Guillermo, cu douăzeci şi ceva de ani în urmă, la puţin timp după ce a început să iasă cu ea:

— Ce frumoasă eşti! Cum poţi să ai o faţă atât de frumoasă?

— Faţa asta, plus ceva ce nu mai zic, sunt pentru cine mă iubeşte.

— Atunci ar trebui să fie pentru mine, pentru că nu cred să te mai poată iubi cineva atât de mult cât te iubesc eu.

— Mai vedem.

Arantxa nu s-a privit în oglindă nici la spitalul din Palma de Mallorca, unde au ras-o în cap, nici în lunile de tratament de la Institutul Guttmann.

Nimeni nu ştia asta, numai eu, nici medicii, nici personalul sanitar, doar eu. Iar când trecea în scaunul cu rotile pe lângă o uşă de sticlă, închidea repede ochii. Nu voia sub nicio formă să ştie cum arată. De ce? Pentru că

îşi făcuse multe iluzii că avea să se recupereze şi era sigură că dacă s-ar vedea oglindită, şi-ar pierde orice urmă de speranţă.

La început putea să-şi mişte numai genele. Auzea şi înţelegea tot, îşi amintea tot şi voia să vorbească / răspundă / protesteze / ceară şi nu putea. Nu era în stare nici măcar să-şi desfacă buzele. O alimentau printr-un orificiu făcut aici, în burtă. Arantxa, Arantxa, ai ajuns o minte captivă

într-un trup inutil. Asta eram eu. În visele sale se vedea închisă într-o armură medievală care o împiedica să vorbească şi să se mişte, dar avea

 157 

viziera ridicată ca să poată vedea. Cumplit. Vedea bine, dar nu voia să se vadă. Sigur sunt foarte urâtă, îmi curg balele, am faţa strâmbă, aşa că, îşi zicea adeseori, mai bine aş fi moartă.

— De ce închizi ochii?

Când au renovat casa, Miren a cumpărat o oglindă de baie în care te puteai vedea în întregime. Întâmplarea face că o cumpărase pentru ca fata ei să se poată contempla. Abia atunci şi-a dat seama.

— Ce proastă sunt! Tu vrei să nu te vezi.

În secunda următoare, l-a strigat pe Joxian şi i-a zis să acopere oglinda cu hârtie de ziar.

— Până când o să-ţi schimbi părerea. Pentru că, totuşi, ne-a costat o avere, aşa că n-o s-o aruncăm, sper că ţi-e clar.

Joxian, trist:

— Stai liniştită, fata mea. O acoperim şi gata.

Celelalte oglinzi din casă sau erau prinse prea sus, cum era cea din hol sau cea din sufragerie, sau nu ajungea să le vadă, cum era în cazul oglinzii de pe uşa dulapului de haine al părinţilor şi al unor oglinjoare de mână de prin vreun sertar. Când o scoteau la plimbare, făcea tot posibilul să nu se privească în vitrinele magazinelor. Dar n-a putut evita să fie fotografiată

de două ori, înconjurată de echipa de fizioterapeute; dar nu-mi pasă, n-am văzut niciodată pozele alea.

Oamenii din sat o complimentau încontinuu. La fel şi preotul. Ce bine arăţi! La revedere, frumoaso. În sfârşit, genul acesta de expresii nesincere şi miloase, din care rareori lipsea cuvântul frumoasă. Lui Arantxa i se păreau detestabile. I-a scris mamei pe ecranul iPadului: „Spune-le să nu-mi mai zică frumoasă”.

— Ştii ce, lasă-i în pace pe oameni. Or fi ştiind ei de ce zic.

Arantxa şi-a exprimat dorinţa de a se vedea în oglinda din baie la o zi după ce a reuşit pentru prima dată, din dimineaţa funestă a atacului, să se ridice în picioare, ajutată de două fizioterapeute. Pe atunci, deja mânca şi bea singură, chiar dacă nu singură-singură, din teama de a nu se îneca.

Mai mult: putea să-şi mişte din nou mâna dreaptă (stânga încă îi era înţepenită, chiar dacă nu atât de mult ca la început) şi puţin câte puţin, foarte puţin câte puţin, făcea mici progrese de vorbire.

Se agăţa de speranţa că va putea merge măcar prin casă, că într-o bună

zi se va putea duce singură la fereastră, la bucătărie, să ia obiecte care

 158 

acum nu-i erau la îndemână: gesturi fireşti pentru ceilalţi; pentru mine, paradisul pe pământ. Şi ce nebunie când a venit de la fizioterapie cu vestea că reuşise să stea o clipă în picioare! Celeste o văzuse şi i-a confirmat, plângând, lui Miren.

— Dar de ce plângi?

— Iertaţi-mă, doamnă Miren. Dar atâta m-am rugat să vină momentul ăsta! Bucuria asta e mai mult decât pot suporta.

A doua zi i-au făcut baie, amândouă, ca de obicei. Ai grijă, ţine-o, nu-i da drumul. Chestiile obişnuite. Le-a fost mult mai uşor s-o şteargă, acum, când susţinută de mâinile puternice ale mamei, Arantxa a putut sta în picioare.

— Ce faceţi, doamnă Miren, plângeţi?

— Eu? Mi-o fi intrat apă în ochi.

Şi-a întors faţa sub pretextul că trebuia s-o şteargă cu atenţie. Arantxa a scos câteva a-uri. Voia să vorbească, voia să spună ceva. Nişte a-auri care formau un şir abia audibil, o încercare agonică de a pronunţa o frază.

Celeste a presupus / înţeles.

— Oglinda?

Arantxa a făcut semn că da. Maică-sa:

— Vrei să te vezi?

Acelaşi răspuns. Miren a rugat-o pe Celeste să înlăture paginile de ziar de pe oglindă, iar Celeste, ţac-pac, s-a grăbit să dezlipească foile prinse cu scotch şi, în sfârşit, după doi ani în care nu-şi văzuse corpul, sprijinită de maică-sa, goală, Arantxa a avut curajul de a se privi în oglindă.

Se studia cu o expresie gravă, sprijinindu-se într-un picior şi în degetele de la celălalt. Se îngrăşase. Da, da, destul de mult. Coapsele alea. Şi totul, sânii, şoldurile, burta, totul părea să fi coborât cu câţiva centimetri. Şi pielea atât de palidă. Mâna stângă, străvezie, lipită de coaste. Şi nu-mi plac nici umerii. N-am avut niciodată umerii atât de căzuţi.

Dar şi mai puţin i-a plăcut faţa ei. Sunt eu, dar nu sunt eu. Ochii fără

scăpărarea de altădată, tâmpi. Un colţ al buzelor uşor mai jos decât celălalt şi trăsăturile, în general, lipsite de orice expresie. Firele albe, atâtea fire albe. Ridurile de pe frunte. Există multă îngrijorare, multă

suferinţă şi multe nopţi nedormite în ridurile alea, probleme şi neplăceri dinainte de atac, dar asta ştiu doar eu.

Din spatele ei, Miren a întrebat-o dacă era mulţumită. Fără să-şi ia

 159 

privirea de la oglindă, a făcut semn că nu. Atunci, tristă? Nici.

— Bine, dar atunci cum?

Arantxa a scos un nou şir de a-uri ininteligibile.

 160 