— Puţină febră.

— Fata asta e tot mai ciudată de când umblă cu ăla din Rentería.

Câteva minute mai târziu, Nerea a repetat minciuna în maşină. Cele trei

 219 

prietene au pornit la drum. Bine măcar că şoseaua era uscată, cu destul de mult trafic până la Beasáin, apoi mai puţin. O să ajungem ultimele. Una dintre ele a zis că fără Arantxa nu e la fel, că n-o să se distreze atât de bine. Atât de bine?

— Hei, fată, mergem la o înmormântare.

Tipic pentru epoca aceea: au dat peste un control al Gărzii Civile.

Unde? La vreo opt, zece kilometri înainte de Arrasate. Mai întâi, coloana de maşini le-a dus cu gândul la un ambuteiaj. Mai apoi au văzut că nu, că

sticleţii controlau fiecare maşină, verificau toate documentele. La marginea drumului se înşirau vreo şase maşini de poliţie, plus două benzi cu ţepi metalici, instalate pe trotuar, una la începutul punctului de control, cealaltă la sfârşitul lui. În vârful terasamentului, mai mulţi agenţi din Garda Civilă, fiecare cu degetul pe trăgaciul pistolului automat. Mai jos, ascuns printre copaci, un altul în aceeaşi poziţie. Un altul culcat după

un copac. Toţi gata să tragă.

Le-au făcut semne hotărâte să oprească. Nerea a coborât geamul. Bu-le-ti-ne-le. Nici tu bună ziua, nici tu te rog. Sticletele a dus cele trei buletine la o dubă, unde s-au făcut verificările arhicunoscute. După ce le-a adus buletinele înapoi, fără grabă, de parcă ar fi avut tot timpul din lume, ca să le arate, de fapt, cine comanda în zona aia, între dealul ăsta şi celălalt: unde merg? De parcă nu ar şti. Şi nici nu erau obligate să

răspundă. Dar mai bine să evite problemele. Aşa că Nerea, purtătoarea ad-hoc de cuvânt, şoferiţa, a răspuns:

— La Mondragón.

Le-au ordonat să iasă din maşină. Dar nu politicos: vă rog să coborâţi. Ci cu o împroşcătură verbală:

— Jos toate trei.

La un gest al agentului, s-au apropiat încă doi. Mâinile lor bărbăteşti le-au pipăit. Una dintre fete: ce umilitor! Alta: ce scârbos! Aşa aveau să

povestească a doua zi, la Arrano Taberna. Nerea, gata să izbucnească în plâns, a trebuit să deschidă portbagajul. Acolo erau pardesiul, pompa de bicicletă şi umbrela tatălui său, plus drapelele înfăşurate.

— Ce e mizeria aia?

— Două drapele.

— Desfă-le.

Nerea le-a desfăcut, muşcându-şi buza inferioară pentru a nu izbucni în

 220 

plâns. Două drapele recunoscute de Constituţia spaniolă. Brusc, sarcasm făţiş:

— Ce, vă duceţi la slujba ăluia din ETA? Credeţi că Dumnezeu o să-l primească cu braţele deschise?

Nerea a tăcut cu demnitate. Simţind că reuşise să-şi stăpânească

plânsul, a îndrăznit să se uite în ochii agentului. Ochi negri în care se reflecta, ce? Mama ei care iar o să-i ţină o predică la fel ca aseară şi ca azi-dimineaţă, plus Arantxa îmbrăcată în pat. Era clar că ar fi fost mai bine să

fi mers cu unul dintre autobuze. Zicându-şi asta, a simţit cum prinde curaj.

— Aştept un răspuns.

— Noi nu mergem la nicio slujbă.

Agentul a început să-l facă în toate felurile pe Txomin, asasinul, teroristul, aşa vor muri toţi fiii ăştia de curvă etc. Făcând un semn scurt din cap, le-a cerut fetelor să dispară cât mai repede din ochii lui. Ele au plecat mai departe, iar Nerea a văzut, în oglinda retrovizoare, cum poliţistul oprea maşina următoare.

 221 

55. EXACT CA MAMELE LOR

Una a întrebat-o pe cealaltă. Ce? Dacă nu era asta cafeneaua unde sâmbătă de sâmbătă mamele lor veneau să ia o gustare. Arantxa crede că

mergeau mai degrabă la magazinul de churros, dar nu e sigură. Ceea ce ştie fără cea mai mică urmă de îndoială este că maică-sii continuă să-i placă churros şi că, uneori, când vine la San Sebastián, îşi cumpără câţiva, pe care mai apoi îi mănâncă acasă, reci. Nerea era gata să bage mâna în foc că Miren şi maică-sa, pe vremea când erau prietene, obişnuiau să

mănânce pâine prăjită cu gem în cafeneaua asta.

Ce făceau ele două acolo? Trecuse ceva vreme fără să mai ştie una de cealaltă. S-au întâlnit întâmplător. Gata-gata să se ciocnească pe Avenida colţ cu strada Ciurruca. Pentru Nerea, bucuria a fost amestecată cu prudenţă. Nimic, de fapt, o suspiciune efemeră, fără sens, pentru că

Arantxa i-a zâmbit plină de simpatie, ca de obicei, şi, fără să ezite, s-a repezit s-o sărute pe obraji. S-au cercetat una pe cealaltă cu privirea, grăbindu-se care mai de care s-o laude pe cealaltă.

Au căzut de acord, ai timp?, să stea de vorbă despre cum mai era viaţa fiecăreia. Unde? Oriunde, dar nu pe stradă. Se lăsa seara şi bătea un vânt rece. Nerea a făcut semn spre o cafenea din apropiere. S-au îndreptat într-acolo, braţ la braţ.

— Cât a trecut de când nu ne-am mai văzut?

Pfff, de când Arantxa s-a mutat la Guillermo, în Rentería, deci să tot fie un an şi jumătate.

— În sat aveam impresia că mă sufoc. Ştiu că nu-mi face cinste să spun asta, că doar acolo m-am născut, am crescut şi aveam gaşca noastră. Dar chiar nu mai rezistam. În sat sunt prea mulţi înnebuniţi cu politica.

Oameni care astăzi te îmbrăţişează, iar mâine, pentru că cine ştie ce au aflat despre tine, nici nu te mai salută. Pe mine m-au luat la rost că de ce ies cu unul care nu e basc. Exact aşa cum auzi. Că ce o să spună Joxe Mari când o să afle.

— Du-te, măi. Cine a zis asta?

— Josune. M-a durut mai tare pentru că atunci când mi-a zis, nu eram doar noi două. M-a supus unui soi de proces public, înţelegi? Pe stradă. Eu n-am zis nimic. Într-o ţară ca asta, e mai bine să taci. Însă într-o altă zi,

 222 

când am întâlnit-o pe stradă, i-am zis că eu mă îndrăgostesc de cine am chef şi ea să se ducă dracului, dacă nu-i convine.

— Foarte bine.

— Nu era singura care gândea urât despre iubitul meu. Mama, ca să nu mergem mai departe, avea aceleaşi prejudecăţi. S-a resemnat, încetul cu încetul, mai ales pentru că o ajută cu bani. Ba chiar trece uneori pe la noi, în Rentería. Săracul Guille. Bun ca pâinea caldă. S-a înscris la cursuri de limba bască, deşi nu-l văd în stare. Am impresia că nu le are cu limbile străine.

Un chelner a venit la masă. Ce voiau să comande? Arantxa, după o clipă

de şovăială, a cerut ceva, Nerea, fără să stea pe gânduri, a cerut altceva şi, totodată, l-a întrebat pe chelner dacă putea da muzica mai încet.