cunosc între ei. Valuri de ikurrinas, mulţime de tineri. Se vedeau şi feţe de peste patruzeci de ani, chiar şi câte un moşuleţ. Şi, în apropierea scenei, zdrang-zdrang, zdrang-zdrang, un băiat şi o fată mânuiau beţele de txalaparta. Cei prezenţi luau loc la tribună, ca la o partidă de pelotă.
Cineva l-a salutat pe Gorka.
— Salutare, fotografule.
O modalitate de a fi trecut pe listă, de a i se spune te-am văzut, ştim care e rostul tău, ai făcut bine că ai venit. Gorka făcea poze încontinuu. Cu txalaparta, cu publicul, cu scena încă goală. Unul dintre buzunarele gecii era plin cu filme. Nerea, pe atunci abertzale, i-a zâmbit când a trecut pe lângă ea. Gorka a îndreptat aparatul foto spre ea; Nerea a făcut gestul de a-i trimite bezele şi a rămas aşa, nemişcată, până când el a apăsat pe declanşator. Să-i dea şi ei o copie, bine? Gorka a dat din cap că da. În fiecare clipă, ba unii, ba alţii, îi cereau să le facă o copie.
După câţiva paşi, a dat peste Josune. A întrebat-o de Joxe Mari.
— A rămas la barul Arrano şi eu am venit aici.
Un minut mai târziu, aplauze. Karburo a intrat în sală făcând cu degetele semnul victoriei. Era înconjurat de liderii Herri Batasuna şi de alţi reprezentanţi ai aceluiaşi curent ideologic. Gorka mergea în faţa lor şi îi fotografia. Aşa că a urcat primul pe scenă. Cu aparatul de fotografiat în mână, a urcat, a coborât, într-un continuu du-te-vino, fără să atragă prea mult atenţia, ca un om invizibil. Le-a făcut fotografii celor care au luat cuvântul. Şi primarului, care n-a luat cuvântul, dar era prezent. Şi dansatorului de aurresku şi instrumentistului care a cântat la txistu, acompaniindu-se cu toba. Şi lui Karburo, emoţionat, recunoscător, gras, cu cămaşa în carouri, cu pumnul ridicat deasupra capului, cu lacrimi în ochi în timp ce-i amintea pe colegii aflaţi încă în puşcării, a zis, în puşcăriile de exterminare ale statului. Aplauze peste aplauze, gora ETA şi flori, primite de la o fetiţă costumată în ţărăncuţă.
Când s-a intonat Eusko Gudariak. S-au ridicat cu toţii în picioare, cu pumnul înălţat deasupra capului. Odată încheiat imnul, cineva fuge. Cine?
Doi tineri cu mască de schi sar pe scenă. Unul desface un drapel spaniol.
Fluierături din toate părţile, scandări. Celălalt a aprins, cu o brichetă, mătasea îmbibată în prealabil cu benzină. Gorka, la câţiva metri, făcea fotografii.
Escortat de zeci de tineri, Karburo a fost condus la Arrano Taberna.
155
Printre aplauze şi goras ETA şi-a dat jos de pe perete poza lui de deţinut.
Apoi a trecut în sala de mese, unde a primit în semn de omagiu o porţie de melci. Acolo, în sala de mese, Gorka a consumat ultimul film, după care s-a dus acasă.
— Nu stai la cină?
— Mă aşteaptă.
A citit până noaptea târziu. Când clopotul a bătut de douăsprezece, a stins lumina. După o vreme, a sosit şi Joxe Mari.
— Şi, m-ai văzut?
— De ce vă mai acoperiţi feţele dacă toată lumea ştie cine sunteţi?
— Ne-ai făcut poze?
— Una când aţi sosit, dar s-ar putea să fi ieşit prost, pentru că fugeaţi foarte tare. Vreo zece sau douăsprezece când aţi dat foc drapelului şi câteva când aţi plecat.
— Trebuie developate cât mai repede.
— Sper că ăla de la studioul foto nu e mână în mână cu poliţia.
Joxe Mari a tăcut câteva secunde. Jarul ţigării lui a strălucit în întuneric.
— Îl omor.
156
40. DOI ANI FĂRĂ FAŢĂ
Nu-şi mai amintea când se privise în oglindă ultima dată. Probabil că la hotelul din Cala Millor. Dacă nu acolo, unde? S-a chinuit să refacă în minte camera de hotel. Cele două paturi lipite, mobilierul, tapetul de pe pereţi.
Chestiile obişnuite dintr-un hotel ieftin. Un loc pentru a dormi şi cam atât.
Nici măcar nu avea vedere la mare. Măcar avea o baie micuţă, cu duş şi cu oglindă deasupra chiuvetei. Înainte de a pleca spre Palma cu Ainhoa, s-a privit în oglindă? Nu-şi imagina o altă posibilitate. Încă de mică, Arantxa se obişnuise să umble cât mai aranjată. Nu pentru că i-ar fi cerut maică-sa, deşi şi de asta, ci mai ales pentru a se simţi plăcută, a se vedea / simţi atrăgătoare. Arantxa fusese o fată cu adevărat frumoasă. Pentru maică-sa, cea mai frumoasă din sat. Pentru taică-su, cea mai frumoasă din lume. Cu faţa aia, cu ochii ăia, cu părul ăla, era predestinată să păcătuiască prin cochetărie.
Guillermo, cu douăzeci şi ceva de ani în urmă, la puţin timp după ce a început să iasă cu ea:
— Ce frumoasă eşti! Cum poţi să ai o faţă atât de frumoasă?
— Faţa asta, plus ceva ce nu mai zic, sunt pentru cine mă iubeşte.
— Atunci ar trebui să fie pentru mine, pentru că nu cred să te mai poată iubi cineva atât de mult cât te iubesc eu.
— Mai vedem.
Arantxa nu s-a privit în oglindă nici la spitalul din Palma de Mallorca, unde au ras-o în cap, nici în lunile de tratament de la Institutul Guttmann.
Nimeni nu ştia asta, numai eu, nici medicii, nici personalul sanitar, doar eu. Iar când trecea în scaunul cu rotile pe lângă o uşă de sticlă, închidea repede ochii. Nu voia sub nicio formă să ştie cum arată. De ce? Pentru că
îşi făcuse multe iluzii că avea să se recupereze şi era sigură că dacă s-ar vedea oglindită, şi-ar pierde orice urmă de speranţă.
La început putea să-şi mişte numai genele. Auzea şi înţelegea tot, îşi amintea tot şi voia să vorbească / răspundă / protesteze / ceară şi nu putea. Nu era în stare nici măcar să-şi desfacă buzele. O alimentau printr-un orificiu făcut aici, în burtă. Arantxa, Arantxa, ai ajuns o minte captivă
într-un trup inutil. Asta eram eu. În visele sale se vedea închisă într-o armură medievală care o împiedica să vorbească şi să se mişte, dar avea
