Şi începea să-l imite, exagerând i-urile finale. Îşi bătea joc de el fără

nicio milă. Joxian intervenea, de obicei, împăciuitor, paternal, bine, bine, gata, uitându-se cu milă la cel mai mic dintre copiii lor.

În schimb, Miren nu-i ţinea partea.

— Ar fi cazul să nu-l mai deranjezi noaptea pe fratele tău.

În coşmarurile sale, cauciucurile scârţâiau, el întorcea capul, apuca să

vadă farurile / ochii bestiei metalice. Veneau în viteză, drept spre el. Erau acolo, la trei metri, la doi, la un metru. Imposibil să te fereşti. În vis vedea detalii veridice care nu existaseră înainte în memoria lui: asfaltul ud de ploaie, lumina slabă a după-amiezii cenuşii, bara de protecţie care i se părea o gură cu colţi ruginiţi, gata să rupă din el.

Apoi nişte picioare vin în fugă spre el. Cineva, şoferul?, scoate o înjurătură în spaniolă. Ce înjurătură? Nu-şi mai aminteşte. Tot ce ştie e că

n-a înjurat ca să-l certe. Era o înjurătură pentru ceea ce vedea. De stupoare. Miroase a benzină, a asfalt ud. Era conştient când l-au scos de sub camion şi a fost ca şi cum l-ar fi scos dintr-o cutie neagră. Nu ştie cine l-a scos. Probabil că şoferul. Îi curgea sângele din gură şi din nas, dar nu-l durea nimic. Nimic? Făcea semn din cap că nu. Nu-l durea nici mâna ruptă, cel puţin nu la început. Parcă i-ar fi fost amorţită. A căzut în patru labe pe asfalt. Să mori, nu alta. I-a fost atât de ruşine încât n-a plâns. Mai târziu, acasă, Joxe Mari îl sâcâia.

— Sigur ai plâns.

— N-am plâns.

— Mincinosule! Te-a auzit tot satul.

Şi o ţinea aşa întruna până când îl făcea să plângă. Asta se întâmpla când era deja acasă, convalescent, cu faţa deformată de o vânătaie impresionantă şi cu o mână prinsă în faşa petrecută pe după gât. În stradă, lângă camion, n-a scăpat nicio lacrimă. Îi era ruşine. Se adunaseră

pe trotuar mai mulţi gură-cască şi alţi câţiva apăruseră la ferestre.

— Nu e fiul cel mic al lui Joxian?

Îşi murdărise hainele. Cu propriul sânge şi cu mizeria de pe asfalt. Of, când o să vadă ama. Îi lipsea un papuc. Chiar şoferul l-a dus cu camionul la spital.

Braţul i l-au reparat. Nasul, nu. Când era copil, nu se vedea că e

 145 

deformat. Mai târziu, la pubertate, pe măsură ce trăsăturile feţei i se schimbau, s-a văzut că nasul nu avea forma corectă. Septul nazal era deviat, turtit sau strâmb, nu se ştia exact. În schimb, incisivul ciobit îl vedea oricine. Maică-sa îl repezea.

— Poţi respira?

— Da.

— Poţi muşca?

— Da.

— Şi-atunci? Ce mai vrei?

Bărbatul care l-a accidentat pe Gorka era din Andoáin, avea vreo cincizeci de ani şi era distribuitor la o fabrică de dulciuri. La două

săptămâni după accident, a mers acasă la copil, ca să-l vadă. Un om bun, întrebase de mai multe ori prin telefon cum se mai simţea Gorka, dacă îşi revenise, dacă se simţea bine şi putea să-şi vadă de viaţa obişnuită. Se simţea că era îngrijorat. Pe scurt, într-o dimineaţă a sunat la sonerie, Miren i-a deschis uşa, Gorka era la ikastola, cu mâna în ghips. Şoferul a lăsat un tort pentru micuţ.

— Şi pentru toată familia, fireşte.

Un tort cu blatul acoperit de un strat gros de ciocolată şi frişcă, presărat cu marţipan şi cireşe.

Cearta a început cu puţin înainte de prânz. Miren, supărată foc. Îşi amintea foarte bine că în seara dinainte, înainte de culcare, tortul era întreg, băgat în frigider. Când s-a trezit dimineaţă, din tort lipsea ceva mai mult de un sfert. Prima, pentru a nu spune singura bănuială: Joxe Mari, mâncăul ţinutului. Pentru că n-aş crede că taică-su. Sau da? Joxe Mari era cu echipa de handbal într-un sat din zonă, Joxian ieşise cu bicicleta. Când vor veni acasă, unul dintre ei, încă nu ştiu care, o să vadă el. Arantxa a observat că mama ei vorbea singură, bombănind.

— Ce e, ama?

— Nimic.

Şi nu au mai discutat. S-a întors tatăl, s-a întors şi fiul, la câteva minute unul de altul. Cât să fi fost ceasul? Unu? Cam aşa. Flămânzi, obosiţi, Joxian în echipamentul de ciclist, au întrebat ce e de mâncare. Reproşuri, acuzaţii, ceartă, asta aveau de mâncare.

Joxe Mari a recunoscut fără nicio problemă. Dar, staţi puţin, tortul era deja început când şi-a tăiat el o felie la micul dejun. De aceea a şi crezut că

 146 

e tortul tuturor.

— Cum adică început?

— Păi lipsea o bucată mai mare decât cea pe care mi-am tăiat-o eu. Pe Dumnezeul meu, ama.

Miren, cu ochii în flăcări, cu dinţii strânşi, s-a întors către soţul ei şi a început să ţipe la el, fără să-i dea timp să se apere. Joxian nega, dând din cap. Dar ea: cine atunci, dacă nu el? El a recunoscut că, chiar înainte de a ieşi din casă, n-a rezistat ispitei de a mânca trei cireşe, dar nimic mai mult.

De restul nu se atinsese. Joxe Mari nu l-a crezut:

— Hai, măi aita, nu se poate.

— Ce nu se poate?

— Când m-am trezit, lipsea o bucată mare de tort, iar tu ai plecat de acasă înaintea mea.

— Să mor eu! De câte ori să mai spun că am mâncat doar trei cireşe?

Când am deschis frigiderul, lipsea deja o bucată din tort.

S-au uitat la Gorka.

— Nu, eu nu.

Miren i-a luat apărarea micuţului.

— Lăsaţi în pace copilul. Tortul e al lui. Poate să-l mănânce singur pe tot.

Gorka: nu vă mai certaţi, vă rog, tortul e pentru toţi. Vorbele împăciuitoare ale copilului, spuse pe un ton dulce, au intensificat starea de nervozitate a familiei; până într-acolo încât Miren, într-o izbucnire de mânie, şi-a dat jos şorţul şi le-a zis:

— Puteţi să mâncaţi fără mine.

A ieşit din bucătărie cu paşi hotărâţi, dar numai pentru a reveni după