Poliţistului i-a luat foc un picior. Putea să ajungă scrum. Noroc că l-au văzut colegii lui şi s-au mişcat repede, evitând o tragedie.

— Joxe Mari nu vedea în cel îmbrăcat în uniformă un om care câştigă şi el un salariu cum poate, care probabil că are o soţie şi copii. Nu aveam curajul să-i spun aşa ceva, dar, îţi jur, mi se părea cumplit că nu accepta că

cineva în uniformă e şi el om. În sfârşit, a doua zi s-a supărat că ziarele nu scriau despre piciorul acelui copoi.

Gaşca i-a plătit o cină. Era prevăzut că oricine dă foc unui poliţist primeşte acest premiu.

 204 

51. ÎN CARIERA DE PIATRĂ

Ca în filme. Pe bune. Pe la vreo zece dimineaţa, Gorka a ieşit din casă

pentru a merge la bibliotecă. Era într-o sâmbătă. Şi el, cât se poate de liniştit. Cer albastru, câţiva nori, temperatură plăcută. A văzut-o, mare, voinică, pe celălalt trotuar: Josune, care, în loc să-i răspundă la salut, iepa, şi-a dus un deget la buze făcându-i semn să tacă. Nişte buze care ori sunt foarte subţiri, ori îi rămân înăuntrul gurii.

Ea mergea la un pas în urma lui.

— Nu te întoarce. Mergi, mergi.

După ce au dat colţul străzii, Josune l-a rugat / i-a cerut, tot în şoaptă, s-o aştepte în biserică. S-au despărţit.

Gorka s-a aşezat pe o bancă din ultimul rând. Biserica, pustie. Singura lumină intra prin vitraliile prinse sus, în zid. Dacă apare preotul, ce-o să-i zic? Că am avut un acces de iluminare? Josune l-a făcut să aştepte peste douăzeci de minute. El, cu ochii-n patru, presimţea că se întâmplase ceva grav. Deşi le citise deja, frunzărea cărţile pe care voia să le ducă la bibliotecă. Se uita la ceas, la iconostas, la statui, la coloane, apoi din nou la cărţi. A ştiut, în sfârşit, după scârţâitul uşor care s-a auzit şi după lumina apărută brusc din spatele său, că fata deschisese uşa. Josune i-a făcut semn să se întâlnească sub scara care duce la cor.

— Dacă intră cineva, chiar dacă e un cunoscut, o luăm fiecare în altă

parte. Te avertizez că s-ar putea să fiu urmărită.

— De cine?

— Cine crezi? Txakurrada. Dar nu sunt sigură. S-ar putea să încerce să

se folosească de mine pentru a pune mâna şi pe alţii. Te caută Joxe Mari.

Murmurau în întunericul de sub scări. Gorka, surprins, stătea aplecat în faţă ca să nu dea cu capul în scară. Josune nu-şi lua ochii de la culoarul din mijlocul bisericii şi de la bănci, ca să nu fie luaţi pe nepregătite dacă intra cineva.

— Fratele tău şi Jokin te aşteaptă în carieră. O să-ţi spună ei mai multe.

N-am chef de probleme. Cred că am făcut destul transmiţându-ţi mesajul.

— Sper că n-o să fiu în pericol.

— Să fii atent să nu te urmărească cineva. Apoi îţi spun ei ce ai de făcut.

 205 

Au stabilit să iasă ea prima, apoi el. Gorka, promite-mi, abia după vreo douăzeci de minute. Mai bine să fie mai multe decât mai puţine.

— Nu uita să-l întrebi pe fratele tău dacă are ceva să-mi spună.

S-a hotărât să meargă mai întâi la bibliotecă. De ce? Cărţile l-ar fi încurcat, asta pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a nu stârni bănuieli. Dacă l-au văzut cu Josune, poate că acum îl urmăreau şi pe el.

Josune:

— Ştiu că fugarii încearcă să ia legătura cu familia sau cu prietenii, ca să

le ceară ajutor, bani sau ce au nevoie. Aşa că, kontuz. Eu ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun.

Şi a dispărut, masivă, cu gura aia fără buze. Ce-o fi văzând fratele meu la fata asta? Nu pot să-mi dau seama. Începuse să i se facă frică. Frică de ce, de cine? N-avea idee. A rămas în biserică încă o jumătate de oră, pentru orice eventualitate. A încercat să citească, dar nici vorbă.

A ieşit în piaţa publică. S-a oprit ca să se uite în jur. La stânga, la dreapta, în depărtare, la ferestre. Maşina cu butelii de gaz, feţe cunoscute, porumbei căutând resturi de mâncare. Simţea o nelinişte puternică. Mama mă-sii. Şi cât de bine mi-era. A trecut prin faţa măcelăriei lui Josetxo. Asta o fi ştiind că fiul lui şi fratele meu sunt la strâmtoare? Din bibliotecă, fără cărţile pe care îşi propusese să le împrumute, a ieşit pe o uşă laterală, care dădea într-o străduţă. S-a uitat într-o parte şi într-alta. Nimeni. Şi de azi până luni, ce citesc eu?

A urcat la carieră făcând un ocol. Jos, peste acoperişurile satului, clopotele au bătut ora douăsprezece. Miros de câmp. Câteva vaci răsfirate, liniştite. Gorka se uita des înapoi. Nimeni. O stratagemă: a ieşit de pe drum şi a luat-o pe o păşune, cu iarba încă udă de la roua dimineţii.

În spatele său se întindea păşunea unde urmăritorii săi, dacă existau, nu aveau cum să se ascundă.

I-a găsit pe cei doi într-o casă în ruină. Când l-au văzut, unul dintre ei a scos un şuierat puternic. Atunci la ce bun atâtea precauţii? L-au întrebat dacă fusese urmărit. Credea că nu.

— Ce faceţi aici?

— Ce să facem, txakurras, ieri l-au prins pe Koldo şi seara au venit după

noi. Am scăpat ca prin urechile acului.

Au fugit cu ce aveau pe ei. Au înnoptat ghemuiţi într-un ungher din depozitul sau magazia aia fără uşi şi fără geamuri, cu o parte din acoperiş

 206 

prăbuşită. Jokin: noroc că nu-i iarnă. În capul lor exista o singură idee clară: să traverseze cât mai repede graniţa cu Franţa. Dar în condiţiile date, era imposibil. Jokin era în şlapi. Joxe Mari, în tricou, se plângea că-i era somn şi foame. Jokin nu mai avea ţigări.

— Tu nu fumezi, nu?

Joxe Mari a răspuns înaintea fratelui său:

— Tot ce face ăsta e să citească.

Cei doi prieteni aveau puţini bani. Puţini, bine, dar câţi? Foarte puţini, ăsta e adevărul. Câteva monede prin buzunare, din care Joxe Mari deja cheltuise când o sunase pe Josune de la o cabină telefonică.

Au scăpat dintr-o greşeală de-a celor din Garda Civilă.

— Dobitocii ăia au greşit apartamentul.

Au greşit? Nu de tot. Povestea e aşa: cu câteva zile în urmă, şi-au dat seama că se spărsese o ţeavă în apartamentul de deasupra lor. Ei doi, plus Koldo, locuiau la parter. O pată de umezeală imensă şi urme negre (mucegai?) pe tavan. Problema nu părea să fie recentă. Până atunci, nimeni nu observase. Nu era altceva de făcut decât să se apuce de reparaţii. Proprietarul le-a propus să se mute în apartamentul din dreapta, tot la parter, până când avea să finalizeze reparaţiile. Pe durata lucrărilor, nu vor plăti nici chirie, ca să compenseze deranjul. Nişte bani economisiţi.

Au acceptat.

Pe scurt, sticleţii au dărâmat uşa de la primul apartament, pentru că

aşa ştiau de la Koldo, căruia îi smulseseră informaţia. Cu Koldo e altă