Ca în atâtea duminici, Txato s-a trezit devreme. Îndepărtând puţin perdeaua, a verificat, ajutat de lămpile stradale, dacă ploua. La bucătărie, îmbrăcat în echipamentul de ciclist, a băut o cafea fără zahăr şi fără lapte şi asta a fost tot micul dejun. A luat o pară şi un măr pentru drum, a umplut plosca cu apă de la robinet şi şi-a scos bicicleta din garaj odată cu venirea zorilor.

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Bittori, dulce, drăgăstoasă, a încercat s-o facă pe Nerea să se răzgândească, deşi aceasta era gata de plecare.

— Şi dacă te rog din suflet?

— Nu, ama.

— Fă-o pentru mine, pentru mama ta.

— Vrei să mă cert cu prietenele mele?

Bittori strângea din dinţi. De supărare? Nu, pentru a-şi înghiţi vorbele.

Un minut dacă ar mai fi durat disputa lor, i-ar fi spus fetei despre scrisorile

 216 

de şantaj. Doamne apără şi fereşte! Ce-ar fi zis Txato?

S-au despărţit cu răceală, scurt, fără să se sărute. Bittori a privit pe fereastră cum fiică-sa mergea spre maşina tatălui ei. Nerea, zveltă, subţire, a făcut câteva salturi jucăuşe, mai degrabă proprii unei fete decât unei femei.

Ascunsă după perdea, Bittori a clătinat din cap dezgustată.

— Ce tâmpită eşti!

 217 

54. MINCIUNA CU FEBRA

Trecuse de unsprezece. Cu cât? Un sfert de oră, poate ceva mai mult.

Detaliu: în balconul primăriei flutura drapelul coborât în bernă. Departe, înspre munţi, norii acopereau cerul (căzuseră câteva picături de dimineaţă); la fel şi dincolo, spre râu şi spre şoseaua care duce la San Sebastián, doar că acolo se vedeau şi câteva pete de cer senin. Autobuzele pline până la refuz, mai ales cu tineri, tocmai porneau.

Nerea a intrat în piaţă claxonând cu veselie. Cele două prietene o aşteptau sub galerie, fiecare cu un drapel înfăşurat pe hampă. Arantxa? A întrebat de ea încă înainte de a coborî cu totul din maşină. Cele două

crezuseră că Nerea se dusese după ea. S-o fi simţind rău în continuare?

Locuieşte aproape, pe o stradă din spatele bisericii. Nerea: mă întorc imediat. Şi în timp ce fetele se încălzeau în maşină, nu pentru că ar fi fost foarte frig, dar puii mei, aerul era destul de rece, ea s-a îndreptat grăbită

către casa prietenei lor. Casa în care fusese de atâtea ori, unde dormise de nenumărate ori când era fetiţă. Casa în care nu va mai reveni niciodată, deşi acum nici nu bănuieşte.

Uşa bine-cunoscută, plăcuţa metalică cu numele familiei, butonul soneriei apăsat pentru ultima dată în viaţă.

Miren i-a deschis uşa.

— E acolo. Nu ştiu ce are.

I-a făcut loc să intre şi Nerea s-a dus direct în camera prietenei sale. A găsit-o în pat, îmbrăcată. Să se fi băgat în pat când a auzit-o că vine?

— Nu te simţi bine?

A zis că nu prea; numai că, sincer, după cum arăta, după privirea hotărâtă, nu părea să fie bolnavă. La început, a folosit aceleaşi argumente ca Bittori. Spuse cu alte cuvinte. Un bărbat răzbunător, şeful unor călăi, care avea putere de viaţă şi de moarte asupra altora. Sprijinită cu spatele de căpătâiul patului, l-a imitat:

— Omorâţi-l pe cutare, omorâţi-l pe cutare.

Spre deosebire de Bittori, Arantxa nu vorbea cu o expresie îndurerată

pe faţă, nici cu ochii mari, speriaţi. Chipul ei tânăr exprimă descurajare.

Descurajare? Mai mult: amărăciune. O amărăciune străvezie care lasă să

se vadă indignarea din spatele ei. Cuvintele au confirmat:

 218 

— Mergeţi fără mine. N-am stomac pentru a lua parte la acest carnaval al morţii. Mai de mult aş fi venit cu voi. Acum mi-e imposibil.

— Din cauza lui Joxe Mari?

— De când a intrat în organizaţie, mi-a căzut un văl de pe ochi. Nu e vorba că acum, brusc, aş vedea lucrurile altfel. E vorba că acum le văd, în sfârşit.

— Haide, nu sparge cheful. N-a zis nimeni că trebuie să stăm în primul rând.

— Nici în al cincilea, nici în ultimul.

— Neah, stăm şi noi puţin pe acolo. Apoi luăm maşina şi o întindem toate patru. Mă gândisem să mergem la Zarauz, dar putem merge oriunde. Ia-o ca pe o excursie.

Voioşia lui Nerea s-a lovit de privirea de gheaţă a lui Arantxa. Brusc, între cele două prietene s-a instalat tăcerea. Două, trei secunde fără să

clipească: încremenire totală. Se scrutau cu privirea. Una, surprinsă, nevenindu-i să creadă; cealaltă, dură, distantă; acuzatoare?

— Ce facem? Mă aşteaptă.

— Dacă trebuie să pleci, du-te.

În clipa aceea, ceva s-a rupt între ele. Ce? Legătura plină de afecţiune şi încredere, pactul vechi şi tacit dintre ele. Dintr-un motiv oarecare, într-o sâmbătă seara, uşierul de la discoteca KU n-a lăsat-o să intre pe una dintre ele. Atunci, toate fetele din gaşcă nu au mai vrut să intre. Sau toate, sau niciuna. În faţa severului şi solidului uşier, şi-au făcut ferfeniţă biletele de intrare pe care apucaseră să le cumpere. Să şi le bage în fund.

— Pot să te rog ceva?

— Sigur.

— Nu le spune nimic despre asta fetelor din gaşcă. Zi-le că am febră, că

nu mă simt bine.

Gânditoare, dezamăgită, Nerea a ieşit din camera aceea, unde nu avea să mai revină vreodată, a traversat sufrageria, prin care n-a mai trecut de atunci, şi a vorbit pentru ultima dată cu Miren, care, deja în pragul uşii de la ieşire, a întrebat-o:

— Ce are?