Tatăl, mai distant, dar sincer în cordialitatea lui. Rafael Hernández, un bărbat simplu, timid, cu papuci de casă în carouri şi bluză de lână. Arantxa, prudentă, li s-a adresat cu dumneavoastră. Nu, Doamne fereşte! Au rugat-o, atenţi şi sinceri, să îi tutuiască. Angelita, dornică să se pună bine cu invitata, i-a arătat casa.

— Aici dorm eu cu soţul meu.

Arantxa a mai mers la ei de câteva ori, înainte de a-l duce pe Guillermo la ai ei. Dacă ar fi fost după ea, ar fi rămas cu drag să doarmă la părinţii lui.

E drept că părinţii lui Guillermo erau buni ca pâinea caldă, numai că în anumite privinţe erau puţin (mai mult) de modă veche. Ea îi replica: Guille, dragul meu, dar noi doi deja… dar Londra. Da, da, dar te rog să-i înţelegi. Aşa că, din când în când, urcau pe dealul Urgull şi, în dosul unor tufişuri, făceau dragoste, cu prezervativ, la repezeală, temându-se să nu fie descoperiţi, o împreunare tăcută, care-i oferea lui o plăcere scurtă, iar

 172 

pe ea o făcea să se resemneze, pentru că ea era cea care suferea mereu din cauza scaieţilor care o înţepau în fese, a pietrelor ascuţite şi a ierbii ude.

Oglinda o întreabă dacă l-a iubit. Ca pe copiii mei, nu. Dar, într-un anumit fel, chiar l-a iubit, mai ales la început. Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi deranjat să-l prezinte familiei ei. Nu mai dusese niciun băiat la ea acasă.

Guillermo a fost primul. Şi ultimul. A început prin a-i spune mamei ei, într-o zi, la bucătărie. După ce a zis pe nerăsuflate că era din Rentería şi că-l chema Guillermo, lui Miren, care o ascultase uşor neatentă, i-au apărut brusc pe frunte nişte cute de suspiciune şi nu s-a putut abţine să întrebe, bănuitoare, dacă băiatul nu e în Garda Civilă. Nu, asistent administrativ la fabrica de hârtie. A mai întrebat-o dacă avea salariu bun şi asta a fost tot.

Nici că se bucură, nici când o să-l cunoască şi ei, nimic.

Câteva ore mai târziu, i-a spus şi tatălui ei. Poate că n-a găsit cel mai potrivit moment. Joxian se pregătea să plece la barul Pagoeta. Nu şi-a ascuns graba. Poate că îşi dorea să plece înainte ca Miren să se întoarcă

de la cumpărături. Nu prea era el cu chestiunile astea de fete şi băieţi, de iubiri şi logodne. Dar chiar şi aşa, a ascultat-o un minut. A înţeles despre ce era vorba şi a zis că se bucură.

— Ama ştie?

— Normal.

— Adu-l într-o zi şi mergem la cină la asociaţia gastronomică. Îi place cu bicicleta?

— Nu merge cu bicicleta, aita.

Joxian, uşor contrariat, n-a mai ştiut ce să spună. A bătut-o prieteneşte pe spate, ca şi cum i-ar fi spus că e de acord, şi-a pus basca şi a ieşit din casă.

Arantxa avea mai multă încredere în fratele ei mai mic. Cincisprezece ani, pe atunci. Foarte blând. Oricum ar fi fost, avea nevoie de un aliat şi Gorka era singurul din familie căruia i se destăinuia uneori. Lui Arantxa i s-a părut mai cu capul pe umeri decât părinţii lor.

Înainte de orice, Gorka a întrebat-o cum se numea băiatul.

— Guillermo.

— Guillermo şi mai cum?

— Guillermo Hernández Carizzo.

Gorka s-a ridicat în capul oaselor pe patul în care citea.

 173 

— E abertzale?

— Nu-l interesează politica.

— Dar măcar vorbeşte limba bască?

— Niciun cuvânt.

— E clar că lui Joxe Mari n-o să-i placă.

Arantxa a aruncat o privire pereţilor acoperiţi cu afişe: amnistie, independentzia. ETA, fotografii cu militanţi din sat aflaţi în închisoare, afişe electorale Herri Batasuna.

— De ce crezi că n-o să-i placă?

— Ştii prea bine.

Şi Gorka, la cei cincisprezece ani ai săi, i-a dat ideea de a se plimba cu Guillermo prin sat. Să fie văzută cu el, să meargă duminica la dans în piaţa publică şi apoi vor vedea ei ce va mai fi.

Ceea ce au şi făcut. Au intrat prin baruri. Kaixo într-o parte, kaixo în alta. S-au plimbat prin centrul satului ţinându-se de mână. În piaţă, sub frunzişul des al teilor, au dansat pe melodiile interpretate de un grup muzical aşezat în pavilion. La un moment dat, Arantxa a zărit-o pe Josune, care o observa de la distanţă, şi prefăcându-se că nu-şi dă seama, i-a susurat la ureche lui Guillermo:

— În faţa mea e una care iese cu fratele meu. Nu te întoarce. Stai să

vezi cum va face tot posibilul ca să afle cine eşti şi dacă vorbeşti limba bască.

Acasă, în timpul cinei, Joxe Mari a vorbit despre meciul său de handbal.

Nici el, nici părinţii lor, cu atât mai puţin Gorka, nu au adus deloc vorba despre iubitul lui Arantxa, a cărui prezenţă la dansul din piaţă cu siguranţă

ajunsese acum bârfa preferată a satului.

Au trecut două zile până când Joxe Mari şi-a băgat capul pletos pe uşa de la camera lui Arantxa şi a zis:

— O păsărică mi-a zis că ţi-ai tras un iubit.

Faţa îi era zâmbitoare. Arantxa l-a fixat cu privirea, ca şi cum ar fi vrut să descopere pe faţa lui vreun semn de ostilitate, dar nu. El a adăugat, pe acelaşi ton jucăuş:

— Poate mă faci unchi într-o bună zi.

După câteva săptămâni, Joxe Mari s-a mutat cu prietenii într-un apartament din sat. Abia atunci Arantxa a îndrăznit să-l aducă pe Guillermo în casa părinţilor ei.

 174 

44. PRECAUŢII

Txato era cum era, închis în sine, harnic ca nimeni altul, încăpăţânat. Iar acea încăpăţânare a lui, care făcea să fie greu, uff, de trăit cu el (nu cumva să-l fi contrazis, Doamne fereşte!) l-a făcut şi să pornească afacerea de la zero, având mai multe speranţe decât bani, acolo, în vale, lângă râu, pe un teren plin de spini, pe care l-a închiriat, apoi l-a cumpărat, şi să menţină

afacerea şi s-o dezvolte, mama mă-sii. Dar aceeaşi încăpăţânare, după

cum zice Bittori, l-a şi pierdut…

Ea obişnuia să i-o spună adeseori în cimitir.

— Puteai să fii viu şi astăzi, dacă nu erai căpos. Ai fi putut plăti. Sau, dacă nu, puteai să-ţi iei camioanele şi să le muţi în altă parte, cum ai tot zis, dar n-ai făcut niciodată, cu atât mai mult cu cât ştiai că eu te-aş fi urmat.