poveste. După cum aveau să afle peste câteva luni, Koldo fusese torturat, l-au ţinut cu capul în apă, l-au bătut până l-au lăsat lat. Îl prinseseră cu o seară înainte, pe stradă, şi l-au dus direct la sediul din Intxaurrondo. Nici vorbă de întâmplare: erau urmăriţi, dar au pus mâna doar pe Koldo. A ciripit, normal, cum să nu ciripeşti în asemenea situaţie? Dar a ţinut pentru el (sau o fi leşinat înainte de a apuca să dezvăluie?) faza cu schimbarea locuinţei.

Pe la vreo nouă seara, cei doi au ajuns la apartament şi s-au mirat văzând că prietenul lor Koldo nu era. Unde o fi dispărut tâmpitul? Era rândul lui să gătească de cină. Nici măcar pâine nu era. Şi, brusc, hărmălaie, bocanci. Unde? Afară, pe scări. Ai auzit? Jokin s-a uitat pe ferestruica de la closet. A văzut maşinile sticleţilor.

— Au venit după noi.

 207 

Au sărit pe fereastra bucătăriei în curtea din spate. Joxe Mari n-a avut timp nici să oprească televizorul. S-au făcut una cu noaptea şi, sprinteni, au luat-o spre munţi. Luna le lumina drumul. Au ajuns cu inima în gât, au dormit rău, dacă aşa ceva se poate numi dormit. Nu tu pat, nu tu pătură, nici măcar tutun, ca să se mai consoleze. O mizerie, dar ssst, linişte. Aşa e lupta.

— Frate, a venit momentul să nu dai greş.

— Ce vreţi să fac?

— Mai întâi, te duci la cafeneaua Arrano şi vorbeşti cu Patxi. Dacă nu e, nu vorbeşti cu nimeni altcineva. Ai înţeles? Cu nimeni. Să îţi dea instrucţiuni cum să trecem în Iparralde şi nişte sendvişuri şi ceva de băut.

Dar ai grijă. Să nu vii cu mâncarea la vedere, ca şi cum le-ai spune tuturor vedeţi, le duc de mâncare, pentru că sigur umblă prin sat sticleţi în civil.

Sper că Patxi o să-ţi dea şi ceva bani pentru noi. Îi pui bine şi ni-i aduci.

Gorka încuviinţa.

— Să nu cumva să te duci acasă şi să le spui părinţilor. O să le scriu eu când voi putea.

— Să nu te duci nici la măcelărie. Şi dacă te întâlneşti pe stradă cu cineva din familia mea, tu nu ştii nimic, bine?

Gorka repeta că da. Fratele lui:

— De-abia acum urmează partea mai complicată. Bicicletele noastre sunt în spatele casei, lipite de perete, sub streaşină. Scoţi lanţul antifurt –

i-au dat două chei – şi aduci o bicicletă şi ce ţi-a dat Patxi pentru noi. Îţi dai tu seama care e a lui Koldo, că n-o să poţi scoate lanţul. Cât mâncăm noi ceva, te duci după cealaltă bicicletă. Ar fi bine pe la patru, cel târziu, să

putem pleca. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Totul depinde de tine.

Gorka a coborât în sat, a urmat instrucţiunile primite, s-a întors la ei cu bicicleta şi cu un plic primit de la Patxi, dar fără mâncare şi băutură, în plic era o sumă de bani cu care cei doi trebuiau să se descurce.

Când Gorka a ajuns la clădirea din carieră, cei doi discutau în contradictoriu.

— Se aude de la depărtare cum strigaţi.

Jokin insista ca puştiul să intre în apartament şi să-i aducă ceva de încălţat. Nu vrea să meargă în Franţa în şlapi. Un tip îmbrăcat aşa, şi pe bicicletă, ar atrage atenţia. Joxe Mari a cedat. Către fratele său:

— Ţine cheia. Dacă nu vezi nimic suspect în jur, intri. Dacă intri, ia nişte

 208 

pantofi pentru ăsta şi o geacă pentru mine, e una agăţată de uşă.

— Şi ţigări.

— Dar numai dacă vezi că nu e niciun pericol. Nu vreau să te prindă din cauza noastră.

După o vreme, Gorka s-a întors cu cea de-a doua bicicletă. A zis că n-a intrat în apartament pentru că văzuse nişte feţe suspecte la intrarea în bloc. Minciună cât casa. N-a vrut să se expună mai mult decât era cazul.

Joxe Mari:

— Lasă, nu contează.

Jokin:

— Ce număr porţi?

I-a luat pantofii şi i-a dat şlapii, zicând:

— Tu ai de mers doar de aici până acasă.

Şi-au luat rămas-bun de la el cu îmbrăţişări / bătăi pe spate. Joxe Mari l-a pupat zgomotos, fraternal, pe obraz.

— Eşti un adevărat, mereu ai fost, mama mă-sii.

Erau gata de plecare, când Gorka şi-a amintit de ce-l rugase Josune.

— Dacă ai ceva să-i zici.

Joxe Mari începuse deja să pedaleze.

— Spune-i să-şi vadă de viaţa ei.

Cei doi prieteni au plecat şi Gorka, şaisprezece ani pe atunci, i-a văzut cum se îndreptau pe biciclete spre şosea, fiecare cu câte ceva luat de la el, Jokin, pantofii, iar Joxe Mari, bluza de lână. Brusc, Gorka a simţit ceva, un soi de prevestire rea.

 209 

52. MARELE VIS

— De ce nu mi-ai spus atunci? Credeam că aveam încredere unul în celălalt.

— M-am speriat tare, aveam şaisprezece ani. Dă-ţi seama că după

câteva zile, când ne-au percheziţionat casa, eram convins că veniseră să

mă salte pe mine, nu pe Joxe Mari, care, până la urmă, o ştersese. Numai eu ştiu câte nopţi n-am dormit din cauza asta!

— Nu le-ai spus nici la aita?

— La nimeni.

Arantxa, severă / înţelegătoare, l-a mustrat. Chiar nu şi-a dat seama că

mergând după biciclete se făcuse complicele unor terorişti în devenire? Şi i se părea nedemn (în timp ce-i vorbea, se schimba la faţă, buze strânse, ochi de tigroaică) că Joxe Mari îl folosise ca om de legătură cu Arrano Taberna, ştiind foarte bine cât de mult îl compromitea. Aşa adolescent cum era, dacă-l prindea Garda Civilă: