Txato a rămas singur cu Joxian, care a mers tot timpul la trei, patru metri în urma lui, fără să scoată o vorbă. Iar în timpul urcuşului spre portul Orio, a rămas şi mai în urmă, chiar dacă era mai bun căţărător decât Txato.
Au ajuns, într-un sfârşit, la Zumaya. Localul le era cunoscut de mai mulţi ani. Acolo, în bar, li s-au ştampilat cartelele pe care erau trecute, în pătrate diferite, toate etapele sezonului. Apoi, recompensa: ochiuri cu jambon. Din stradă se auzeau voci şi râsete. A intrat Txato. În bar s-a lăsat brusc tăcerea. Şi asta a fost prea mult pentru el. Nici nu şi-a mai ştampilat cartela. Fără să-şi ia la revedere de la nimeni, nici măcar de la Joxian, s-a urcat pe bicicletă şi a făcut singur drumul înapoi în sat.
131
34. PAGINI ÎN GÂND
Când l-au reţinut, Joxe Mari avea părul până mai jos de umeri. Ce s-a întâmplat cu pletele alea, cu adierea părului pe frunte şi aici, între omoplaţi? Mai bine să nu se gândească. De fiecare dată când se uită în oglindă, îşi spune: ăsta nu sunt eu.
A trecut un an, au trecut doi, patru, şase, fiecare dintre ei cu sărbătorile de iarnă, cu petrecerile din sat care au avut loc fără el. De fapt, totul se întâmplă fără el. Nu mai vede nici curgerea râului, nu mai aude nici clopotele bisericii, iar acum, pe loc, ar plăti milioane (pe care nu le are) ca să mănânce nişte smochine din grădina tatălui său. Ca să nu-şi facă
sânge rău, preferă să nu calculeze câţi ani de puşcărie i-au mai rămas; chiar dacă undeva acolo, în adâncul speranţelor lui vagi, nu respinge posibilitatea ca organizaţia, sau guvernul, ori poate presiunile internaţionale etc… În unele nopţi, pe întuneric, încearcă să reînvie în gură
gustul de chacoli5. Sau de cidru, totuna. Iar uneori i se pare, ’tui mama mă-sii, că e cât pe ce să reuşească.
În al şaptelea an, a început să chelească. Asta ca asta. Odată şi-a sprijinit creştetul capului de una dintre gratiile patului şi, fir-ar să fie, a simţit ceva rece pe pielea capului, cum nu mai simţise niciodată. Acum e chel. Chel în întregime. Dacă o să iasă cândva, cei din sat n-o să-l mai recunoască. Umblă tuns aproape la zero, ca să nu se observe, ca să pară
că nu are păr pentru că nu apucă să crească.
Mamei lui nu-i place deloc cum îi stă chilug. Şi, dacă tot e să vorbim despre asta, nu-i plăcea nici când avea plete, pari un boschetar, şi nici cercelul din ureche, nici că era militant, chiar dacă în privinţa asta s-a schimbat de la o zi la alta. Pentru el? Sigur. Ama e ca o stâncă. Are sânge în ea, nu glumă. Bătrânu’ e făcut din alt aluat, ca Gorka. Liniştiţi, slabi. Eu m-am aruncat înspre ama şi aşa sunt, şi iată-mă aici, şi aici rămân. Unde?
În celulă. În pizda asta de celulă din pizda asta de puşcărie, până când o să
mă mute din nou, sau până când o să-mi dea drumul.
Astăzi face pe txapeo. Dar pentru că aşa vrea muşchii lui. Nu pentru luptă, nici pentru proteste. Ca să stea singur şi să nu mai vadă în curtea închisorii aceleaşi figuri de fiecare zi. Ca de atâtea ori, se întinde pe pat ca 5 Vin alb, slab şi uşor acru, specific Ţării Bascilor.
