În realitate (se gândeşte acum, întins în patul din celulă), nimic n-a ieşit cum îşi imaginaseră. Cât timp au fost împreună, făceau haz de necaz în lungile ore de inactivitate. Jokin, într-o zi, în timpul unei plimbări pe câmp:
— Cum naiba să eliberăm Euskal Herria dacă nici noi nu suntem liberi, dacă pentru a face cel mai mic pas trebuie să aşteptăm instrucţiuni, să ne spună încotro trebuie să mergem?
— Nu te mai plânge atâta. Aşteaptă numai să ne dea arma, că apoi o să
vezi tu dacă eliberăm sau nu.
— Trebuie să reuşim să-i facem mândri de noi pe cei din sat.
— Evident. Satul nostru trebuie să fie la loc de cinste.
Înainte de a intra în maşină, Jokin, super mulţumit, şi-a întors privirea către fereastră, acolo, sus, pentru a-i face lui Joxe Mari un ultim semn de rămas-bun. Pumnul ridicat deasupra capului. Joxe Mari i-a răspuns în glumă, îndoindu-şi braţul drept din cot şi lovindu-şi-l cu palma stângă.
Rămânea singur, mai singur decât un cuc. Jokin a scos limba la el. Crede că
merge la bairam, sau ce? Şi imaginea asta, cu limba scoasă, e ultima pe care o are cu prietenul său.
Maşina s-a îndepărtat hurducându-se pe drumul de pământ. Tractorul proprietarului lăsa nişte făgaşe de n-ai mai văzut. Şi ploaia cădea în continuare peste iarbă, peste şirul de meri de la marginea drumului şi peste copacii aceia, stejari sau ce-or fi fost, care ascundeau turla bisericii din sat şi, mai aproape, peste vacile proprietarului casei, un breton cu nasul roşu, care în fiecare noapte se certa cu nevastă-sa şi cu care se înţelegea numai prin semne.
Cu câteva luni în urmă, în Hendaya, îi primise ca pe nişte câini de pripas. Ca pe nişte recruţi de rând, zicea Jokin. Ca pe nişte fraieri, zicea Joxe Mari. Nu tu surle şi trâmbiţe, nu tu vreun reprezentant important care să le facă onorurile.
232
— Vorbiţi franceză?
— Nicio iotă.
Responsabilul cu primirea lor a trecut direct la subiect. Uitaţi, vă
aşteaptă asta şi asta şi asta. Insul părea cam obosit. Nu ştiu, după
cearcăne. Nu există adăpost sigur. Aşa că multă precauţie, clandestinitate totală, disciplină şi sacrificiu. Toate astea îndesate în fraze scurte, ca şi cum ar fi vrut să încheie cât mai repede. A mai zis şi chestia aia că suntem ca nişte cireşe într-un coş. Iei una şi ies cinci sau şase, prinse una de alta.
Aşa ceva trebuie evitat cu orice preţ, s-a înţeles? Nu e permis să cadă unii din neglijenţa altora.
— Condiţiile sunt dure, la ce bun să ne minţim singuri? Ăsta nu e un joc.
Le-a făcut rost de un acoperiş deasupra capului (şi de haine, de un radio, plus alte lucruri) la o fermă viticolă în apropiere de Ascain.
Proprietarul, Bernard pe numele său, cu sprâncenele mereu încruntate, era basco-francez. I-a primit cu răceală, posac, lungindu-şi gâtul, ca şi cum ar fi spus: ăştia? Pare că se aştepta la cu totul alţi oaspeţi. Veterani? Mai bine poziţionaţi în cadrul organizaţiei? Apoi, în hol, a început să ţipe în limba lui la cel care-i adusese. Jokin şi Joxe Mari nu înţelegeau de ce se ceartă. Că fermierul nu părea bucuros de prezenţa lor acolo, asta era evident. S-au prins că vorbea într-un dialect basc, pe care, cu puţin efort, îl puteau înţelege cât de cât. Aşa că, în zilele următoare, au putut sta de vorbă. Au început să se înţeleagă. L-au ajutat la muncile câmpului.
