149
— Ce citeşti?
— E de un scriitor rus. E despre un student care a omorât cu toporul două femei.
Joxian ieşea din cameră confuz, îngrijorat. La paisprezece ani, toată
ziua închis în casă ca un călugăr. E normal aşa ceva? Cu capul plin de gânduri, se oprea în hol, privea fix un obiect, nu avea importanţă care: imaginea cu Ignaţiu de Loyola, dulapul încastrat în perete, clanţa uşii, orice lucru pe care-l putea înţelege din prima, şi timp de câteva secunde căuta ceva în obiectul respectiv, nu ştia prea bine ce, o regulă, un răspuns, o explicaţie la ceea ce nu înţelegea. Abia când ajungea la Pagoeta i se ştergea din minte imaginea cu fiul său aplecat asupra cărţii, asupra prostiei ăleia de carte.
Noaptea, în pat, către Miren:
— Ori e foarte inteligent, ori e prost făcut grămadă. Nu ştiu cu cine seamănă.
— Dacă e prost, cu tine.
— Vorbesc serios.
— Şi eu.
Faza e că la şcoală lua note mici. Nu chiar atât de mici cum avea Joxe Mari când mergea la şcoală. Joxe Mari şi sportul, da; Joxe Mari şi munca fizică, da, însă Joxe Mari şi învăţătura (avea să păţească la fel când a trebuit să dea examen din teorie la întreprinderea metalurgică unde făcuse ucenicia) erau ca apa şi uleiul, ceea ce nu-l împiedica să râdă de Gorka.
— Hai, lasă-mă. Atâta citit şi abia treci clasa la matematică şi la engleză.
Arantxa a fost cea care i-a transmis fratelui ei mai mic pasiunea pentru citit. Cum aşa? Din când în când, de ziua de naştere, de ziua de nume, de sărbătorile de iarnă, sau când avea ea chef, îi făcea cadou reviste cu benzi desenate; odată cu trecerea anilor, câte o carte. Ceea ce, e adevărat, făcuse şi cu Joxe Mari, dar fără niciun rezultat. Lui Arantxa, în cazul acesta, i se potrivea perfect parabola cu sămânţa împrăştiată pe pământ arid şi pe pământ fertil. Joxe Mari era un pustiu intelectual. În Gorka, pământ bun, a germinat pasiunea pentru citit.
Mai mult. Când Gorka era abia un băieţel, Arantxa, care avea pe atunci vreo nouă, zece ani, obişnuia să-i citească fratelui ei mai mic, cu voce tare, stând amândoi pe jos, sau în pat, poveşti populare şi învăţături dintr-o
150
Biblie ilustrată, o ediţie pe înţelesul copiilor.
Arantxa, în zilele de convalescenţă ale lui Gorka, după ce-l lovise camionul, îşi făcuse un obicei din a merge la biblioteca publică şi a căuta cărţi pentru el. La acea vreme, Gorka deja citea singur, murmurând cuvintele, şi începea să aibă gusturi bine definite: Jules Verne, Saigari, apoi romanele de război ale lui Sven Hassel, cărţi de spionaj şi cu detectivi particulari, toate în ediţii ieftine, de buzunar.
Apoi, fără să le spună părinţilor, la ce bun?, Arantxa a început să-i împrumute propriile cărţi, vreo treizeci, păstrate într-o cutie de carton, pe dulapul de haine. Romane de dragoste, mai ales, pe lângă Război şi pace, într-o variantă prescurtată, Fortunata şi Jacinta8, vreo şase, şapte de Alvaro de Laiglesia, care nu i-au plăcut lui Gorka chiar atât de mult cât îi plăcuseră ei, dar chiar şi aşa le-a citit cu poftă.
Când părinţii lui au început să-l ia la rost pentru că prefera să stea în casă în loc să iasă cu prietenii, Arantxa i-a zis, între patru ochi, pe un ton misterios, să nu-i bage în seamă.
— Citeşte cât poţi. Fă-ţi o cultură. Cu cât mai multă, cu atât mai bine.
Ca să nu cazi în groapa în care cad mulţi din ţara asta.
Groapă sau nu, Gorka citea cu pasiune, iar Joxe Mari, când îl vedea cu o carte în mână, îl lua la mişto:
— Auzi, dacă tot faci pe deşteptul, îmi citeşti şi mie în palmă?
Într-o noapte, fiecare în patul lui, i-a zis supărat:
— Mai bine le-ai lăsa dracului de romane şi te-ai alătura luptei pentru eliberarea Euskal Herria. Mâine e un protest, la şapte. Sper să vii. Unii dintre prietenii mei deja m-au întrebat unde ai dispărut. Gaşca ta e pe baricade, iar pe tine nici nu te vede lumea la faţă. Ce să le zic? Ştiţi, a ajuns un sensibil şi citeşte toată ziua. Mâine la şapte vreau să te văd în piaţă.
Şi Gorka a mers, nu avea de ales. Să se lase văzut. L-a salutat pe unul, l-a salutat pe altul, iar Joxe Mari, care era unul dintre cei ce susţineau pancarta în fruntea protestatarilor, i-a făcut cu ochiul. Gorka, negăsindu-şi locul în mulţimea de tineri, a strigat, fără prea mult entuziasm, lozincile.
La fel, cu pumnul ridicat asemenea tuturor celorlalţi, a cântat Eusko Gudariak. La opt seara era deja acasă şi citea.
8 Roman de Benito Pérez Galdos, publicat în 1887.
151
39. EU, TOPORUL, TU, ŞARPELE
Au crescut, Gorka în înălţime, Joxe Mari în lăţime. Mai semănau doar la nume, în rest nici vorbă. Prietenii râdeau de Joxian, îl întrebau dacă unuia îi dădea de mâncare, iar celuilalt, nu. Acasă nu pomenea nimic despre glumele care se făceau pe seama copiilor. Pe Miren o scoteau din minţi. I-a făcut scandal unei vecine care îndrăznise să insinueze că Gorka avea tenii.
Cei doi fraţi împărţeau o cameră, unul avea patul lipit de peretele din partea stângă, celălalt, de peretele din dreapta, cu un covor între cele două paturi, cel puţin atât timp cât Joxe Mari a locuit în casa părintească.
Patul lui Joxe Mari era la fereastră, aşa că nu avea spaţiu suficient pentru toate afişele şi decoraţiunile sportive şi patriotice cu care îi plăcea să umple încăperea. Aşa că, azi un poster, mâine un tablou, a invadat încetul cu încetul zona lui Gorka, a cărui noptieră era exact sub un afiş cu toporul şi şarpele şi deviza Bietan jarrai.
Gorka avea un singur poster, o copie de mari dimensiuni după celebra fotografie a lui Antonio Machado în Café de las Salesas.
— Cine puii mei mai e şi ăsta?
— Hai, lasă, ştii prea bine.
— Nu, zău. Bunicul lui Tarzan?
— Un poet.
Era clar că urma să-l tachineze: dăduse exact răspunsul aşteptat de Joxe Mari pentru a-i spune părerea lui
Oh, poeta
