în public. Eu nu fac aşa ceva.

— Ai venit ca să bârfeşti?

— M-am prefăcut că am dat întâmplător peste ei, ca să mi-l prezinte.

Nu e din sat.

— Ascultă-mă, neska, sora mea e mai mare decât mine. E fix treaba ei cu cine iese. Nu mă bag în chestia asta.

— Nu vrei să ştii cum îl cheamă?

Îi era indiferent.

— Guillermo.

Lui Joxe Mari i se părea un nume ca oricare altul. Altceva era când venea vorba despre numele de familie.

— Ce nume de familie are?

— N-am întrebat.

— Dacă intră în familia noastră, îi găsim noi o poreclă, nu-ţi bate capul.

Ultimul lucru care-l interesa pe Joxe Mari era că Arantxa ieşea cu un băiat, că avea să-l aducă în sat ca să-l prezinte prietenilor şi poate chiar şi familiei.

— E un maqueto. E destul să-i vezi faţa. Şi nu vorbeşte bască.

— De unde ştii?

— Pentru că atunci când mi l-a prezentat, Arantxa vorbea cu el şi el nu-şi dădea seama, aşa că a trebuit să continue în spaniolă. Ar fi pedeapsă de la Dumnezeu să vă treziţi cu un spaniol în familie. S-ar putea să fie poliţist şi, sub pretextul că iese cu sora ta, să ne spioneze pe toţi, începând cu tine.

Joxe Mari s-a încruntat.

 142 

— Dacă nu vorbeşte limba bască nu înseamnă că…

— Ce?

Din bar răzbăteau hohote de râs, larmă de voci amestecate şi muzică.

Joxe Mari s-a scărpinat în cap şi s-a uitat înăuntru: prietenii lui petreceau la câţiva paşi de el, veseli, iar în faţa lui stătea Josune, bosumflată.

— Bine, o s-o întreb când mă întâlnesc cu ea. Vii la bar?

— Mă aşteaptă acasă.

— Dar pe tine când poate omul să te sărute?

— Aici, nu.

— Păi atunci hai la intrarea aia în bloc.

S-au dus acolo şi au stat vreo cinci minute, îmbrăţişaţi în întuneric, între uşa de la intrare şi cutiile poştale, până când au auzit paşii cuiva care cobora scările şi s-au grăbit să revină în stradă.

 143 

37. TORTUL DISCORDIEI

Nasul uşor (destul de) turtit al lui Gorka, precum şi incisivul ciobit, au o explicaţie. Când avea nouă ani, l-a lovit un camion. Putea să-l omoare. Nu ar fi fost primul de la ei din sat. Înainte de a ieşi din convalescenţă, i-a întrebat pe părinţii săi, cu glasul ăla dulce, melodios, pe care l-a pierdut mai apoi, deşi uneori mai iese la iveală, ca o urmă uşoară în vocea lui de adult, dacă în cazul că ar fi murit i-ar fi pus şi lui o cruce pe marginea drumului, aşa cum i-au pus lui Isidoro Otamendi, care a murit într-o dimineaţă când mergea la serviciu cu motocicleta.

Odată trecută spaima cea mare, Joxian a putut glumi.

— Normal. Dar una şi mai mare. Şi de fier, ca să dureze mulţi ani.

Discuţia lor nu-i făcea nicio plăcere lui Miren.

— Ia mai tăceţi din gură! Poate ne bate Dumnezeu.

Un copil slab, delicat. Mai târziu, la pubertate, s-a lungit şi mergea mereu adus de spate, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de înălţimea lui sau poate de coşurile de pe faţă. Pe stradă, oamenii îi spuneau lui Miren că

dacă băiatul mai umblă mult aşa, îşi va distruge spatele. Pentru Miren, asta era ca şi cum i-ar fi tras un glonţ în faţă.

— Şi ce vrei să fac? Să-l pedepsesc ca să nu mai crească?

La şaisprezece ani împliniţi, era cel mai înalt din familie. Un altul ceva mai vânjos, mai solid, mai puţin elastic, nu ar fi supravieţuit accidentului.

Asta ziceau. Cine? Maică-sa, taică-su, toţi. Gorka învăţase să zâmbească

fără a-şi arăta dintele spart. Dar nasul turtit nu se putea ascunde. Puţin turtit, nu exagera, zicea maică-sa.

— Sau preferi să fi fost mort?

În ochii lui era foarte turtit, turtit de tot, ama. La fel şi pentru Joxe Mari, care-i zgândărea complexele zicându-i boxer şi invitându-l la luptă.

Se aşeza în faţa lui, în bătaie de joc, şi făcea pe speriatul:

— Nu mă lovi, nu mă lovi.

În primele săptămâni după accident, copilul a trăit nopţi de coşmar.

Imaginile accidentului îi reveneau în minte, fie în vis, fie în timpul agitatelor sale nopţi albe. Mereu aceleaşi imagini. Camionul venea spre el şi-l lovea. Camionul venea spre el şi-l lovea. Camionul venea spre el, şi el avea la îndemână doar perna pentru a se apăra. Împărţea camera cu Joxe

 144 

Mari, iar acesta se plângea la bucătărie.

— Strigă noaptea şi nu pot dormi.