Regretă? Are zile când nu-şi mai stăpâneşte emoţiile. Atunci îi pare rău că
a făcut anumite lucruri.
Şi tot aşa, an după an după an, până când pierzi şirul. Se gândeşte şi iar se gândeşte. Trebuie să-ţi omori cumva singurătatea, nu? Şi adevărul este că îi suportă tot mai greu, cu fiecare zi care trece, pe ceilalţi deţinuţi. Să se roage? Nu, aşa ceva nu e pentru el. Pentru maică-sa, da, cea care vine o dată pe lună şi îi zice:
— Fiule, în fiecare zi mă rog la Sfântul Ignaţiu să te scoată din puşcărie, sau cel puţin să nu mai fie legea asta cu ispăşirea condamnării cât mai departe şi astfel să ajungi şi tu într-o închisoare mai apropiată de casă.
La început căuta tovărăşie. În curte, vorbea cu alţi deţinuţi de drept comun despre sport. Printre deţinuţii din ETA avea faimă de dur, loial, formal. Anii, zidurile tăcute, ochii mamei lui la vorbitor l-au ros pe dinăuntru, găurindu-l ca pe un copac bătrân. În ultimul timp, profită de orice ocazie pentru a rămâne singur şi exact acum, când nu avea de gând să-şi amintească, se vede în cabina telefonică, aia din capătul satului, cu un deget în ureche, pentru că trec multe camioane şi nu aude nimic din cauza lor. Josune, agitată. Că nu vrea probleme. În sat, toţi ştiu deja că l-au prins pe Koldo şi că Garda Civilă a încercat să-i prindă şi pe ei. Se înţeleg ca Josune să îi zică lui Gorka să urce la carieră. Acum, după atâţia ani, Joxe Mari îşi dă seama că dacă telefonul lui Josune ar fi fost ascultat, i-ar fi creat mari probleme fetei, iar lui Gorka, ce să mai zică.
Jokin:
— Ce-a zis Grasa?
— Că merge să-l caute pe fratele meu şi că nu vrea să-i facem probleme.
— I-ai zis să-i ceară lui Gorka ceva de încălţat, numărul patruzeci şi doi?
227
— Am uitat.
— Ce număr poartă fratele tău?
— De unde vrei să ştiu eu?
Îşi aminteşte şi de plicul de la Patxi. Un conţinut frumuşel: şase mii de pesetas. Plus un bileţel care se încheia cu vorbe de încurajare şi Gora Euskadi askatuta. Tot în bileţel, o adresă la care puteau merge în Oyarzun şi porecla sub care cineva avea să-i primească. Să întrebe de Txapas. Nu există nici semnătură, nici antet, nimic care să fi pus poliţia pe urmele celor de la Arrana, în cazul că ar fi interceptat scrisoarea. Isteţ Patxi ăsta, nu ca mine sau ca bietul Jokin. Ne-au furat, lui viaţa, mie tinereţea.
Era ceva de mers până la Oyarzun, iar Joxe Mari nu mâncase nimic. Mai mult, bicicletele alea sunt mai mult de plimbare decât de curse. Nici Jokin nu mâncase nimic la micul dejun, nici ieri de cină. Da, dar nu e acelaşi lucru, nu e nici pe departe cât Joxe Mari şi nici nu are stomacul lui. Au făcut o înţelegere. Evident, nu aveau timp de certuri pe drum, nici de pierdut ca să caute un prânz urmat de o băuturică şi ţigări de foi, dacă nu voiau să întârzie la întâlnirea din Oyarzun. Aşa că se vor opri să mănânce la repezeală ceva, pe drum. Bine. Au intrat într-un bar din Rentería şi şi-au mai liniştit foamea cu sendvişuri mâncate în picioare, lângă tejghea.
— Puteam să luăm un autobuz din Donostia, să ne economisim forţele, n-am mai fi pedalat şi nici transpirat atât.
— Ce avem de economisit sunt banii. Sau crezi că-i spargem astăzi pe toţi?
Individul din Oyarzun, patruzeci şi ceva de ani, era la curent, dar se vedea că nu avea încredere. Faţă aspră.
Mai târziu, doar ei doi:
— Poate că nu-i place să i se zică Txapas.
— Să-l ia dracu’.
I-a salutat scurt, în limba bască. Îi privea fără să clipească, le-a pus genul acela de întrebări la care răspunzi cu da sau nu, de parcă ar fi vrut să
le transmită: nu e timp de conversaţii. I-a condus într-o pivniţă unde puteau să-şi petreacă noaptea. Mirosea puternic a aracet. Niciun pat, nicio saltea. Nici măcar o chiuvetă. Când Jokin şi-a manifestat nemulţumirea, individul le-a zis că, dacă nu le convenea, puteau să plece.
Singuri: asta înseamnă lupta. Sau la ce se aşteptau? Lux, toate utilităţile?
Joxe Mari s-a pişat într-un colţ. Apoi au pus nişte cartoane pe jos. O
228
noapte în casa în ruină din carieră, iar acum asta. Două zile fără să
mănânce de cină. Oboseala i-a ajutat să doarmă. Nu au dormit mult, dar oricât de puţin tot contează. Dimineaţă devreme, Joxe Mari a avut chef să
arunce un ochi în jur. Pe o uşă joasă, din capătul coridorului, a ieşit în grădina lipită de casă. Mai nimic, un zid, iarbă şi patru pruni. Prunele, verzi, unele începând să se îngălbenească. Joxe Mari a muşcat din vreo zece, douăsprezece, din partea mai puţin acră. La puţin timp, a apărut Txapas. A zis tăios, autoritar:
— Mergem.
Explicaţii? Zero. Ce mai conta? Nici noi nu i le ceruserăm. Bicicletele?
Acolo au rămas, în pivniţă. Cine ştie, poate că încă mai sunt acolo, după
douăzeci şi ceva de ani, ruginite şi cu roţile dezumflate. Txapas i-a dus cu o dubă într-un loc sălbatic de unde se vedea la vreun kilometru distanţă
parcarea supermarketului Mamut. Acolo, jos, plutea o uşoară ceaţă
matinală, dar în rest cerul era senin şi se vedea că avea să fie o zi însorită.
Txapas a oprit duba la marginea unui drum de pământ.
— Coborâţi aici.
I-a dat fiecăruia dintre ei câte un exemplar din ziarul Egin şi câte un pachet de Ducados.
— Aşteptaţi aici, lângă copacii ăştia.
Le-a zis să ţină la vedere ziarul şi pachetul de ţigări. Le-a mai zis o dată
