Înainte, cumpăra purcel de la Josetxo. Cumpăra orice carne. Din încredere, din prietenie. Acum nu-şi mai zic nici bună ziua.

— De ce?

— Nimic, doar că Aránzazu nu e obişnuită.

Îi lua apărarea, normal. Ea ne-o fi crezând nişte carnivori primitivi.

Faptul că Xabier îi luase apărarea a fost pentru Bittori ca un cuţit în spate.

— Cum să trăiască băiatul nostru cu o asemenea femeie? Pentru Dumnezeu! În casa asta mereu s-a mâncat carne şi peşte. Ca să nu mai zic că toţi ăştia care mănâncă buruieni sunt nişte ciudaţi, plini de manii. N-ai auzit-o cum vorbeşte? Făcând pe profesoara, dând explicaţii încontinuu. O

simplă infirmieră! Cu mine nu-i merge. Asta a pus mâna pe doctorul tăntălău, care ştie multe despre operaţii, dar habar nu are cum e să

trăieşti cu o femeie, şi şi-a zis: ăsta e al meu. O divorţată mai isteaţă decât foamea. O femeie de mâna a doua, unsă cu toate alifiile. Ciuguleşte ca un

 247 

pui. Nici nu s-a atins de cozonac. I-ar plăcea, dar a ajuns deja la doza zilnică de carbohidraţi. Ce prefăcută! N-ai văzut ce faţă a făcut când i-am zis că m-am trezit la şapte dimineaţa ca să mă apuc de gătit? Nu i-a păsat de noi nici cât negru sub unghie. Pe asta o interesează numai să pună

mâna pe medicul chirurg cu casă proprie şi salariu mare. Şi când am întrebat-o dacă nu vrea nişte cozonac pentru acasă, ai văzut-o? Nu, mulţumesc, nu vă deranjaţi. Mi-a venit să i-l arunc în faţă.

— Anunţă-mă când ai de gând să termini cu peroraţiile. Poate apuc să

dorm puţin.

— Şi faza cu Roma, nu-mi miroase bine deloc! Nu cred că au împărţit cheltuielile. Îl cunosc pe Xabier. Bag mâna în foc că el a plătit totul.

Mulţi ani mai târziu, în cimitir, aşezată pe marginea mormântului, aşa cum a stat pe marginea patului în ziua aceea de mult trecută, Bittori continua să întoarcă povestea pe toate feţele.

— Normal că mi-ar plăcea să-l văd însurat pe Xabier. Dar în anumite condiţii, nu cu prima care-i face ochi dulci şi îi zâmbeşte ca infirmiera aia cu care a venit acasă într-o duminică, îţi aminteşti? Nu mai ştiu cum o chema. Pfff, ce lighioană! Am ştiut ce urmărea imediat ce-am văzut-o. Ştii bine că am ochi bun pentru chestiile astea. Şi, bineînţeles, decât să fie nefericit cu cineva, mai bine să stea singur.

 248 

61. UN FLEAC PLĂCUT

O falcă în cer şi una în pământ, paşi hotărâţi. A văzut-o venind pe coridor şi a bănuit că urma să-i facă scandal. Văduvă recentă, a intrat în salon şi a găsit gol patul ocupat până ieri de soţul ei; a întrebat-o pe o asistentă, care, poate fără să demonstreze respectul cuvenit, i-a dat vestea.

Acum vine să dea vina. În general, crede Xabier, ele sunt cele care nu se resemnează în faţa morţii, caută un vinovat, un asasin?, aşa că iată-l, medic de gardă, în halat alb, sub potopul de insulte, reproşuri, acuzaţii.

În aceleaşi împrejurări, soţii sunt mai înţelegători. În general, ei îşi înghit durerea; ele (cele mai tinere poate că nu), dimpotrivă, şi-o varsă, nu-şi mai controlează emoţiile. Cel puţin asta ştia el din experienţa de douăzeci de ani de muncă. Din când în când, câte o doamnă îşi iese din minţi. O doamnă în vârstă, cu o cultură precară, dar cu o mare capacitate de a face scandal. Nu o dată a trăit / suportat Xabier atacuri similare. Le suportă cu stoicism.

Femeia asta octogenară a sărit calul. Printre ţipete şi suspine, a aruncat cuvinte jignitoare care l-au făcut pe Xabier să se simtă foarte rău.

Convinsă că doctorul, din răutate?, din neglijenţă?, n-a făcut tot ce a putut pentru a-l salva pe pacient, i-a spus tutuindu-l, aruncându-i în faţă:

— Dacă în locul soţului meu ar fi fost tatăl tău, sigur nu l-ai fi lăsat să

moară.

Ameninţă că va face plângere. Iar el, încremenit. Aluzia la tatăl său să fi fost din cauza vârstei pacientului? Ea îşi flutură mâinile prin aer. Îşi cască

gura exagerat de mult. Îi lipsesc câteva măsele. El, impasibil, în timp ce ea zice că într-un spital din Logroño l-au vindecat de o perforaţie a… Caută

termenul tehnic, nu-l găseşte şi încheie, brusc, cu un termen popular, impropriu: maţelor.

