— Ce vrei, să le public în ziar? Printr-un mijlocitor, am propus o întâlnire în Franţa. Mă gândeam să le explic situaţia mea financiară, să ştie că am făcut investiţii şi să-mi ofere o amânare, sau să mă lase să le plătesc în rate. Am aflat că sunt unii care fac aşa şi că dobitocii ăştia sunt înţelegători, dacă văd că vrei să plăteşti.

— Cu ceva timp în urmă, erai total împotrivă.

— Nici acum nu sunt de acord, asta este, ce vrei, să mă răpească?

 182 

— Ce ţi-au zis?

— M-am dus la întâlnire. Punctual, cum mă ştii. Nu-mi place să fac pe nimeni să aştepte. Eu am fost cel care a aşteptat. Mai bine de o oră şi jumătate. N-a venit nimeni. Se ştie că de la faza aceea cu GAL11, sunt extrem de suspicioşi. Poate că m-o fi urmărit vreun poliţist în civil, fără ca eu să-mi dau seama, iar ei l-au recunoscut. Am cerut o nouă întâlnire. N-au mai vrut. Ce porcărie! Acum mă gândesc că poate şi-au dat seama că

am intenţii bune şi de aceea, deocamdată, mă lasă în pace şi le fac altora viaţa amară. Dar ceva tot trebuie să fac, Xabier. Sunt prea expus în sat. În dimineaţa asta, trei tâmpiţi mi-au blocat firma. Să-ţi iei lumea-n cap, nu altceva. Au ajuns angajaţii mei să decidă dacă lucrează sau nu. N-am nici cea mai mică îndoială că vreunul dintre ei raportează organizaţiei tot ce fac. Îţi aminteşti de Andoni, nepotul lui Sotero? Ăsta e cel mai rău. Ăsta e pestriţ la maţe.

— Dă-l afară şi gata.

— Mai aştept, să se mai liniştească apele.

— Aita, când eşti om de afaceri, nu te poţi trage de şireturi cu clasa muncitoare. Nu sunt elitist, dar ce vrei să-ţi zic? Orice individ care nu te suportă sau e invidios pe tine va încerca să-ţi facă rău. Nici nu trebuie să

se chinuie mult, pentru că îi eşti la îndemână. Poate treci zilnic pe lângă

uşa lui. Ar trebui s-o iei pe ama şi să vă duceţi să trăiţi în altă parte şi să

mai mergeţi în sat numai în vizită sau cu vreo problemă. Scriu mesaje pe ziduri? N-au decât să scrie. Dacă nu eşti acolo ca să le vezi… Şi cine scrie mesaje, poate face orice nedreptate.

— Eu aş pleca, dar maică-ta…

— Ama ar pleca şi ea. Am bătut apropo de câteva ori. Am auzit-o cu urechile mele. Faza e că nu comunicaţi între voi.

— De când nu mai merg la bar ca să joc cărţi şi nu mă mai duc nici cu bicicleta, petrecem împreună mai mult timp ca oricând. Aproape că nu ieşim din casă. Eu merg de la muncă acasă şi de acasă la muncă, iar ea nu mai face cumpărăturile în sat.

— Asta nu e viaţă.

— Asta e şi alta nu-i. Putea să fie şi mai rău. Tata a luptat în război 11 Grupos Antiterroristas de Liberation – mai multe grupări paramilitare care au activat între anii 1983 şi 1987 şi au avut ca obiectiv eliminarea prin acţiuni armate a grupării teroriste ETA şi a structurilor care o susţineau.

 183 

împotriva lui Franco. I-au distrus un picior şi a făcut trei ani de închisoare.

— Eşti sigur că ţi-ai luat suficiente precauţii?

— În privinţa asta, poţi fi liniştit. Dacă vor să-mi facă rău, va trebui să se întâmple în afara satului. În sat umblu cu ochii-n patru.

— Deci, cum rămâne până la urmă? E de rău sau de bine?

