facă iar o scenă plină de lacrimi, ca prima dată, şi să vedem cum o să

suport eu asta. Se apropia ora închiderii. Niciun client în măcelărie. Miros de carne, de seu. În spatele tejghelei, Josetxo, cu şorţul său alb, plin de pete sângerii, imediat ce l-a văzut pe Joxian a izbucnit în plâns, umerii i se scuturau violent şi suspina profund, gutural. S-a repezit, mare, voinic, să-l îmbrăţişeze, iar Joxian, bătându-l cu palma pe spatele lat, îl încuraja aşa cum se pricepea:

— Mama mă-sii, Josetxo, mama mă-sii!

N-a ştiut să spună altceva. Căuta cuvinte şi dădea numai peste înjurături şi blesteme. Şi nici măcar nu era convins că le spunea pe tonul şi atitudinea potrivite. În plus, cu Josetxo, da, mă rog, dar nu era chiar prieten-prieten. Prieten era cu Txato. Cu el, da, chiar dacă acum nu mai vorbeau. Măcelarul nu juca niciodată cărţi la bar şi nici nu mergea cu bicicleta, aşa că nu avea prea multă încredere în el.

Josetxo a închis mai devreme decât de obicei. I-a zis lui Joxian să

coboare jaluzelele, pentru că nu voia să fie văzut din stradă în starea aceea. Apoi, cu mâinile-n şolduri, uitându-se trist în tavan, s-a liniştit treptat. Şi-a pus una dintre palmele lui enorme pe umărul lui Joxian, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că de acum înainte era în stare să discute ca oamenii.

— Mă gândeam că o să vii.

— Aşa s-au înţeles femeile noastre. Am venit din nou, dar nu ştiu ce să

zic.

— În sfârşit cineva care nu minte. Mulţumesc.

I-a oferit un scaun în magazia din spate. I-a oferit băutură (să fie fără

alcool) din frigider. I-a oferit de mâncare. Fără să se formalizeze: dacă vrea să ciugulească ceva, să se ducă la vitrina frigorifică.

— Ia ce-ţi face cu ochiul. N-am pâine.

Joxian a refuzat totul, mai puţin scaunul.

— Nici să nu-ţi treacă prin gând să mă consolezi. Dacă ai un dram de minte, du-te şi caută-ţi fiul. În Franţa, oriunde. Găseşte-l, trage-i vreo câteva şi adu-l acasă sau predă-l poliţiei. Roagă-te să-l prindă cât mai

 286 

repede. O să-l bage la puşcărie, dar măcar n-o să-l pierzi, cum l-am pierdut eu pe al meu.

Aşezat pe scaun, Joxian luase o expresie de circumstanţă şi tăcea.

— Nici nu m-au lăsat să-l îngrop cum aş fi vrut. S-au folosit de fiul meu ca să facă un circ patriotic. Le-a venit la fix că a murit. S-au folosit de el, înţelegi? Aşa cum se folosesc de toţi. Sunt nişte miei duşi la tăiere. Nişte naivi. La fel e şi Joxe Mari. Le înfierbântă minţile, le dau o armă şi hai la ucis. În casa asta nu s-a discutat niciodată politică. Pe mine nu mă

interesează politica. Pe tine te interesează?

— Nici cât negru sub unghie.

— Le bagă prostii în cap şi, tineri cum sunt, pică în plasă. Şi se cred eroi că poartă o armă. Nu-şi dau seama că au renunţat pentru nimic – pentru că până la urmă singurul lor câştig este puşcăria sau mormântul – la meserie, la familie, la prieteni. Au lăsat totul ca să facă ce le ordonă o şleahtă de profitori. Şi ca să ia viaţa altora, lăsând în urmă văduve şi copii orfani.

— Să nu te audă cineva vorbind aşa, bine?

— Vorbesc cum am chef.

— O să-ţi facă viaţa un iad.

— Am avut un fiu, l-am pierdut. Ce-mi pasă mie de viaţă?

— Uită-te la Txato. Nimeni nu mai vorbeşte cu el.

— Vorbeşte tu, că eşti prietenul lui.

— Mi-ar face exact ce i-au făcut lui.

— Ţară de mincinoşi şi laşi! Ascultă-mă, Joxian. Lasă prostiile şi du-te după Joxe Mari.

— Nu-i atât de simplu cum crezi tu.

— Dacă Jokin ar mai trăi şi aş şti unde e, l-aş preda poliţiei. Aşa măcar aş avea un fiu, chiar dacă ar fi în puşcărie. Şi nu-mi pasă că nu ar mai vorbi cu mine. De la puşcărie ieşi la un moment dat. Din mormânt nu mai ieşi niciodată.

Au stat de vorbă cam o oră, apoi Joxian a părăsit măcelăria cu capul plecat. Avusese de gând să meargă să joace cărţi la Pagoeta. Dar cum să

mai joc eu cărţi după tot ce mi-a spus ăsta? S-a dus direct acasă, cu pachetul de mezeluri primite în dar de la Josetxo.

Miren, surprinsă:

— Ce repede te-ai întors! Ai reuşit să-l încurajezi cât de cât?

 287 

— Deloc. În schimb m-a descurajat el pe mine. Să nu-mi mai ceri să mă

duc la el.

 288 

71. FIICA DENATURATĂ

Era ianuarie. Era marţi. Cine s-ar fi gândit?! Într-o dimineaţă de marţi.

O zi de muncă, cenuşie, ploioasă. Un eveniment atât de important, pe care să-l ţii minte toată viaţa, se organizează la un sfârşit de săptămână

din primăvară sau din vară, pentru Dumnezeu!, cu cer senin, cu temperatură plăcută şi toate rudele, până şi cele mai îndepărtate, surâzând, îngrămădite în faţa fotografului, la intrarea în biserică. Oricum ai lua-o, nu aşa se face. Arantxa a sunat. La ce oră? Pe la unsprezece şi ceva. A răspuns Miren. N-a felicitat-o. I-a spus scurt, tăios, că aşa ceva nu se face unei mame. Şi mama n-a vrut să afle detalii, n-a vrut să ştie nimic, şi-a luat la revedere, a închis şi n-a vrut să plângă. Eu? N-are decât să-şi vadă de viaţa ei.

A trecut de două şi Joxian a venit de la turnătorie.

— Veşti proaste.

— L-au prins?

— S-a căsătorit.

— Cine?

— Fata ta.