Xabier, fără să i se mişte niciun muşchi al feţei, priveşte în adâncul acelor ochi plânşi, abuzivi, furibunzi. Puţin mai târziu, după ce doamna s-a calmat cât de cât, Xabier o întreabă cu un respect rece:

— Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe tatăl meu?

Nu. Nici nu trebuie. Dar sunt sigură că dacă el ar fi fost bolnav, ţi-ai fi dat mai mult interesul.

 249 

Era tot ce voia să ştie. Dacă îl cunoscuse, dacă ştie ce se întâmplase.

Xabier îşi pierde orice interes faţă de vorbele bătrânei. Nu-i zice nici măcar condoleanţe. În schimb, îi spune civilizat că îi pare rău, dar trebuie să

meargă la alţi pacienţi. Ceva mai târziu, cu sufletul negru de supărare, stă

aşezat la birou. Îşi toarnă coniac într-un pahar de plastic. Dintr-o singură

înghiţitură, dă pe gât băutura. Îşi toarnă din nou, fără să-şi ia ochii de la fotografia tatălui său. Linia severă a sprâncenelor, urechile pe care, din fericire, nu le moşteniseră nici el, nici sora lui. În auz îi răsună vocea ascuţită a bătrânei de pe hol. Nu l-ai fi lăsat să moară. Aita, te-am lăsat să

mori? În orice caz, nu s-a opus. Nu te-ai opus, Xabier. Cine spune? Privirea gravă a tatălui său. Şi de atunci n-ai mai îndrăznit, ţi-ar fi fost ruşine, ai fi considerat nedemn să te mai bucuri de viaţă.

După a doua duşcă, şi-a ridicat privirea spre pânza de păianjen, acolo, sus, căutând momente fericite din trecut, de care a avut parte, bineînţeles că a avut, şi nu doar în copilărie, când e mai uşor să îţi faci iluzii. În schimb, acum, simte un soi de repulsie faţă de bucurie.

De câte ori s-a simţit tentat să le spună femeilor de serviciu vă rog nu rupeţi / îndepărtaţi pânza de păianjen. L-ar priva dintr-odată de atâtea amintiri. L-ar priva, fără a merge mai departe, de aceasta care acum, după

încă o înghiţitură de coniac, îi readuce în minte imaginea lui Aránzazu.

Când? Unde? Dacă ar ţine neapărat, ar putea preciza. Cronologia vieţii lui are ca punct de reper asasinarea tatălui său. A terminat facultatea cu şapte ani înainte de, a participat la congresul de chirurgie cardiovasculară, din Berlin, cu nouă ani după. Aşa cum istoria se măsoară după anul de naştere a lui Iisus Cristos.

Îşi aminteşte locul şi ora. Cafeneaua Gaviria, de pe Avenida, în amurg. E

vară. Un an şi câteva luni înainte de. Dar asta, în acele clipe, n-o ştiu nici el şi nici ea. Toate mesele de pe terasă erau ocupate, aşa că au decis să stea înăuntru.

Mai bea o gură de coniac, conştient că asta îl va obliga să ia un taxi. Nu ştie de ce i-a venit în minte o fază atât de banală, dar unei pânze de păianjen nu i se poate cere să-şi aleagă victima. Prinde, dacă o fi prinzând, ce se loveşte de ea, chiar dacă este, exact ca amintirea asta, mai nimic, un fleac plăcut, un joc al unor proaspăt îndrăgostiţi.

Stau la aceeaşi masă, el, medic încă rezident, ea, infirmieră. Nu e prima lor întâlnire. S-au culcat de două ori până acum. A doua oară, chiar în

 250 

noaptea trecută; dar ce înseamnă asta? O cercetează cu privirea, nu se poate abţine. Aránzazu îi povesteşte de câteva minute, vădit impresionată, un episod din viaţa ei personală. Ce spune? Ceva de pe vremea când era măritată. El o ascultă şi nu prea. Se uită fascinat la buzele ei şi în clipa aceea nici nu-i pasă dacă ea observă sau nu. Buzele cu care Aránzazu vorbeşte, buzele cu care trage cu eleganţă, cochetărie?, din ţigară. Buze proaspete, feminine, cărnoase, care se mişcă natural şi, când îl pronunţă pe u, închipuie un sărut în aer, efemer. Buze minunate peste care el, acum, pe loc, şi-ar trece lent limba. Buzele acelea de pe faţa frumoasă a lui Aránzazu îl tulbură. Tocmai eu, obişnuit să lucrez cu trupuri, obişnuit să mă forţez să văd în ele ceva mai mult decât organe, vase sanguine, ţesuturi musculare şi oase, mă văd purtat de un irezistibil impuls erotic.

— La ce te uiţi?

— Bănuiesc că ţi s-a tot spus că eşti foarte frumoasă.