lume trăieşte. Atunci? Fratele lui Nerea. Arantxa, moartă de frică, l-a rugat s-o ajute urgent. S-a întâmplat asta. L-a mai rugat să ţină secret şi Xabier, fireşte, n-a spus nimănui. Era în 1985, Xabier încă era student la medicină
în Pamplona. El a vorbit cu cunoscuţi, a tras sforile, a găsit cine să se ocupe de amica lui gravidă ca să ajungă la clinica din Londra.
N-a mai ştiut nimeni altcineva. Nici părinţii lui Guillermo, nici celelalte prietene ale lui Arantxa. Nici, mai târziu, copiii lor. Nu le-a spus niciodată.
La ce bun? Iar maică-sii, nici moartă. Atât ar mai fi lipsit. La cât era de habotnică.
Nerea a plecat cu o zi înainte, cu un zbor de linie. A avut câteva ore pentru a se plimba prin Londra, să vadă locuri cunoscute, să meargă la cumpărături, să facă fotografii şi alte chestii de genul ăsta. Avantajul de a avea bani şi timp liber. O zi mai târziu, Arantxa a luat un zbor charter cu vreo treizeci, patruzeci de femei din toată Spania, care mergeau la Londra pentru acelaşi lucru ca ea. Unele nu mai erau chiar atât de tinere (le dădea vreo treizeci, treizeci şi ceva de ani), iar altele, în floarea pubertăţii.
Printre ele, o fată de vreo cincisprezece ani, însoţită de un domn cu o expresie serioasă pe faţă, care putea fi foarte bine tatăl ei.
Arantxa a trecut prin momente grele la banda de bagaje.
Geamantanele veneau pe rând. Unul, altul, altul. Al ei nu apărea. Of, ama.
Oamenii care călătoriseră cu ea în avion plecau pe rând, banda se rotea cu un zgomot ce i se părea tot mai sinistru, iar geamantanul ei nu se vedea. I l-o fi pierdut? L-o fi luat altcineva, fără ca ea să-şi dea seama? Când în sfârşit a apărut, a scos un oftat de uşurare şi şi-a dat seama că nu mai era nimeni în jur. Apoi, n-a reuşit să se orienteze. Ca urmare, i-a luat ceva până să găsească ieşirea din aeroport. S-a simţit singură din nou. Mai rău, pierdută. Ce să facă? S-a hotărât, respirând agitat, să ia un taxi. Cu mâini tremurătoare, i-a arătat taximetristului o foaie pe care scrisese numele şi adresa hotelului. Pe drum, şoferul i s-a adresat de mai multe ori, dar ea nimic, adică nimic, nimic, nu avea nici idee de engleză. Avea senzaţia că
drumul dura prea mult, aşa că şi-a zis: să vezi că negrul ăsta m-a sechestrat. Iar o voce interioară îi spunea că probabil taximetristul o purta ca să câştige mai mult. Hotelul, în sfârşit. Oprit în faţa intrării, un autobuz din care coborau câteva dintre fetele care călătoriseră în acelaşi avion cu ea. Mama mă-sii! Dacă ar fi fost puţin mai răsărită, ar fi economisit banii de taxi.
167
La recepţie o aştepta Nerea, care i-a făcut capul calendar cu poveştile ei despre străzile şi magazinele din oraş.
— Nerea, să nu mă laşi singură.
S-au înţeles să doarmă în acelaşi pat.
— Ţi-e frică?
Bine, măi, ce întrebare! Frică? La puţin timp după ce s-au băgat în pat, lui Arantxa, acum pe o parte, acum pe cealaltă, i-a venit să vomite.
Desculţă pe mocheta veche, tocită. Şoaptele ei, lamentările?, în baie. Îi intrase frica în oase. Şi nu doar la gândul operaţiei, cu toate că şi de asta, dar nu atât de tare, pentru că Xabier îi dăduse prin telefon o serie de explicaţii liniştitoare, aşa că ştia, mai mult sau mai puţin, ce o aştepta.