— De rău. Aş muta firma bucuros într-o zonă mai liniştită. În La Rioja, la Zaragoza, dar e complicat. Aproape toţi clienţii mei sunt de aici. Nu trece o săptămână fără ca vreunul să nu aibă nevoie urgentă de serviciile mele.

Dar urgentă-urgentă. Dar dacă eşti în altă parte, ce faci? O să sune la altă

firmă de transport şi cu asta, basta.

— Ar mai fi posibilitatea să deschizi o sucursală şi să muţi afacerea încetul cu încetul.

— Pentru asta as avea nevoie de un asociat, cineva de încredere, care să găsească mână de lucru acolo sau să aibă grijă de firmă aici. Nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Mi-ar prinde bine o soluţie mai uşoară şi care să nu presupună atâta timp.

— Renunţă la firmă, vinde-o şi trăieşte din banii câştigaţi.

— Eşti nebun? Firma asta e viaţa mea.

— Atunci văd numai o singură soluţie. Dacă eşti de acord, vă ajut să

găsiţi un apartament şi veniţi să trăiţi aici, în San Sebastián. În oraş veţi fi mai la adăpost. Şi, până la urmă, ce mai contează pentru tine? Oricum mergi cu maşina la muncă.

— Un apartament înseamnă o cheltuială mare. Nu prea cred eu că

maică-ta…

— Vrei să caut unul, da sau nu?

— Bine, caută. Apoi, mai vedem.

 184 

46. O ZI PLOIOASĂ

Ploua în ziua în care l-au ucis pe Txato. Zi de muncă, cenuşie, una dintre acelea care par să înceapă la nesfârşit, în care totul e lent, ud şi nu e nicio diferenţă între dimineaţă şi seară. O zi obişnuită, cu crestele munţilor din jurul satului acoperite de nori.

Txato a ajuns devreme la birou. Devreme? Da, pe la şase şi ceva, afară

încă era întuneric. Avea pe birou un calendar cu file detaşabile, a desprins-o pe cea corespunzătoare zilei respective şi a citit ce-şi notase pe spatele ei. Apoi, a scris în agendă câte zile trecuseră de când se lăsase de fumat: 114. Era mândru că putea asocia perseverenţei lui un şir lung de cifre, iar Bittori era mulţumită că nu-i mai umplea casa de fum ca înainte, când i se îngălbeneau perdelele, iar pereţii, mobila şi aerul pe care-l respirau aveau un miros groaznic.

Txato nu ştia, de unde să ştie?, că vedea obiecte, rezolva probleme, avea gânduri pentru ultima dată. Era ultima dată când se făcuse dimineaţă

pentru el. La fel, pentru ultima dată a dus la bun sfârşit chestiuni cotidiene. A luat / atins / privit lucruri pe durata ultimei dimineţi din viaţa lui.

De acasă la muncă, şi-a luat precauţiile obişnuite. Se vedea imediat că

scândurile şi sforile din jurul maşinii erau exact cum le lăsase el. A condus pe străzile alea, şi nu pe celelalte, uitându-se frecvent în oglinda retrovizoare. Şi, fără să ştie, a fost cât pe ce să dejoace atentatul care i se pregătea. Avea programat un prânz de lucru cu un client din Beasáin; dar insul l-a sunat pe la vreo zece şi i-a spus că intervenise ceva urgent şi că îl roagă să lase întâlnirea pe altă dată.

— Bineînţeles, nu e nicio problemă.

În sinea lui, Txato s-a bucurat, pentru că nu avea chef să conducă pe o vreme atât de urâtă, pe drumuri în condiţii proaste. Atunci, decizie fatidică, a revenit la planul dintotdeauna, bine cunoscut de cei care aveau ordin să-l execute. A sunat-o pe Bittori ca s-o anunţe că va veni să

mănânce acasă, ceea ce a şi făcut, şi a mâncat, şi pe urmă n-a mai mâncat niciodată.

În garaj, cu motorul oprit, Txato a mai stat la volan vreo două minute, ca să asculte la radio, până la capăt, o melodie care-i plăcea. A coborât, a

 185 