Individului îi plăcea sportul, nu în ultimul rând handbalul. Ca urmare, încă
de a doua zi, s-a arătat ceva mai prietenos. Soţia lui, la fel. Ba chiar într-o dimineaţă au răsunat hohote de râs în toată casa. Şi, da, după trei zile de izolare, ca să nu stea cu mâinile încrucişate, au dat o mână de ajutor la curăţenie, la dus şi la adus una, alta, fără să se îndepărteze de casă, pentru a nu fi văzuţi de vreun necunoscut.
Într-o dimineaţă plină de soare şi de triluri, au venit după ei cu un Renault 5. Întâlnire importantă. Atât li s-a spus. Imediat ce au pornit din loc, a trebuit să-şi pună nişte ochelari cu sticla opacă. Mai bine de o oră de curbe. Apoi, în sfârşit, scrâşnetul inconfundabil al pietrişului sub tălpi. Să
nu privească. Odată intraţi în casă, Joxe Mari a văzut, pe sub ochelari, dale cărămizii şi nişte trepte.
— Acum puteţi să vă scoateţi ochelarii.
233
Când au dat mâna, Santi le-a zâmbit. Kaixo, a zis el, apoi ei un kaixo timid, stângaci. Întrevederea a fost plăcută încă de la început, pentru că
Santi avea prieteni în satul lor. Aşa au şi început conversaţia. Apoi au vorbit despre petreceri, despre serile de dans din piaţa publică. Santi avea informaţii despre amândoi. Pe Jokin l-a lăsat cu gura căscată.
— Aşadar, tu eşti băiatul măcelarului.
I-a întrebat de ce fugiseră. I-au spus. Dar şi pentru că voiau să intre în organizaţie.
Joxe Mari:
— Ne-am cam săturat să tot dăm foc autobuzelor şi bancomatelor.
Vrem să facem pasul cel mare.
Şi l-au făcut. În sfârşit l-au făcut. Timp de cinci zile au stat închişi într-o încăpere nu cu mult mai mare decât celula asta. Trei paşi lăţime şi cinci lungime. Poate ceva mai mult, dar nu mult mai mult. Îşi aminteşte de o fereastră, dar era mult prea sus ca să poată privi prin ea. În plus, era acoperită cu o perdea de pânză groasă, albastru-închis, prin care lumina trecea cu greu. Se auzeau zgomote venind de afară: voci şi râsete de copii, huruitul unui tractor sau, dacă nu, a vreunei maşinării agricole, şi un clopot care bătea ora, dăngănind uneori la depărtare, alteori în apropiere, în funcţie de bătaia vântului. Din când în când, răsuna cântecul unui cocoş.
Cursul de armament? Interesant. Partea teoretică, mai puţin. Măcar avea ceva de făcut. L-a ţinut un instructor cu mască de schi pe faţă. În primele două zile a venit îmbrăcat în bermude şi şlapi de plajă. Era as la explozibili, dar dacă-l puneai să demonteze şi să monteze un pistol automat, îşi prindea urechile. Alături de el, atent, stătea responsabilul cu logistica, a cărui poreclă Jokin i-a schimbat-o în Belarri, pentru că avea nişte urechi de o mărime incredibilă. Joxe Mari nu putea vorbi cu el fără să
se zgâiască la urechile lui. La faza cu pistolul automat, a trebuit să
intervină, pentru că cel cu masca de schi nu reuşea să bage cartuşul pe ţeavă.
În schimb, mult mai distractiv la trasul la ţintă. Îmi amintesc când am tras cu un pistol calibru 7,65. Poc, poc. Belarri a rămas mască.
— Să-mi trag una, băieţi, cum de ştiţi să ţintiţi atât de bine?