Problema părea mai gravă din cauza faptului că nu ştia boabă de englezeşte. Nu se vedea în stare să umble singură prin Londra, să găsească
locul, să ceară ajutor, dacă ar fi avut nevoie. O apăsa încontinuu o senzaţie puternică, mai mult, insuportabilă de abandon, de părăsire. Aşezată în scaunul cu rotile, în faţa oglinzii, îşi aminteşte ce gândea atunci: dacă mă
rătăcesc, dacă mă loveşte o maşină, dacă iau vreo boală la clinică din cauza lipsei de igienă sau orice, dacă fac o entorsă coborând scările şi nu mă mai pot întoarce la timp acasă şi, uite-aşa, dintr-un motiv sau altul, află ai mei, don Serapio, tot satul, ce coşmar!
Faza e, aşa cum avea să afle, că maică-sa împreună cu mama lui Nerea, cele mai bune prietene pe vremea aia, s-au dus sâmbătă, ca de obicei, să
mănânce în San Sebastián, unde au vorbit despre fetele lor, amândouă
aflate întâmplător în călătorie, nu mai spune, folosind cuvinte pe care Arantxa şi le putea imagina uşor:
— Nerea a plecat joi la Londra, cu o prietenă de la facultate.
— A, da? Arantxa mea e în Bilbao. A plecat ieri la un concert, dar nu mă
întreba cine cântă că eu despre muzica modernă n-am nici cea mai mică
idee.
S-au trezit devreme. Nerea a coborât la micul dejun. Arantxa, incapabilă să mănânce, a băut câteva înghiţituri de apă. Ce emoţii! La ora stabilită, s-au îndreptat, una veselă, flecărind încontinuu, cealaltă cu inima strânsă, spre strada pe care se afla sediul organizaţiei care se ocupa de problemă. Clădiri cu nouă etaje lângă altele cu aspect mai vechi; unele, serios, cu mucegai pe faţadă. Biroul organizaţiei se afla într-una dintre astea din urmă. Nerea a văzut prima, de pe trotuarul de peste drum.
168
— Acolo e, aia cu poartă albastră.
A intrat cu gesturi temătoare, apoi a apucat-o o spaimă imposibil de controlat. Pe bune. De ce? Păi, scara îngustă care ducea la etaj era plină
de mizerie. O ceaşcă răsturnată. Ce naiba caută o ceaşcă pe trepte? Şi aceeaşi întrebare era valabilă şi pentru pungile de plastic, pentru hârtii, o sticlă şi o pată de lapte. Ce cocină!
— Eu mă întorc, Nere. Mai bine fac copilul.
— Calmează-te, hai să aruncăm o privire, dacă tot am venit până aici, şi apoi mai vedem.
A mângâiat-o pe păr, a pupat-o, consolatoare, drăgăstoasă, pe obraz.
Pe scurt, a convins-o. Au urcat ţinându-se de mână şi au aşteptat la rând într-o încăpere cu mai multe scaune, o canapea cu pielea crăpată şi afişe pe pereţi. Arantxa a recunoscut-o pe o fată care fusese şi ea în avion în seara trecută. După puţin timp, a sosit şi fata de vreo cincisprezece ani, împreună cu bărbatul cu faţă gravă care putea fi tatăl ei. Mai erau şi alţii.
Un bărbat pe jumătate adormit, murdar, cu aspect de drogat. Fata din avion le-a auzit vorbind şi le-a întrebat dacă sunt spanioloaice. Nerea a zis că sunt din Ţara Bascilor, iar fata le-a spus povestea ei, fără ca ele să i-o fi cerut.
Au intrat şi ele, într-un sfârşit. Nerea a tradus cât de bine a putut.
Arantxa a semnat unde i s-a arătat să semneze. Apoi, i-au dat o hârtie pentru doctorul care, o oră mai târziu, urma s-o examineze într-o clinică
din centrul Londrei. Au coborât treptele pline de gunoaie. Arantxa, în şoaptă:
