— Ţi s-a părut.
Joxian a aruncat ţigara pe jos, chiar dacă nu fumase nici jumătate din ea. În timp ce o strivea cu piciorul, a şoptit un cuvânt ininteligibil. Apoi s-a întors în hală.
196
49. ARATĂ-ŢI FAŢA
În ziua anterioară, ca în fiecare an la mijlocul toamnei, îi vânduse lui Juani toţi iepurii. Şaptesprezece, toţi unul şi unul. Îi dădea la preţ bun, ca unui prieten, ba chiar îi era ruşine să ia bani. De ce? Pentru că de multe ori când Miren mergea la măcelărie şi cerea două bucăţi de file de vită, să
zicem, Juani îi mai punea două, fără să zică nimic, sau doi cârnaţi, o bucată
de sângerete, ce-i venea la mână.
În faţa cuştilor goale, Joxian se gândea deja să le umple cu pui de iepuri. Îi plăcea la nebunie să crească iepuri. Era zece dimineaţa. Soare, linişte, păsările ciripeau şi, din când în când, se auzea câte un utilaj, ţaca-paca, de la atelierul fraţilor Arrizabalaga, de pe celălalt mal. A înlocuit o gratie ruptă cu una nouă şi tocmai scotea cuştile din şopron ca să mai stea şi ele la aer, când a văzut-o, cu poşeta şi cu chipul ei posomorât, oprită la intrarea în grădină.
S-a uitat la ea preţ de o clipită. Surprins? Nu chiar. Joxian se aştepta s-o întâlnească, mai devreme sau mai târziu, pe stradă, mai ales acum când umblă peste tot prin sat. Dar nu s-a gândit nicio clipă că va veni să-l caute.
Până la urmă, poate că are dreptate Miren: nebuna asta profită de renunţarea la lupta armată ca să ne facă viaţa un infern.
S-a întors cu spatele la ea şi şi-a văzut mai departe de cuşti. Va pleca până la urmă. Simţea în ceafă privirea ei rece, otravă pură. Şi nu se mai putea bucura deloc de micuţul lui paradis legumicol. Până şi păsările încetaseră să mai cânte. Maşinăria fraţilor Arrizabalaga se oprise. Joxian a mutat cuştile din loc, mai mult ca să-i dea impresia că era ocupat, supărându-se pe sine însuşi că nu găsea o soluţie pentru a pune capăt acelei situaţii.
După atâţia ani, câţi?, cel puţin douăzeci, ea i s-a adresat:
— Joxian, am venit ca să stăm de vorbă.
— Păi, vorbeşte.
N-a fost frumos din partea ta, Joxian, bruscheţea asta şi, dându-şi seama, a simţit brusc că faţa îi ia foc de ruşine. Dumnezeule, şi cât de liniştit era! Nu i-a rămas altceva de făcut decât să-şi întoarcă faţa. Ea:
— Pot să intru?
— Intră.
197
Bittori a înaintat pe cărarea care cobora uşor, printre straturile de praz, de o parte, şi de andive şi salată de cealaltă parte. Se uita în jur impasibilă.
Îşi amintea, recunoştea ceva? S-a oprit la doi paşi de Joxian, i-a lăudat grădina. Ce frumoasă, ce bine întreţinută. Arătând spre zona terasată, l-a întrebat dacă acolo era pământul din Navarra pe care soţul ei i-l făcuse cadou. Joxian, cu capul plecat, a făcut semn că da.
S-au privit, cu ostilitate? Nu. Mai degrabă cu curiozitate, scrutându-se unul pe celălalt, de parcă nu s-ar fi recunoscut din prima. Joxian, timid, împăciuitor:
— De ce ai venit?
— Ca să vorbim.
— Despre ce? Eu n-am nimic de zis.
— Ieri am fost la cimitir. Merg des, ştii? Mă aşez pe marginea mormântului şi stau de vorbă cu el. Mi-a zis să-ţi transmit salutări.
Ce vrea? Să mă scoată din sărite? N-a răspuns. Mâinile murdare de la grădinărit, basca plină de praf, pe care şi-a dat-o jos ca să-şi şteargă
transpiraţia de pe frunte, cizmele de pe vremea când muncea la turnătorie. Joxian îmbătrânise. Încărunţise la tâmple, iar în vârful capului era chel. Dar se vedea că anii trecuseră şi peste Bittori.
— N-am venit ca să ne certăm. Tu nu mi-ai făcut nimic şi nici eu nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Sau da? Poate că mă înşel. Dacă e aşa, îţi pot cere iertare fără probleme.
— Nu trebuie să-mi ceri nimic. Ce a fost, a fost. Nici tu şi nici eu nu mai putem schimba lucrurile.
— Ce a fost? Eu ştiu doar o parte. M-am gândit: poate că Joxian îmi poate spune restul. Am venit aici cu speranţa asta. Vreau doar să ştiu, apoi plec. Îţi promit.
— Deci vii zilnic în sat pentru ca oamenii să-ţi spună chestii din trecut.
— Satul ăsta e la fel de mult satul meu pe cât de mult e şi al tău.
— Aici nu te contrazic.
— Dar se vede că mă iei drept cineva din afară, una care trece pe aici.
Greşeşti. Trăiesc din nou în casa mea dintotdeauna. O ştii. Veneai des pe la noi.
— Mi-e indiferent unde locuieşti.
Pentru prima dată de când intrase în grădină, Bittori a schiţat un zâmbet uşor. Fruntea ei nu mai exprima tristeţe. Vârful unuia dintre
198
pantofi era pătat cu noroi. Stăteau aşa, ea acolo, el aici, despărţiţi de o bucăţică de cărare. Bittori s-a asigurat, ostentativ, că nu-i calcă firele de salată.
— Ai fost cel mai bun prieten al soţului meu. Încă vă mai văd cum mergeaţi cu bicicletele, în sala de pelotă sau jucând cărţi la cafenea. Mi-o amintesc şi pe Miren cum zicea: Bittori, soţul meu e însurat cu al tău. Nu-i putem despărţi nici cu toporul.