132
să depene amintiri, ca unul care se uită într-un album cu fotografii. Uneori stă două, trei ore dând în minte pagini cu întâmplări vechi şi aşa, chiar dacă îl roade nostalgia, timpul trece fără să-şi dea seama. Ce vrei? Sunt abia câteva ore din muntele de ani care i-a mai rămas din pedeapsă. În astfel de cazuri, cel mai mult îi plac surprizele. Stă nemişcat, absorbit de gânduri, uitându-se la tavan, şi brusc îi vine în minte o amintire, sau ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, pe când era liber şi avea plete, şi juca handbal, şi bea cât chacoli avea chef. Sau cidru, sau bere, nu contează.
Aveau, cât să fi avut?, zece, doisprezece ani? Pe acolo. Umbla cu Jokin, nedespărţiţi, mergeau pe dealuri să vâneze păsări cu praştia. Îşi făceau praştiile dintr-o furcă de alun, fâşii de cauciuc tăiate din pneuri şi o bucată
de piele. Într-o duminică, îşi aminteşte foarte bine, profitând că nu era zi de muncă şi deci nici ţipenie la firma lui Txato, au sărit peste poarta de la intrare, s-au dus la depozitul de rebuturi şi au tăiat cu un briceag bucăţi dintr-un cauciuc vechi. Acelea au fost cele mai bune praştii pe care le-au avut vreodată. Serios. Trăgeai de pe un mal al râului şi piatra cădea mult dincolo de celălalt mal. Ca să doboare păsări, foloseau bile de rulment sau pietricele, dar, din câte îşi aminteşte, n-au reuşit niciodată să nimerească
vreuna. În schimb, erau foarte buni la nimerit sticle sau semnul de circulaţie de la capătul zonei industriale, până când atât au tras în el încât i-a sărit toată vopseaua şi nici dracu’ nu mai ştia ce semn era ăla. Într-o seară, Jokin a avut ideea de a trage în ferestre. Zdrang, sunau geamurile sparte. Zdrang, şi tai-o la fugă, ce măgari, şi cineva strigând în urma lor: neruşinaţilor! Dacă vrei să ne prinzi, aleargă. Şi mureau de râs. La unsprezece, doisprezece ani. Nişte mucoşi. Cam aşa a început lupta armată. O aveam în gene. Zâmbeşte uitându-se la tavan. Ce mă-sa fac eu aici, râzând, în timp ce-mi storc creierii? Devine serios. Mai dă o pagină în gând.
După ce au mai crescut, mergeau la vânătoare de păsări, el, Jokin şi, uneori, Koldo. Îi spune tavanului celulei că vânătoarea de păsări e mai degrabă pentru isteţi decât pentru duri. Koldo nu era nici una, nici alta, dar avea un sticlete care cânta de mama focului. N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva. Koldo punea colivia între tufişuri. Şi tâmpitul de sticlete începea piu-piu şi o ţinea tot aşa cu trilurile. Cei trei prieteni aşteptau tăcuţi, fumând la vreo douăzeci de metri distanţă. Fără să vorbească, fără
133
să facă zgomot. Brusc, la un semn, ţâşneam din ascunzătoare ca din puşcă. Iar păsările, speriate, dădeau din aripi şi aripile li se lipeau de barele coliviei unse cu prenadez. Cu sperietură ori fără, tot li s-ar fi prins, aşa că nu mă lua cu… Încercau să zboare, dar degeaba, şi cu cât încercau mai mult, cu atât se lipeau mai tare de barele coliviei. În unele după-amiezi prindeam, fără să exagerez, şi câte şapte, opt sticleţi, mereu cu ochii în patru ca să nu vină ceilalţi sticleţi, ăia în uniformă, şi să ne prindă.
