— Înainte de călătoria la Londra, ne-ai asigurat că ai renunţat la ideea întâlnirii restaurative. Pentru ca acum să aflăm că de fapt vrei să continui cu programul respectiv. Pentru ce? Ca să te linişteşti psihic înainte de a pleca? Scapă cine poate, nu? Oare chiar te-ai putea simţi liniştită văzând cum se simte ama? Eu unul, nu. Poate că m-aş simţi o clipă, în prezenţa asasinului plin de regrete, dar apoi m-aş întoarce la San Sebastián şi mi-aş
da seama că alinarea mea nu aduce nimic celor dragi mie, dimpotrivă, iar asta m-ar face să mă simt la fel de rău ca înainte, dacă nu şi mai rău.
— Mă acuzi că aş fi o egoistă?
— Hai să zicem că e vorba de naivitate.
— Xabier, nu mai sunt surioara ta de opt ani. A trecut mult timp de când nu mai suntem copii. N-am nevoie de un mentor. Ştiu să mă descurc singură.
— De acord. De asta şi stau acum de vorbă cu tine, pentru că presupun că eşti o persoană capabilă să ia decizii, ceea ce nu înseamnă că nu poţi să
faci şi greşeli. Greşeli care le pot face rău altora, în anumite cazuri.
— Exagerezi.
— Din ceea ce i s-a întâmplat lui aita, tu faci o versiune pentru uzul tău personal. Cauţi o ieşire care să-ţi convină, potrivită planurilor tale sau cum vrei să le numeşti. Pentru ca la sfârşit să fii ca Dumnezeu, să începi o viaţă
nouă în Casacristo de la Frontera, cu palmieri lângă plajă, fără să-ţi treacă
prin cap că poate, procedând astfel, amplifici durerea celor care rămân
108
aici.
— Amândoi v-aţi blocat emoţional. Şi tu, şi ama sunteţi într-o groapă
plină de durere, şi de ranchiună, şi de melancolie, din care nu mai puteţi ieşi, şi nici măcar nu ştiu dacă vreţi să ieşiţi. Eu am dat de capăt. Îmi ajunge. Ceva din mine trebuie să se schimbe. De aceea, după ce m-am consultat cu mediatoarea, m-am gândit să mă duc să mă întâlnesc cu unul dintre asasinii ăia şi să-i spun: asta mi-aţi făcut, astea sunt consecinţele, rămâi cu ele, ţi le fac cadou, după care să plec cât mai departe, cu regretele sau fără regretele lui, într-un loc unde nimeni să nu mă cunoască
şi să nu mă vorbească pe la spate. Unde să pot face ceva pentru ceilalţi, nu ştiu, pentru femeile maltratate, pentru copiii orfani. Aşa că, egoism, zero. Chiar mi se pare mai egoist să rămân în oraşul ăsta şi să-mi ling rănile până la sfârşitul vieţii. Lasă dracului paharul ăla de coniac. Uită-te la mine. Sunt o femeie despărţită, fără copii, la un pas de menopauză. Îmi faci rău şi îmi vine să-ţi arunc ceaiul ăsta în faţă.
N-a luat-o în seamă. Nu s-a uitat la ea. Nu şi-a mutat privirea de la pahar, nici măcar atunci când i-a zis:
— E ceva ce nu ştii. Îmi pare rău că n-am apucat să-ţi spun mai devreme. E unul dintre motivele pentru care aş fi vrut să ne fi întâlnit înainte. Cred că ama e bolnavă. Nu ştiu exact ce boală are. Rezultatele ultimelor analize nu arată deloc bine. Când erai la Londra, am reuşit să-i fac o programare la unul dintre cei mai buni oncologi din zonă. Dar în ziua cu pricina, ama n-a mers la doctor. Zice că a uitat. Nu cred aşa ceva. Încerc să nu se alarmeze. I-am zis că e vorba despre un control de rutină. Normal că nu e proastă şi că are simptome pe care le interpretează mai mult sau mai puţin exact. Te rog foarte mult să-ţi amâni planurile, să renunţi la ele, măcar cât mama noastră mai trăieşte. Ar fi frumos din partea ta să nu faci mişcări care i-ar putea agrava situaţia.
— Cancer?
— Aproape sigur.
Xabier a mers la bar ca să ceară nota de plată, două pahare de coniac şi ceaiul ei. A profitat şi l-a întrebat pe barman cât era scorul. Zero la zero, la jumătatea primei reprize. S-a întors lângă sora lui, dar nu s-a mai aşezat.
— Gândeşte-te şi după ce iei o decizie, te rog să mi-o spui şi mie.
— N-am la ce să mă gândesc. Mâine o s-o sun pe mediatoare ca să-i spun că renunţ. Domnul doctor a câştigat din nou. Dar vreau să te asigur
109
că într-o bună zi, nu ştiu când, o să plec din locurile astea blestemate.
Xabier s-a aplecat spre ea şi a sărutat-o pe obraz.
— Vremuri grele.
— Asta zic şi eu.
S-au despărţit repede, amabili, fără efuziuni, fără zâmbete. El a plecat primul. Nu mai ploua. Ea a rămas aşezată pe scaunul din colţ, uitându-se prin ferestre, ca hipnotizată, la vremea cenuşie de afară.
110
29. FRUNZE ÎN DOUĂ CULORI
A comandat o apă plată numai pentru a-şi justifica prelungita prezenţă
în cafenea. Afară se lăsa seara. Maşinile treceau cu farurile aprinse.
Oameni în local? Puţini. Nerea s-a mutat la altă masă. Acum stătea aşezată mai aproape de uşa de sticlă de la intrare şi vedea mai bine trecerea maşinilor. O învăluia o senzaţie plăcută de regăsire de sine.
Singură, toropită de somn, nu s-ar fi dus nicăieri de acolo.
Maşinile nu treceau continuu, ci în şiruri ordonate de semaforul din capătul străzii San Martín. Situaţia asta îi producea lui Nerea o plăcere uşoară şi îi făcea tristeţea, tristeţea ei cu gust de paella uleioasă, mai suportabilă.
Brusc, huruind, a trecut un autobuz, dar nu dintre cele de oraş. Şi ea era în acel autobuz. Eu, cu tinereţea mea, mergem la Zaragoza, ca să mă
înscriu în anul patru la Drept la dorinţa / rugămintea / solicitarea tatălui meu, care voia să-şi protejeze cu orice preţ fiica, de atunci au trecut mulţi ani.
A mers cu un autobuz al firmei Roncalesa până la Pamplona, dimineaţa devreme, i se rupea inima, nu alta. Prietenele ei, cina din fiecare joi, plimbările cu motocicleta, discoteca. Toate astea le pierdea / abandona în acel octombrie îndepărtat. Iar Zaragoza nu-i spunea nimic. Un oraş fără
plajă, fără ieşire la mare, fără munţi, ce oroare! Cum se poate trăi atât de departe de mare? Dar aita insistase: nu avem de ales, crede-mă. Cu cât mai repede pleacă din Ţara Bascilor, cu atât mai bine. La Barcelona, la Madrid, unde vrea ea. Să nu se gândească la cheltuieli. Important era să
