Dimineaţa devreme, când a coborât din maşină, Txato ştia deja ce căutau cei trei la poarta firmei. Frig, iarba acoperită cu brumă şi negura care se ridică dinspre râu şi pluteşte ore bune de-a lungul văii. I-a privit cu suspiciune.
— Ce?
Andoni, atitudine agresivă, bărbie sfidătoare:
— Astăzi nu se lucrează.
— Cine nu lucrează, nu e plătit.
— Mai vedem noi cine pierde până la urmă.
— Pierdem cu toţii.
La un moment dat, Txato încercase să-l concedieze pe deşteptul ăla de Andoni, care, pe lângă faptul că era un mecanic mediocru, mai era şi leneş. Andoni a rupt în faţa lui Txato scrisoarea de concediere, fără să se sinchisească s-o citească. După ore, a apărut la firmă însoţit de doi indivizi care s-au prezentat ca fiind membri ai sindicatului LAB. Ameninţările lor au atins un asemenea grad, încât Txato n-a avut de ales şi l-a reangajat pe nemernicul ăla, care-l scotea din sărite numai când îl vedea.
179
Cei trei grevişti se încălzeau la focul făcut într-un butoi de tablă. Ardeau bucăţi de scânduri, crengi, şipci. Txato le-a zis că luaseră un butoi care nu le aparţinea. Şi scândurile la fel. În lumina slabă, cu soarele încă în spatele dealurilor, flăcările le înroşeau feţele. Txato: feţe de brute, de frustraţi ce scuipă mâna care le dă de mâncare. Bittori:
— Da, dar fără ei, cine o să-ţi conducă maşinile, cine o să ţi le repare?
Le-a cerut / ordonat să dea butoiul la o parte ca să poată deschide poarta. Andoni a repetat, agresiv, tăios, că nu se lucrează. Ceilalţi doi tăceau mâlc. Temători? Nu e de ici de colo să nu-l laşi pe patron să intre în propria firmă. Pe la spatele lui Andoni, care era liderul lor, evident, au împins butoiul într-o parte, cu privirile lăsate în pământ.
Andoni s-a enervat:
— Ce faceţi?
El nu vedea sau ce? Apoi a adăugat scuipând cuvintele cu furie, cu ură:
— Bine, dar niciun camion nu iese şi nu intră.
Txato s-a închis în birou. Pe fereastră, întinzându-şi gâtul, îi putea vedea pe cei trei care pichetau intrarea. Se apărau de frig ţopăind, suflându-şi în palme. Discutau, fumau, le ieşeau aburi din gură. Nişte nenorociţi. Le umpluseră capul cu sloganuri. Maimuţe manevrabile, dornici să se supună. Şi cât de mulţumiţi fuseseră când îi angajase! Iar Bittori:
— Angajează oameni de aici ca banii să rămână aici.
Iar pe Andoni ăsta, naiba să-l ia, l-a angajat pentru că nişte cunoscuţi au rugat-o pe Bittori, dacă se poate, vă rugăm şi tot aşa. Dacă ar fi ştiut!
Fără să piardă timpul, Txato a dat mai multe telefoane, pentru a-şi informa clienţii asupra situaţiei. Că îi pare rău şi vă rog să înţelegeţi. Apoi, ceva mai liniştit, dar la fel de supărat, a mai dat câteva telefoane, a făcut modificări în agendă, a schimbat, de comun acord, anumite date, a trebuit să anuleze (mama mă-sii!) un transport important, le-a dat instrucţiuni şoferilor care erau pe drum să parcheze camionul în zona industrială.
Când a văzut că lângă cei trei grevişti mai apăruseră doi, printre care şi cel cu voce politicoasă care-l sunase noaptea trecută, şi-a zis că lucrurile nu pot continua aşa, trebuie să fac ceva, doar n-o să-mi dicteze ei mie.
A dat un telefon şi a aflat că autobuzele locale nu circulau din cauza grevei. Pe la nouă şi jumătate, a chemat un taxi. Şi-a luat geaca îmblănită
şi, fără să stingă lumina din birou, ca să lase impresia că era tot acolo, a
180
ieşit din hală pe uşa din spate, care dădea spre râu. Puţin mai încolo, înainte de pod, e o cărare care duce la şosea. N-a durat nici cinci minute până să vină taxiul. Înainte de ora zece, a coborât din taxi în cartierul Amara, din San Sebastián.
Surpriză: i-a deschis uşa femeia pe care n-o suporta Bittori. Spunea despre ea că era o simplă (silabisea: sim-plă) infirmieră. Când spunea ce profesie avea colega / amica / iubita fiului lor, îşi încreţea nasul şi strâmba uşor din buze.
— Doctorii cu doctoriţele şi infirmierii cu infirmierele.
Apoi, începea să-i găsească defecte: se îmbracă urât, e pedantă, îşi dă
cu prea mult parfum. Reuşea cu greu să ascundă faptul că Aránzazu nu-i plăcuse din prima. Iar aversiunea faţă de ea a crescut până la limita suportabilităţii când a aflat că era divorţată şi mai în vârstă decât Xabier.
— Ăsta pare să fie tot cu caş la gură, are nevoie de încă o mamă, sau ce? Nu-şi dă seama că neruşinata vrea să profite de poziţia şi de salariul lui?
Lui Txato îi era indiferent. Dacă pe ea o alesese fiu-său, atunci ea să fie.
Nu se aştepta s-o găsească în apartamentul lui Xabier.
— Deranjez?
— Nu, intraţi, intraţi.
A întrebat-o de fiul său. Vine imediat, e la duş. Aránzazu, desculţă, îmbrăcată subţire. Trăiau împreună? Lui Txato îi era egal. Teoria lui: dacă
copiii noştri sunt fericiţi, restul contează mai puţin. Dar Bittori:
— Tu vrei să fie fericiţi ca să te lase pe tine în pace.
— Şi dacă ar fi aşa, ce?
Se auzea zgomotul unui uscător de păr, femeia avea unghiile de la picioare date cu roşu-închis şi pe unul dintre pereţi atârna un tablou în ulei cu San Sebastián şi o parte din golful Biscaya, semnat de un oarecare Avalos. Xabier îi spusese de mai multe ori tatălui său să investească în artă, dar eu nu mă pricep la asta, fiule.
Txato a întrebat dacă şi la spital era grevă.
