— Îmi spui şi mie de ce râdeaţi tu şi cu doamna din birou?
— Pentru că ea credea că eu sunt cea care… Înţelegi.
În stradă aştepta o maşină a organizaţiei, plină cu femei tinere şi însoţitori. Maşina le-a dus mai întâi la clinică, iar de acolo, odată făcute analizele necesare, la o vilă în suburbii. Era un cartier rezidenţial, cu case joase cu balcon, şemineu şi grădină. Copaci pe trotuar, străzi curate, nici urmă de gunoaie. Uff, măcar atât.
Altceva? Oglindă, ce curioasă eşti! Cele două prietene au fost întâmpinate de o asistentă care rupea spaniolă. Arantxa a aşteptat într-o cameră cu plante de interior şi mobilier modern. Îşi aminteşte de o fată cu trăsături asiatice, de una ce părea să fie din India şi de mai multe fete din Spania, pe care le văzuse şi în avion.
169
Şi gata, după ce a aşteptat vreo trei sferturi de oră, i-au dat o brăţară
de plastic cu numele ei, un combinezon de unică folosinţă şi i-au zis să se dezbrace. A venit doctorul, un bărbat cu mustaţă cenuşie, cu trăsături plăcute şi manierat, care transmitea calm. Doctor Finks, aşa îl chema. A.
Finks. Şi-a făcut treaba şi a făcut-o bine, şi asta e tot, oglindă. Încă ceva şi gata: când m-am trezit din anestezie, am simţit nişte spasme cumplite, dar cum nu mâncasem nimic, n-am avut ce vomita. Iar duminică, la începutul după-amiezii, îmi amintesc foarte bine, atmosfera din avion era cu totul alta. Toate acele femei erau mult mai relaxate şi, evident, mai vorbăreţe decât la venire.
170
43. LOGODNICI
Chestiunea londoneză i-a legat. De atunci încolo, au fost logodnici ca de modă veche, de genul celor cărora le place să meargă pe stradă ţinându-se de mână şi, după o vreme, soţi. El a aşteptat-o la aeroport cu un buchet de flori, consolator / drăgăstos, mângâietor / curtenitor; a folosit un limbaj mai puţin cotidian, fraze răsunătoare încărcate de o tandreţe sinceră, iar ea şi-a lipit fruntea de pieptul lui, dându-i de înţeles că-l iertase pentru inoportuna, nedorita sarcină.
I-a făcut cadou lui Guillermo un deschizător de conserve, cumpărat în ultimul minut dintr-un magazin de souvenirs din aeroportul Heathrow.
Mânerul avea forma unei cabine telefonice roşii. Peste ani, deschizătorul de conserve avea să apară într-un sertar din casa lor. Arantxa l-a aruncat la gunoi fără să stea pe gânduri. Obiectul îi trezea amintiri urâte şi poate că şi lui Guillermo, căruia nu i-a lipsit niciodată (sau poate că da, dar n-a spus).
Complici, s-au înţeles tacit să nu mai vorbească niciodată despre avort.
Dar întâmplarea aceea era mereu prezentă, plutind invizibilă în discuţiile lor, în privirile lor şi, cel mai rău, cel puţin pentru Arantxa, ca o umbră
adăugată umbrelor copiilor lor.
Pe durata celor douăzeci de ani de căsnicie, Arantxa şi Guillermo au făcut câteva călătorii în străinătate. La Paris, cu copiii, de două ori, la Veneţia, în Maroc, în Portugalia. La Londra, niciodată. Niciunul n-a propus, niciunuia nu-i trecuse prin minte. Uneori, nu întotdeauna, dar uneori, stând de vorbă cu o veche prietenă întâlnită întâmplător pe stradă, sau în timp ce rezolva o problemă administrativă, dacă era întrebată câţi copii are, Arantxa se gândea o clipă. O nimica toată, o clipită, destul cât să nu greşească. Trei? Doi.
Cu trecerea anilor, faza din Londra (cum ar fi astăzi copilul acela nenăscut?) s-a retras treptat în ungherele minţii, fără să cadă cu totul în uitare. Brusc, după atac, a reapărut în amintirile ei. O pedeapsă de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu o fi existând? Capricii masochiste ale unui creier care, închis într-un corp inert, se distra mortificându-se cu întâmplări din trecut? Încă din secţia de terapie intensivă a spitalului din Palma. Nemişcată, intubată, într-o noapte n-a reuşit nicicum să scape de
171
amintirea acelei dureroase aventuri, care şi acum, când stă în scaunul cu rotile în faţa oglinzii, în casa părinţilor ei, îi vine în minte, fără voia ei.
