Joxe Mari a văzut balcoane cu rufe la uscat. Ăsta nu-i un cartier de bogaţi. Ce ciudat, nu?, să te gândeşti la aşa ceva într-un asemenea moment, cu Browningul atârnând greu sub geacă. O latură a străzii dădea spre deal. Acolo, jos, autostrada. Naşpa loc. În fundal, câţiva copii jucau fotbal, împrăştiaţi pe un teren viran mărginit de deşeuri şi buruieni. Cum adică în fundal? La vreo sută, o sută cincizeci de metri. Mult prea departe şi prinşi cu jocul pentru a da atenţie celor doi tineri, care se îndreptau, unul în faţa celuilalt, către bar. Lui Joxe Mari nu-i mai bătea inima atât de tare. La fel i se întâmpla şi când juca handbal. Îndată ce arbitrul fluiera începutul partidei, se liniştea, fără a-şi pierde încordarea.
În timp ce înainta pe trotuar, n-a mai auzit paşii lui Patxo în spatele lui.
A trecut pe lângă un portal, cu uşă de sticlă şi numărul imobilului. Ce număr? De unde să mai ştiu, după atâţia ani? În schimb, îşi aduce aminte că pentru a intra în bar trebuia să urci două trepte. Sau poate trei? Uşa metalică nu era ridicată de tot, dar suficient pentru a nu fi obligat să-şi aplece capul. Imediat l-a lovit mirosul de stătut, de speluncă prost ventilată. A avut nevoie de o secundă ca să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul. L-a descumpănit faptul că ţinta nu era înăuntrul localului.
Barul nu era mult mai larg decât celula asta, chiar dacă mai lung, cu o uşă
în capăt, în cadrul căreia au apărut brusc nasul şi mustaţa.
— Te superi dacă aştepţi puţin? Încă n-am deschis.
Insul purta un lanţ la gât. Zalele argintate reflectau lumina slabă a singurei lămpi aprinse. Coborau pe pieptul cu puţin păr şi se pierdeau sub cămaşă, aşa că Joxe Mari n-a putut şti ce podoabă atârna la capătul lor. Şi-a fixat privirea pe acea porţiune mică, exact sub gât, cuprinsă între două
segmente de lanţ. Acolo a lipit ţeava revolverului şi a tras. A apucat să
vadă sângele ţâşnind brusc, înainte ca individul să se prăbuşească pe o parte, răsturnând în cădere un scaun de bar.
Încă mişca. Încă a mai putut spune / mormăi, cu voce întretăiată, în timp ce încerca să se ridice:
— Nu trage. Ia banii.
Lui Joxe Mari nu i-a venit să creadă că tipul nu murise pe loc şi, pe lângă asta, s-a simţit ofensat că-l luase drept un hoţ. Tonul implorator, eforturile în van de a se ridica. Şi-a dat seama că individul se prefăcea generos pentru a stârni milă. Nu mă duci tu pe mine cu asta. A văzut
238
şirurile de sticle, bara de care clienţii îşi sprijină picioarele. Şi şi-a amintit una dintre maximele instructorului: noi nu asasinăm, noi executăm.
Aşadar, mare grijă să n-o daţi în bară. A făcut un pas în faţă şi, fără să-şi piardă calmul, i-a zburat individului creierii.
S-a lăsat, în sfârşit, liniştea. La doi paşi de el, deschisă, casa de marcat.
Aş fi putut profita. Cine avea să-şi dea seama? Dar n-a luat nimic. Nici măcar apă de la robinet. Şi asta e dovada (şi-a zis lui însuşi când a ieşit din bar) că lupta noastră este dreaptă.
239
59. FIBRĂ DE STICLĂ
Un taximetrist sărit de pe fix sau aşa o fi normal să conduci prin Roma?
A tras un claxon care i-a făcut să tresară pe turiştii care contemplau un edificiu istoric, înghesuiţi pe trotuar în jurul ghidului. Apoi, ce labirint de străduţe, câte curbe! Prin geamul coborât, l-a salutat pe chelnerul chipeş, aşteptând clienţi în faţa terasei acoperite cu prelată şi mărginite de ghivece imense a unui restaurant. A traversat porţiuni cu pavaj. Pe bancheta din spate, ţinându-se de mână, Aránzazu şi Xabier se priveau la fiecare secundă, de parcă s-ar fi întrebat: ce facem? Izbucnim în râs sau strigăm după ajutor?
Au coborât în faţa hotelului Albergo del Senato. Alături era Panteonul, cu coloanele sale de granit şi cu turiştii făcând fotografii; în imediata apropiere, o caleaşcă pentru turişti, cu un cal plictisit şi cu vizitiul romantic-moţăitor, iar în mijlocul pieţei, fântâna înconjurată de adolescenţi, liceeni?, toţi cu eşarfa galbenă la gât, şapcă cu cozoroc de aceeaşi culoare şi rucsac.
Aránzazu a plătit cursa. Îşi ţineau banii la comun, aşa că ea a scos bancnotele. Un catralion de lire. Taximetristul, iute ca o veveriţă, a plecat, buona giornata, la fel de repede cum venise. Înainte de a intra în hotel, cu bagajele în mâini, trăgând adânc în piept aerul cald al amiezii, Aránzazu i-a şoptit lui Xabier:
— Jur pe Dumnezeu că un timp am fost convinsă că taximetristul ne-a răpit.
Pe atunci, Xabier era cu totul altfel, cel puţin în timpul său liber: ironic, inspirat, glumeţ (la spital, ceva mai puţin). A zis:
— Aşa a şi fost. Chiar ne-a răpit. Doar că ne-a răpit de la cei care ne sechestraseră.
De la etajul trei se vedea o piaţă, Piazza de la Rotonda? Ia-ţi gândul!
Pentru că ei au primit o cameră care nu semăna deloc cu cea din pliantul agenţiei de voiaj. Mare? Da. Curată? De asemenea. Dar fereastra dădea spre o curte interioară întunecată. În faţă, un perete înnegrit, din cărămidă, cu ferestre mici. Detaliu poetic, după Aránzazu: o pisică
ghemuită pe pervaz. Mai sus, aproape de cornişă, un copăcel curajos se agăţa de viaţă strecurându-şi rădăcinile printr-o crăpătură a zidului.
240
— Să nu te aud că te plângi.
— Nu, pisica aia chiar îmi place.
— Curţile interioare au avantajele lor. Sunt convins că toţi cei care au camere cu vedere la piaţă nu vor putea închide un ochi toată noaptea, din cauza zgomotului.
— Bieţii de ei. I-au prostit. Mi-e şi milă de ei, chiar dacă nu-i cunosc.
— Nu uita de ce suntem aici.
— Exact la asta mă gândeam. Ce bine miroşi!
A început s-o dezbrace, chiar acolo, lângă fereastră, iar ea, după ce s-a asigurat că nu-i vedea nimeni, a intrat în joc, zâmbind cu buzele ei frumoase, lăsându-se în voia lui Xabier, ba chiar şi-a depărtat picioarele şi a ridicat braţele, ajutându-l s-o dezbrace mai uşor.
Îi spusese / îl rugase să nu lase loc de interpretare, să-şi exprime fără
reţinere dorinţele, fizice sau de orice altă natură, iar ea va face la fel.
Colegi, prieteni, amanţi, ego-uri contopite. Cele trei zile la Roma aveau să
