pus la loc scândurile şi sforile şi, fără să bănuiască, vedea pentru ultima dată tot ce era în jurul său: cutiile cu vopsea, damigenele de vin, roţile de schimb, diverse unelte şi piese, nu multe, clădite pe lângă pereţi, ca să

încapă maşina. A ieşit în stradă fredonând în şoaptă melodia pe care tocmai o ascultase. A închis uşa metalică. Ploua cu găleata. Nu avea umbrelă, dar nu mai conta. Până acasă avea de făcut doar patruzeci, cincizeci de paşi.

Atunci l-a văzut, voinic, lat în spete, oprit la colţul străzii. Cum să nu-l vadă, când, cu vremea aceea urâtă, nu mai era nici ţipenie pe stradă? Deşi avea gluga pusă, l-a recunoscut. După înfăţişare, după corpul masiv, după

ce o fi fost, şi a trecut pe celălalt trotuar şi s-a dus la el şi i-a vorbit.

— Hei, omule, Joxe Mari. Te-ai întors? Mă bucur.

Ochii aceia, acele buze strânse, acele trăsături contractate. Au avut un scurt schimb de priviri, iar în cea a lui Joxe Mari era un amestec de duritate / surpriză, nelinişte / mirare. Ploua peste amândoi şi dalele trotuarului erau cenuşii. Unele lipseau. În locurile libere se aduna apa tulbure şi se vedeau câteva cabluri care urcau pe faţada casei.

Clopotul bisericii a bătut ora unu, exact când ei s-au privit în ochi. Au rămas aşa o clipă, unul în faţa celuilalt, nemişcaţi, muţi, Txato aşteptând ca Joxe Mari să spună ceva, dar Joxe Mari era ca paralizat, cu mâinile în buzunarele gecii. Brusc, şi-a ferit privirea, a dat să spună ceva, dar n-a spus; s-a întors şi cu paşi repezi, aproape alergând, a luat-o în jos pe stradă, lăsându-l pe Txato acolo, la colţ, cu chef de a-i vorbi, de a-i pune întrebări.

La bucătărie, descălţându-se, către Bittori:

— De ce nu aprinzi lumina?

— De ce s-o aprind, dacă se vede?

— Nici nu-ţi trece prin minte cu cine m-am întâlnit pe stradă. O lună

de-ai încerca şi tot n-ai ghici.

Dintr-o cratiţă ieşeau aburi, un file sfârâia în tigaie. Singura lumină din bucătărie era cea care reuşea să pătrundă, cenuşie, prin fereastra acoperită cu picături de ploaie.

Bittori, cu şorţ de bucătărie, îşi vedea de treburi în faţa aragazului, surdă la spusele lui Txato:

— Îţi coc un ardei?

— L-am văzut pe Joxe Mari.

 186 

S-a întors spre el ca şi cum i-ar fi băgat un ac în spate şi cu nişte ochi aşa de mari.

— Fiul ălora?

— Cine altul?

— Aţi vorbit?

— Eu da. El a plecat fără să-mi spună vreo vorbă, chiar dacă i-a lipsit doar atât – a făcut gestul de a prinde un fir de praf între degetul mare şi arătător – ca să mă salute. Cred că i-a luat câteva clipe ca să-şi amintească

faptul că cei din familia lui nu vorbesc cu noi. E la fel de voinic şi are aceeaşi faţă de tâmpit.

Mâncau, beau, aşezaţi unul în faţa celuilalt. Txato mesteca zgomotos. A zis că-i părea bine că nu se dusese la Beasáin pe o vreme ca asta. Bittori nu era chiar atât de bucuroasă.

— Dacă te-ai fi dus, nu aş mai fi avut eu treabă, că nu gătesc numai pentru mine. Noroc că am mai avut nişte carne în congelator.

— Femeie, dacă e vorba de asta, am fi putut merge la un restaurant.

— De ce? Să se zgâiască la noi?

— Nu e obligatoriu să fie un restaurant din sat.

— Deh, cheltuieli.

După o vreme, Bittori a revenit la subiectul anterior. Între ochi i se formaseră două cute care trădau îngrijorare.

— Dar e din ETA, nu?

— Cine?

— Cum cine? Nu ţi se pare ciudat că unul din ETA se plimbă în voia lui prin sat, când normal ar fi să se ascundă de poliţie? Spune-mi, avea umbrelă?

— Umbrelă? Stai să mă gândesc. Nu. Doar gluga pe cap. Dar ţi-am spus că am vorbit cu el. Vreau să zic că nu se ascundea, sau ceva de genul ăsta.

O fi venit să-şi vadă familia.

— Eşti sigur că nu te pândea?

— Cum naiba să mă pândească? Tocmai ţi-am zis că am stat în faţa lui aşa cum stau acum în faţa ta. Ce pândă mai e şi asta? Şi dacă ar fi vrut să-mi facă rău, de ce a plecat, dacă tot m-a avut la mână?

— Nu ştiu, nu-mi plac deloc chestiile astea.

— Haide, haide. Dacă te duci la campionatul mondial al suspicioşilor, câştigi detaşat. De nu i-am cumpărat eu la îngheţate băiatului ăstuia când

 187 

era mic! Îmi pare rău că a plecat aşa că, dacă într-adevăr e din ETA, atunci, mama mă-sii, aş avea şi eu pe cine să mă bazez ca să mă pună în legătură

cu şefii lor şi să le explic cum stau cu banii.

Au terminat de mâncat şi aceea a fost ultima masă din viaţa lui. Bittori s-a apucat să spele vasele. Txato a zis că merge să-şi facă siesta. S-a întins îmbrăcat, peste cuvertură; a rămas în pat o oră bună şi aceea a fost ultima dată când a dormit.

 188 

47. CE S-A ÎNTÂMPLAT CU EI?

Era cel mai slab dintre toţi trei. Miren, supărată:

— Nu cel mai slab. Singurul slab.

Koldo, un nedescurcăreţ dintotdeauna, unul care trece prin viaţă

ţinându-se după umbra celorlalţi.

— Altfel, copilul nostru şi Jokin ar fi acum aici, printre noi, îţi spun eu, dând foc la vreun container, mă rog, dar fără luptă armată. Că i-au dat de i-a sunat apa în cap? Şi ce, la fel ca altora, care au rezistat la ciomăgeală şi la capul băgat în cadă şi şi-au deschis pliscul cât mai puţin.