41. VIAŢA EI ÎN OGLINDĂ

Ploua. Ce facem? Celeste nu venea în nicio duminică să aibă grijă de Arantxa, decât atunci când Miren pleca în Andaluzia ca să-l viziteze pe Joxe Mari.

— Cu vremea asta nu putem să mergem nicăieri.

Patru după-amiază. Nu făcuseră obişnuita plimbare de dimineaţă, din cauza timpului nefavorabil. Nu era doar ploaia. Mai bătea şi un vânt îndrăcit. Special pentru vreme rea, au cumpărat un impermeabil care o acoperă pe Arantxa şi acoperă şi scaunul cu rotile, un fel de husă cu un orificiu pentru cap şi cu glugă, şi aşa pot să iasă, chiar dacă pentru o plimbare scurtă, dar astăzi în niciun caz, afară e prăpăd.

Miren:

— Bine că am fost ieri la liturghie.

Aşezată în scaunul cu rotile, lângă uşa de la balcon, Arantxa privea strada. Ploaia se izbea violent de geamuri. După-amiază cenuşie, vânt şuierător şi Arantxa plictisită / supărată. A scris pe iPad: „Du-mă la baie”.

În baie, odată instalată în faţa oglinzii, i-a făcut semn maică-sii că poate să plece.

— Înainte nu suportai să te vezi, iar acum nu te mai dezlipeşti de oglindă.

Arantxa a tastat furioasă: „Nu trebuie să-ţi dau explicaţii”.

Mama ei a ieşit jignită din baie.

— Dar nici nu ţi-am cerut.

Uşă trântită. Arantxa, închisă. Nu-i păsa. Ce mizerie de mamă!

Deşteaptă, n-am ce zice, dacă-şi închipuie că aşa mă pedepseşte. Dorinţa lui Arantxa se numea singurătate. Cea mai mare dorinţă a ei, să fie singură, în sfârşit, în afara privirilor celor care o consiliau, îi împingeau scaunul, o hrăneau, o protejau, toţi acei oameni săritori care-şi demonstrau încontinuu faţă de ea capacitatea lor extraordinară (mor de râs) de răbdare, în diversele ei faţete: răbdarea-tandreţe, răbdarea-compasiune, răbdarea-iritare prost ascunsă, răbdarea-ranchiună că nu le-a făcut favoarea de a muri. Să-i ia dracu’ pe toţi. Din după-amiaza în care s-a întâmplat nenorocirea, nu mai e stăpână pe viaţa ei. Şi voia să stea singură, futu-i, singură. Ca să se privească în oglindă? Mă rog, şi dacă ar fi

 161 

aşa, ce?

Şi-a privit ochii, încordată, sfidătoare, aşteptând să înceapă filmul amintirilor ei, povestea vieţii ei distruse în episoade. Da, da, distrusă, făcută cioburi, ca o sticlă căzută pe jos. Şi fiecare ciob, o amintire, un episod, umbrele şi chipurile împrăştiate ale acelui ieri.

Oglindă, oglinjoară, spune-mi când, spune-mi unde, spune-mi cine.

Arantxa şi-a amintit o sâmbătă din 1985. Îi mai venise în minte de câteva ori. Băiatul nu era nici frumos, nici urât, nici înalt, nici scund. Frecventa, ca şi ea, o discotecă din Igueldo, KU, şi vrei, nu vrei, până la urmă tot schimbi priviri. El mergea acolo cu prietenii lui, ea cu prietenele ei. Adevărul este că nu-i plăcea de el. Poate din cauza hainelor, poate pentru cum dansa, nu ştiu. Cam gorilă, aşa, lipsit de graţie, nu era mlădios. De elegant, ce să mai vorbim. Şi cum dădea din cap, Doamne fereşte! Părea să bată cuie cu fruntea. În sfârşit, unul pe lângă toţi ceilalţi din gaşcă.

Într-o seară oarecare şi-a dat seama că se uită la ea. Se mai uitau şi alţii şi uneori chiar dansa lipită de câte unul. În astfel de ocazii, nu-i plăcea că

încercau s-o facă să râdă. Mai ales că toţi, cel puţin la început, încercau să

facă pe şmecherii. Şi, da, în ochii lui se citea o hotărâre de neoprit, o determinare de animal de pradă care i-a plăcut, şi imediat după ce s-au stins becurile din sală şi s-au aprins luminile speciale, violete, şi a început să răsune o muzică lentă, el s-a şi repezit la ea, iar ea, în picioare, lângă

bar, a zis că nu.

