fie în siguranţă, să termine facultatea în linişte. A fost acceptată la Universitatea din Zaragoza, aşa că s-a dus la Zaragoza, plângând până la Pamplona, unde trebuia să schimbe autobuzul, şi într-o stare ceva mai bună în a doua parte a călătoriei. De ce? Pentru că în Pamplona, în cafeneaua din autogară, a băut o cafea cu lapte, a mâncat o felie de tortilla şi se pare că, odată stomacul împăcat, viaţa i-a arătat o faţă mai zâmbitoare, zău aşa. Un tânăr care mergea la Logroño, sau în altă parte?, nu-şi mai aminteşte, a venit la ea curtenitor, i-a făcut complimente, plin de speranţe. Iar ea, ca să mai uite, dar fără a pierde din ochi ceasul de pe perete, l-a lăsat să-şi facă speranţe, i-a dat un număr de telefon fals şi un
111
sărut pe buze. Aşa că bucata de tortilla şi tânărul i-au înseninat dimineaţa; a dormit până la Tudela şi a ajuns la Zaragoza moartă de foame, dar simţindu-se bine.
Mai fusese în oraş o singură dată. Două zile de căldură infernală, pe bune; două nopţi de cuptor într-o pensiune. A profitat ca să se înscrie şi să
caute o chirie. De la un chioşc din piaţa San Francisco a cumpărat un exemplar din El Heraldo de Aragón. După puţin timp, l-a aruncat într-un coş de gunoi, păstrând doar paginile cu locuinţe de închiriat. Apartament în Delicias, apartament în Las Fuentes, apartament aici, apartament dincolo. Numele cartierelor nu-i spuneau nimic. Şi căldura. La două după-amiaza, nimeni pe stradă. Nu tu o pasăre, nu tu o muscă. A intrat într-o cabină telefonică. Receptorul era atât de fierbinte încât a trebuit să-l învelească într-un şerveţel umed. A format unul dintre nenumăratele numere. I s-a spus un preţ atât de mic încât nu i-a venit să creadă, chiar a întrebat dacă locuinţa se afla în Zaragoza. Cum? Dacă se afla chiar în oraş
şi nu în vreun sat din jur. A simţit o reacţie de surprindere la celălalt capăt al firului. Fireşte că în oraş. Atunci şi-a zis: Doamne, în ce m-am băgat? Aşa că a luat un taxi în ideea de a merge să arunce o privire apartamentului, căci voia să se întoarcă acasă cât mai repede, dar pentru asta era obligatoriu să rezolve mai întâi problema chiriei. I s-a părut un semn bun faptul că taximetristul auzise de stradă. A dedus că era una cunoscută, că
avea toate acele lucruri pe care trebuie să le aibă orice stradă dintr-un oraş civilizat. Care? Lămpi stradale, trotuare, magazine. I-a venit să-l întrebe pe taximetrist dacă strada era departe, dar şi-a înghiţit vorbele. În primul rând, de ruşine, pentru că, fireşte, orice om cu două degete de frunte şi-ar fi cumpărat mai întâi un plan al oraşului, iar în al doilea rând, dacă individul îşi dă seama că nu cunosc zona, o să mă poarte până o să
ameţesc ca să câştige mai mult din cursă. Au urcat până la Torrero.
Dincolo de canal, aproape de cimitir, taximetristul i-a zis: aici e. Ea a plătit şi a ieşit din maşină. Apartamentul? În regulă. Curat, deloc întunecat, mobilat simplu. Priveliştea, urâtă rău; dar, nu-i aşa, nu e vorba despre un apartament de vacanţă. Adevărul este că Nerea se hotărâse să îl ia înainte de a-l vedea, în timp ce urca scările. Şi-a amintit de sfatul primit de la maică-sa. Important este, draga mea, să ai un acoperiş deasupra capului atunci când începi cursurile, apoi, fără presiune, poţi căuta locuri în care să te simţi mai bine. I-a mai spus ca atunci când va intra în hol, să se uite la
112
cutiile poştale. Drace, e clar de ce, pentru că într-un bloc mizerabil, vor fi mizerabile, pe când într-un bloc cu oameni respectabili, vor fi curate şi în bune condiţii, căci pentru ea, după cum i-a şi zis, e suficient să vadă cutiile poştale pentru a-şi face o idee despre ce oameni locuiesc acolo. Cutiile poştale au impresionat-o foarte plăcut pe Nerea, la fel scările şi pereţii curaţi, aşa că atunci când i s-a deschis uşa, iar ea a dat mâna cu viitoarea ei colegă de apartament, era mai mult decât sigură că îşi găsise o casă în Zaragoza.