Faza aceea i-a legat. Începuseră să se întâlnească zilnic în San Sebastián. În după-amiezile cu vreme frumoasă se aşezau pe o bancă.
Printre mângâieri, mâncau dintr-un cornet de castane coapte sau de arahide, ori dintr-o cutiuţă cu prăjituri sau bomboane. În zilele cu ploaie, nu aveau de ales şi se dezmierdau prin cafenele sau la cinema. Guillermo, având darul cuvintelor, îi şoptea lui Arantxa lucruri minunate. Când se făcea nouă seara, fiecare lua autobuzul său şi tot aşa, săruturi şi complimente, zi după zi.
— Draga mea, cred că ar fi cazul să ne cunoaştem părinţii, tu, pe ai mei, eu, pe ai tăi.
— Începem cu ai tăi.
— Vorbeşti de parcă n-o să-mi fie uşor cu ai tăi.
— Nu, deloc. Doar că familia ta e mai mică şi o să ne fie mai simplu.
Între timp, eu o să-i pregătesc pe ai mei.
Într-o sâmbătă, Guillermo (sau Guille) a dus-o la prânz la el acasă, în Rentería. Etajul patru. S-a deschis uşa. Angelita: scundă, lată, durdulie, şaizeci de ani. A primit-o pe logodnica fiului ei cu două săruturi ca două
bucăţi de tort aruncate în faţă: rotunde, cremoase, pline de efuziune.
Mama niciodată nu m-a sărutat în felul ăsta. Aşa încât, imediat ce le-a călcat pragul, lui Arantxa i-a dispărut orice urmă de teamă.
Tatăl, mai distant, dar sincer în cordialitatea lui. Rafael Hernández, un bărbat simplu, timid, cu papuci de casă în carouri şi bluză de lână. Arantxa, prudentă, li s-a adresat cu dumneavoastră. Nu, Doamne fereşte! Au rugat-o, atenţi şi sinceri, să îi tutuiască. Angelita, dornică să se pună bine cu invitata, i-a arătat casa.
— Aici dorm eu cu soţul meu.
Arantxa a mai mers la ei de câteva ori, înainte de a-l duce pe Guillermo la ai ei. Dacă ar fi fost după ea, ar fi rămas cu drag să doarmă la părinţii lui.
E drept că părinţii lui Guillermo erau buni ca pâinea caldă, numai că în anumite privinţe erau puţin (mai mult) de modă veche. Ea îi replica: Guille, dragul meu, dar noi doi deja… dar Londra. Da, da, dar te rog să-i înţelegi. Aşa că, din când în când, urcau pe dealul Urgull şi, în dosul unor tufişuri, făceau dragoste, cu prezervativ, la repezeală, temându-se să nu fie descoperiţi, o împreunare tăcută, care-i oferea lui o plăcere scurtă, iar
172
pe ea o făcea să se resemneze, pentru că ea era cea care suferea mereu din cauza scaieţilor care o înţepau în fese, a pietrelor ascuţite şi a ierbii ude.
Oglinda o întreabă dacă l-a iubit. Ca pe copiii mei, nu. Dar, într-un anumit fel, chiar l-a iubit, mai ales la început. Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi deranjat să-l prezinte familiei ei. Nu mai dusese niciun băiat la ea acasă.
Guillermo a fost primul. Şi ultimul. A început prin a-i spune mamei ei, într-o zi, la bucătărie. După ce a zis pe nerăsuflate că era din Rentería şi că-l chema Guillermo, lui Miren, care o ascultase uşor neatentă, i-au apărut brusc pe frunte nişte cute de suspiciune şi nu s-a putut abţine să întrebe, bănuitoare, dacă băiatul nu e în Garda Civilă. Nu, asistent administrativ la fabrica de hârtie. A mai întrebat-o dacă avea salariu bun şi asta a fost tot.
Nici că se bucură, nici când o să-l cunoască şi ei, nimic.
Câteva ore mai târziu, i-a spus şi tatălui ei. Poate că n-a găsit cel mai potrivit moment. Joxian se pregătea să plece la barul Pagoeta. Nu şi-a ascuns graba. Poate că îşi dorea să plece înainte ca Miren să se întoarcă