Iar seara, mamele noastre ne găteau păsările la cină. Ce nebunie de viaţă, păcat că noi creştem! Mai târziu, Koldo, chiar a ciripit. Adică a dat pe goarnă. Dar ce să-i faci? L-au torturat la sediul poliţiei din Intxaurrondo. Îl ţineau cu capul în apă. Blestemata de cadă. Şi, normal, a ciripit câteva nume. Jokin şi el: nu-ţi face griji; oricum, mai devreme sau mai târziu, aveau să vină după noi. Au fugit în Franţa şi la vreo două luni s-au întâlnit cu Koldo, întâmplător, într-un bar din Bretania.
— Băi, iertaţi-mă, nu credeam că mai scap viu de acolo.
— Stai liniştit. O să le aplicăm acelaşi tratament.
Cu puşca cu alice a lui Jokin vânau mai puţine păsări decât cu sticletele lui Koldo; dar puşca era o jucărie minunată, trăgeau pe rând şi se distrau la nebunie. Mai târziu, odată intraţi în organizaţie, când au făcut instrucţia cu arma, antrenorul a rămas cu gura căscată. Drace, de unde ştiţi voi să
trageţi aşa? Mai bine decât unii veterani, care dădeau tot timpul din gură, dar când venea vorba să ţintească, erau orbi. Jokin, la o sărbătoare a satului, la chioşcul de tir, pac-pac-pac, nu rata nicio ţintă, chiar dacă, după
cum a zis el, cătarea fusese strâmbată voit. Bătrânul de la chioşc i-a zis bine, gata şi, supărat, i-a smuls puşca din mână. Se prefăcea că n-are vreme de noi, ca să nu-i dea premiul lui Jokin. Ne-am adunat o gaşcă de băieţandri în faţa chioşcului. Bătrânul n-a avut de ales şi i-a dat premiul, o mizerie de jucărie de pluş.
Cam pe atunci s-a gândit Joxe Mari pentru prima dată la ce ar însemna să împuşti un om. Uneori, mai împuşcau câte o pisică. Dar o fiinţă
omenească e altă treabă. I-a şoptit lui Jokin: îţi dai seama? Lui Jokin niciodată nu-i trecuse aşa ceva prin cap. Puşca era pentru distracţie, zicea.
Visa ca atunci când va fi mare să meargă la vânătoare cu o armă
puternică, nu pentru a trage în păsări şi pisici, evident, ci în mistreţi, cerbi şi alte animale de genul ăsta. Visa la un safari în Africa.
În timp ce povesteau, stând ascunşi în spatele unor tufişuri, Joxe Mari a
134
ţintit spre ţăranul care cosea iarba pe pajiştea din faţă, cu o pungă în cap, ca să se apere de ploaie. Joxe Mari a atins trăgaciul şi şi l-a imaginat pe ţăran aplecându-se brusc în faţă, rănit şi rostogolindu-se pe pajişte în jos.
Jokin i-a zis în şoaptă: cu armele nu-i de joacă. Cât să fi avut? Şaisprezece ani? Mai mult nu. În noaptea aceea a visat că o patrulă de poliţie îl căuta cu sirena pornită pentru că ucisese un poliţist şi acum, după mulţi ani, cu ochii fixaţi în tavanul celulei lui, şi-a amintit de scena cu ţăranul.
135
35. CUTIE ÎN FLĂCĂRI
Pe tejgheaua barului stăteau înşirate mai multe puşculiţe, în diverse culori, plus una cu fotografiile militanţilor aflaţi în închisoare, carnetul de bilete la tombola petrecerii cu fructe de mare, iar într-o parte, chiar lângă
perete, zona cu brelocuri, brichete, drapele, eşarfe şi altele. Cei doi prieteni aşteptau într-o crâşmă de pe strada Juan de Bilbao, aşezaţi chiar în capăt, aproape în întuneric, fără să consume alcool. Lui Jokin îi era sete şi îi ceruse fetei de la bar un pahar cu apă de la robinet, iar ea, dând din cap în ritmul muzicii, cu bretonul scurt şi drept, i-a dat.