Lunile în care a stat acolo, abia a văzut-o pe colega de apartament, o fată din Huesca. Niciodată n-a ştiut sigur cu ce se ocupa. Studentă precis nu era. Cel mai mare dezavantaj al apartamentului era că se afla departe de facultate, ca şi de barurile şi zonele de divertisment din centru. Apoi, crivăţ şi pâclă, s-a lăsat iarna şi un frig de mamă-mamă. Şi-a cumpărat un calorifer electric, dar n-a ajutat-o foarte mult. Imediat ce se îndepărta de el câţiva metri, o cuprindea senzaţia că e străpunsă de sloiuri. Aşa că la începutul anului următor, s-a mutat într-un apartament pe López Allué, mai bine încălzit şi mai bine situat, dar şi mai scump, fireşte. Îl împărţea cu două fete din Terruel. Una, mai tânără decât ea, era studentă tot la Drept, cealaltă, la Litere. S-au înţeles bine din prima clipă.
Zaragoza. Dacă ar şti fratele ei, dacă ar şti maică-sa. În afară de prima perioadă, când tremura de frig în apartamentul din Torrero şi se simţea singură, ca învăluită într-o peliculă de nostalgie, a fost aproape fericită. Nu şi-a dat seama atunci. Profita din plin de plăcerile tinereţii sale. Şi-a făcut repede prieteni. Nicăieri nu mai întâlnise oameni atât de deschişi, cu sufletul atât de curat şi cu un caracter atât de blând. Fără să-şi neglijeze studiile (n-a picat niciun examen), a dat-o pe viaţa de noapte, iubire fizică, alcool şi chiar şi cocaină şi marijuana, dar mai puţin. S-a obişnuit fără mare şi motocicletă şi a uitat de lucrurile neliniştitoare şi grave, de care poate că nu ar fi trebuit să uite. De fapt, nu le uitase. Sau ajungeau la ea amortizate de distanţă, sau nu ajungeau deloc, în parte pentru că familia ei, şi mai ales aita, mereu atât de protector, nu voia pentru nimic în lume să le afle.
În duminica aceea cenuşie, în cafeneaua hotelului Europa, în timp ce urmărea cum treceau maşinile şi, cu paharul şi sticla de apă minerală în faţă, îşi amintea chipuri şi locuri din Zaragoza, întâmplări, petreceri şi atâtea şi atâtea peripeţii specifice vieţii de student, a cuprins-o din nou
113
senzaţia aceea pe care o mai simţise şi în alte dăţi, şi, brusc, toate amintirile frumoase i-au apărut ca frunzele unor anumiţi copaci. Ce fel de copaci? Nu mai contează. Ca frunzele acelea cu una dintre feţe de o culoare, iar cealaltă de altă culoare, una de un verde strălucitor, plăcut la vedere, iar cealaltă de un verde mai stins, verdele vinii şi remuşcării. Îşi privea mâinile şi îi părea rău că fusese tânără; ba mai mult, îi părea rău că
fusese fericită.
Maică-sa îi reproşa la telefon că nu mai venea pe la ei. Se simţeau abandonaţi, mai ales acum, când mulţi oameni din sat nici măcar nu le mai vorbeau. Un minut mai târziu, trecea la telefon tatăl ei şi, coborând vocea, îi zicea să nu vii, draga mea, nici să nu te gândeşti, o să venim noi la tine, iar dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. Doamne, cât ţinea la ea! Aita al meu, bătrânul meu. În Zaragoza, se gândea că o trimisese să studieze în altă
parte tocmai pentru a o ţine departe de presiunile la care îl supuneau pe el. Pentru că ştia de ameninţări şi de mesajele scrise pe ziduri, şi mai ştia şi că începuse pregătirile pentru a-şi muta firma într-o regiune mai liniştită.
Totuşi, nu ştia ceea ce avea să-i spună maică-sa, după ce-l îngropaseră pe aita. Într-o scrisoare de şantaj, erau enumerate o serie de detalii despre Nerea. Toate corecte: locul unde mergea la şcoală la vremea respectivă, întâlnirile din fiecare joi cu gaşca în Zona Veche din San Sebastián. Ştiau până şi ce culoare avea motocicleta ei şi unde parca de obicei.
114
30. GOLIREA MEMORIEI
Băuse apa. Se făcuse şapte şi un sfert, aşa că s-a hotărât să plece, dar…
Dar ce? O voce interioară i-a zis: Nerea, nu fi proastă, să nu cumva să te închizi în casă cu mintea plină de amintiri; deşartă-ţi memoria acum şi aici; goleşte-o, ca să scapi de chinul amintirilor. Gândeşte-te: noaptea e lungă
şi e noiembrie, un noiembrie umed, întunecat, o lună naşpa.
A simţit o greutate tristă-tristă care o împiedica să se ridice de pe scaun. I-a arătat chelnerului sticla de apă minerală goală, dându-i de înţeles că mai voia una, chiar dacă nu-i era sete. Dar îi era ruşine să stea acolo fără să consume ceva.
