Din bar răzbăteau hohote de râs, larmă de voci amestecate şi muzică.
Joxe Mari s-a scărpinat în cap şi s-a uitat înăuntru: prietenii lui petreceau la câţiva paşi de el, veseli, iar în faţa lui stătea Josune, bosumflată.
— Bine, o s-o întreb când mă întâlnesc cu ea. Vii la bar?
— Mă aşteaptă acasă.
— Dar pe tine când poate omul să te sărute?
— Aici, nu.
— Păi atunci hai la intrarea aia în bloc.
S-au dus acolo şi au stat vreo cinci minute, îmbrăţişaţi în întuneric, între uşa de la intrare şi cutiile poştale, până când au auzit paşii cuiva care cobora scările şi s-au grăbit să revină în stradă.
143
37. TORTUL DISCORDIEI
Nasul uşor (destul de) turtit al lui Gorka, precum şi incisivul ciobit, au o explicaţie. Când avea nouă ani, l-a lovit un camion. Putea să-l omoare. Nu ar fi fost primul de la ei din sat. Înainte de a ieşi din convalescenţă, i-a întrebat pe părinţii săi, cu glasul ăla dulce, melodios, pe care l-a pierdut mai apoi, deşi uneori mai iese la iveală, ca o urmă uşoară în vocea lui de adult, dacă în cazul că ar fi murit i-ar fi pus şi lui o cruce pe marginea drumului, aşa cum i-au pus lui Isidoro Otamendi, care a murit într-o dimineaţă când mergea la serviciu cu motocicleta.
Odată trecută spaima cea mare, Joxian a putut glumi.
— Normal. Dar una şi mai mare. Şi de fier, ca să dureze mulţi ani.
Discuţia lor nu-i făcea nicio plăcere lui Miren.
— Ia mai tăceţi din gură! Poate ne bate Dumnezeu.
Un copil slab, delicat. Mai târziu, la pubertate, s-a lungit şi mergea mereu adus de spate, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de înălţimea lui sau poate de coşurile de pe faţă. Pe stradă, oamenii îi spuneau lui Miren că
dacă băiatul mai umblă mult aşa, îşi va distruge spatele. Pentru Miren, asta era ca şi cum i-ar fi tras un glonţ în faţă.
— Şi ce vrei să fac? Să-l pedepsesc ca să nu mai crească?
La şaisprezece ani împliniţi, era cel mai înalt din familie. Un altul ceva mai vânjos, mai solid, mai puţin elastic, nu ar fi supravieţuit accidentului.
Asta ziceau. Cine? Maică-sa, taică-su, toţi. Gorka învăţase să zâmbească
fără a-şi arăta dintele spart. Dar nasul turtit nu se putea ascunde. Puţin turtit, nu exagera, zicea maică-sa.
— Sau preferi să fi fost mort?
În ochii lui era foarte turtit, turtit de tot, ama. La fel şi pentru Joxe Mari, care-i zgândărea complexele zicându-i boxer şi invitându-l la luptă.
Se aşeza în faţa lui, în bătaie de joc, şi făcea pe speriatul:
— Nu mă lovi, nu mă lovi.
În primele săptămâni după accident, copilul a trăit nopţi de coşmar.
Imaginile accidentului îi reveneau în minte, fie în vis, fie în timpul agitatelor sale nopţi albe. Mereu aceleaşi imagini. Camionul venea spre el şi-l lovea. Camionul venea spre el şi-l lovea. Camionul venea spre el, şi el avea la îndemână doar perna pentru a se apăra. Împărţea camera cu Joxe
144
Mari, iar acesta se plângea la bucătărie.
— Strigă noaptea şi nu pot dormi.
Şi începea să-l imite, exagerând i-urile finale. Îşi bătea joc de el fără
nicio milă. Joxian intervenea, de obicei, împăciuitor, paternal, bine, bine, gata, uitându-se cu milă la cel mai mic dintre copiii lor.
În schimb, Miren nu-i ţinea partea.
— Ar fi cazul să nu-l mai deranjezi noaptea pe fratele tău.
În coşmarurile sale, cauciucurile scârţâiau, el întorcea capul, apuca să
vadă farurile / ochii bestiei metalice. Veneau în viteză, drept spre el. Erau acolo, la trei metri, la doi, la un metru. Imposibil să te fereşti. În vis vedea detalii veridice care nu existaseră înainte în memoria lui: asfaltul ud de ploaie, lumina slabă a după-amiezii cenuşii, bara de protecţie care i se părea o gură cu colţi ruginiţi, gata să rupă din el.
Apoi nişte picioare vin în fugă spre el. Cineva, şoferul?, scoate o înjurătură în spaniolă. Ce înjurătură? Nu-şi mai aminteşte. Tot ce ştie e că
n-a înjurat ca să-l certe. Era o înjurătură pentru ceea ce vedea. De stupoare. Miroase a benzină, a asfalt ud. Era conştient când l-au scos de sub camion şi a fost ca şi cum l-ar fi scos dintr-o cutie neagră. Nu ştie cine l-a scos. Probabil că şoferul. Îi curgea sângele din gură şi din nas, dar nu-l durea nimic. Nimic? Făcea semn din cap că nu. Nu-l durea nici mâna ruptă, cel puţin nu la început. Parcă i-ar fi fost amorţită. A căzut în patru labe pe asfalt. Să mori, nu alta. I-a fost atât de ruşine încât n-a plâns. Mai târziu, acasă, Joxe Mari îl sâcâia.
— Sigur ai plâns.
— N-am plâns.