Băiatul (23 de ani, Arantxa, 19 ani) n-a insistat. Nici n-a lăsat să se vadă

că refuzul l-ar fi supărat prea tare. N-a lăsat să se întrevadă nimic, dar mirosea bine. A continuat s-o scruteze din penumbra violacee cu ochii aceia ficşi şi siguri, de parcă aştepta ca Arantxa să se răzgândească. S-a întors cu spatele la el. După o clipă, când a întors capul, l-a văzut îndreptându-se, liniştit şi arogant, spre canapeaua pe care stăteau prietenii lui. În aer a mai plutit o vreme un miros plăcut. L-a simţit din nou, după vreo oră, când stătea la coadă, cu prietenele ei, la garderobă. S-a întors ca să vadă de unde emana şi acolo stătea el, chiar în spatele ei.

— Poate eşti şi tu mai amabilă altă dată.

S-a enervat pe loc. Cum îndrăznea clovnul ăsta? Şi încă de faţă cu prietenele ei şi cu alţi oameni. I-a susţinut privirea, nu i-a răspuns. El a continuat să-i vorbească, cu gura aproape lipită de ceafa ei. Pe de o parte, seducător, pe de altă parte, impertinent, purtându-se de parcă s-ar fi

 162 

cunoscut de o viaţă. În sfârşit, Arantxa şi-a luat haina. S-a întors furioasă

spre băiat şi, vorbind în scârbă, i-a zis să-i dea pace că are iubit.

— Nu-i adevărat.

— De unde ştii tu?

— Nu-i adevărat, mi-a spus Nerea.

Asta a descumpănit-o.

— Mă urmăreşti?

A răspuns, cu o atitudine provocatoare, că da, şi a mai zis că era convins că ea n-o să se lase uşor, dar că nici el n-o să se dea bătut cu una, cu două. Deci mă şi provoacă. Cine se crede mieluşelul ăsta? Arantxa a simţit un chef nebun de a-i trage o palmă.

Acum, după atâţia ani, stând în faţa oglinzii şi amintindu-şi scena, zâmbeşte. Prietenele s-au adunat în parcare. Suntem toate? Lipsea Nerea, tipic pentru ea, probabil încă mai stătea în uşa discotecii, mozolindu-se cu vreunul. După ce a venit şi Nerea, s-au pornit, vesele şi flecare, spre staţia de autobuz. Arantxa s-a aşezat lângă Nerea. A întrebat-o, iar prietena ei i-a răspuns:

— Îl cheamă Guillermo. Locuieşte în Rentería. E cam rigid, dar galant. Şi are tendinţe de poet. Când dansezi cu el, zice nişte chestii aşa frumoase, încât par scoase din cărţi. Şi, da, m-a întrebat cum te numeşti şi dacă ai iubit. S-ar putea să-i fi căzut cu tronc.

— Dar dacă tot e aşa de galant, de ce nu ai rămas tu cu el?

— Nu e genul meu. Părinţii lui sunt dintr-un sat din Salamanca.

— Şi ce treabă are asta?

— Nu, nimic, doar că pentru un dans, merge. Pentru mai mult, nu.

Nerea chiar că avea tendinţe, nu de poet, ci de rasistă şi abertzale. Dar lucrurile nu ies aşa cum vrem noi, iar uneori ies exact pe dos, nu-i aşa, oglinjoară?

A sosit şi sâmbăta următoare. Luminile violete, muzica lentă: l-a văzut venind. De ce mai vine, dacă ştie că o să-l trimit la plimbare. Şi se gândea să-l trimită la plimbare în fiecare sâmbătă, ori de câte ori ar veni la ea ca s-o invite la dans. Şi-a imaginat întrebarea, aşteptarea reflectată în ochii lui, poate un reproş sau un gest de dezamăgire la final, apoi îndepărtându-se cu spatele său de galant care a dat greş. Dar ceea ce nu prevăzuse Arantxa a fost că înainte să ajungă el, a ajuns parfumul lui.

— Ce faci, dansezi?

 163 

După şapte luni, l-a prezentat părinţilor.

 164 

42. CHESTIUNEA LONDONEZĂ

În faţa oglinzii din baie, în aceeaşi zi?, în alta?, vorbind fără sunet: îmi amintesc, oho, şi încă cum. Lucrurile de genul ăsta nu se uită. După faza de la Londra, amândoi au stabilit de comun acord ca mai întâi ea să-i cunoască pe părinţii lui, era mai simplu aşa pentru că el era singur la părinţi, iar mai încolo el să-i cunoască familia ei. Guillermo avea temeri /