Ea, maică-sa, fratele ei, toţi trei ajunseseră să fie sateliţii unui om asasinat. Le plăcea sau nu, de ani întregi vieţile lor se roteau în jurul acelei crime, al acelui nucleu de… de ce?, la naiba, păi de suferinţă, de durere, şi aşa nu se mai poate şi nu ştiu cum să scap. Am avut o idee şi mi-au făcut-o praf.
Chelnerul a adus sticla de apă, un pahar cu gheaţă şi o felie de lămâie.
Ea, sătulă să se tot uite la trafic, cuprinsă de tristeţe şi nostalgie, nici măcar nu i-a mulţumit. Ea îşi vedea de ale ei, ca şi cum ar fi stat într-o încăpere în faţa unui membru ETA plin de regrete: familia mea nu ştie nici când şi nici de unde am aflat. Mereu au crezut că vreuna dintre colegele de apartament i-a dat vestea, pe care o aflaseră, la rândul lor, de la fiul patronului barului. Pe de altă parte, chiar nu mai contează. Mamei sale i-a zis că fusese cu nişte prietene, că ajunsese târziu acasă, foarte târziu, fără
să afle ce se întâmplase.
Minciuni. Pe la vreo cinci după-amiază, ieşind de la bibliotecă, a auzit: a fost un atentat. Cineva, din spatele ei, a întrebat: unde? Dar Nerea, grăbită să treacă pe la apartament, să-şi lase tot ce avea la ea şi să se pregătească pentru petrecerea de la Facultatea de Medicină Veterinară, n-a dat atenţie dialogului. Asta este, încă un atentat. Pur şi simplu nu i-a stârnit curiozitatea. O să văd eu mâine în ziar. A făcut un duş fără să-şi spele părul, pentru că afară era frig şi ploua. Între timp, a sosit una dintre colegele de apartament. Bună, bună. Niciun cuvânt despre atentat.
Probabil că Xabier încă nu luase legătura prin telefon cu patronul barului, dacă nu cumva acesta sunase la sonerie când niciuna dintre ele nu fusese
115
acasă. Înainte de şase, Nerea era deja pregătită. Adevărul e că nici nu pierdea nu ştiu cât timp ca să se aranjeze. Pe vremea aceea, nu dădea machiajului atâta importanţă ca acum. S-a parfumat şi asta a fost tot. Un coleg, cum îl chema?, José Carlos, a trecut s-o ia şi au plecat.
Erau vreo zece sau doisprezece studenţi şi studente, unii necunoscuţi pentru Nerea. S-au adunat într-un bar de pe strada Maestro Tomás Bretón, în ideea de a bea ceva mai întâi, ca să fie în formă, apoi, când se făcea ora, ea nu ştia exact la cât începea petrecerea, urmau să meargă cu mai multe maşini, pentru că, după cum i se spusese, Facultatea de Medicină Veterinară era la dracu-n praznic. Ea habar nu avea. A întrebat dacă nu se putea merge pe jos şi au izbucnit în râs. Ea a luat o expresie serioasă. Mai mult, încordată. Gândindu-se că se supărase, unul dintre băieţi şi-a cerut scuze. O fată: ce-ai păţit? Nerea i-a răspuns fetei, dar evaziv: nu, nimic, e… Ce ar fi putut să spună?
Din întâmplare, văzuse la televizorul prins de perete, pe un suport, fotografia tatălui său. Şi a ştiut. A bănuit? Nu, a fost sigură din prima clipă.
Imediat, ştirea din partea de jos a imaginii i-a confirmat: UN OM DE
AFACERI UCIS ÎN GUIPÚZCOA. Nerea, înconjurată de râsete, de discuţii obişnuite şi vesele, a reuşit să disimuleze. Inima îi bătea atât de tare încât o durea pieptul. Imediat ce au lăsat-o în pace, şi-a întors privirea din nou spre televizor. A văzut pe ecran oameni pe care nu-i putea auzi din cauza tărăboiului din bar. Oameni vorbind la microfon. Un domn în halat alb, lehendakari Ardanza, într-o atitudine gravă. Apoi a mai văzut o stradă şi o faţadă pe care nu i-a fost greu să le recunoască.
A simţit că face pipi pe ea. Noroc că purta blugi negri. A continuat să
mimeze destulă naturaleţe. Asta îi şopteşte teroristului imaginar pe care-l are în faţă în această improvizată, iluzorie întâlnire de reconciliere din cafeneaua Europa. A mai stat vreo cinci minute la masă. Chiar a zâmbit la o glumă făcută de un băiat şi a băut, chipurile liniştită, toată berea pe care o mai avea. Simte toate aceste detalii, după atâţia ani, ca şi cum ar fi bucăţi de jar înăuntrul ei. N-a avut niciodată pe nimeni căruia să-i poată
