— De ce?
— Pentru că nu vreau să-i fiu datoare.
Xabier a vrut să-i toarne vin mamei lui, dar ea a refuzat; nici Nerea n-a vrut. I-a trecut prin minte să-şi umple paharul, dar a renunţat şi a pus sticla plină într-o parte a mesei. Bittori s-a ridicat şi a mers la bucătărie ca să aducă paella. Nerea: dacă are nevoie de ajutor. Bittori: nu.
În absenţa mamei, cei doi fraţi au început să şuşotească.
— Te rog să nu deschizi subiectul.
Revenind de la bucătărie, Bittori a auzit ultima parte.
— Ce subiect?
Suportul de protecţie din răchită, cu urme negre de arsură, era folosit încă la casa din sat, pe când copiii erau mici, când tatăl lor trăia; şi vasul pentru paella la fel, chiar dacă smalţul său era ciobit pe alocuri. Trecuseră
ani buni de când Nerea se săturase să-i tot repete mamei sale să arunce la gunoi ustensilele alea din paleoliticul inferior şi să-şi cumpere unele noi. Şi aceleaşi şervete de muzeu, dacă nu cumva de mâna a doua, le folosea Txato pentru a-şi şterge unsoarea de pe degete.
Orezul scoate ultimii aburi. Bittori îi pune în farfurie lui Xabier. Copilul preferat? Preferat pentru că nu se descurcă în chestiunile practice? Nerea e din alt aluat. Apucă hotărâtă spatula şi se serveşte singură, în timp ce îşi aminteşte / enumeră mic dejunuri, prânzuri, cine de îndoielnică / slabă
calitate din Londra. După ce încep să mănânce cu toţii, ea îşi expune planurile pe termen scurt şi mediu. Mai exact:
— Până la urmă, m-am hotărât să fac pasul, imediat ce va fi posibil să
mă duc să-l vizitez la puşcărie, o întâlnire de reconciliere.
103
Tăcere. S-a atins subiectul. Cum nimeni nu comentează în contra, ea continuă:
— Am vorbit la telefon cu mediatoarea. Pare o femeie ca lumea. Îmi inspiră încredere. La început n-a fost chiar aşa, dar, treptat, am cunoscut-o mai bine. I-am spus că m-am întors din Londra şi că sunt gata să reiau întrevederile pentru preparative. Ce mai era? A, vă spun toate astea pentru că nu-mi place să fac lucrurile pe ascuns. Bănuiesc că nu sunteţi de acord.
Mama şi fratele s-au uitat lung la ea, mai degrabă inexpresivi, după
care şi-au luat ochii de la ea. N-o luau în serios sau ce? Se auzea trosnetul fălcilor. Fiecare a rămas cu privirea fixată în farfuriile care se goleau treptat. Cu înghiţituri mici, Bittori a băut apă, şi-a şters buzele cu şervetul uzat şi a întrebat cu o voce neutră, maşinală:
— Ce speri să obţii?
— Habar n-am. Nici măcar nu ştiu cu care dintre ei mă voi întâlni. Un singur lucru mi-e clar. Vreau ca unul dintre ei să ştie ce ne-au făcut şi prin ce am trecut.
— Prin ce ai trecut tu, vrei să spui.
— Exact.
Xabier tăcea şi mânca.
— Şi apoi?
— O să ascult ce are de zis.
— Te aştepţi să te roage să-l ierţi?
— Adevărul este că nu m-am gândit la asta. Mediatoarea zice că toţi participanţii la astfel de întâlniri s-au simţit mai bine. Nu ştie ca vreunul să-şi fi exprimat regretul. Până şi unele dintre victime, la final s-au considerat ceva mai bune. Mie nu mi se pare puţin lucru să ajungi să te simţi mai alinat. De acum încolo, orice lucru pozitiv e bine-venit. Să zicem că rana încetează să mai supureze. O cicatrice tot va rămâne, mereu. Dar o cicatrice e deja o formă de însănătoşire. Nu ştiu ce credeţi voi, dar mie mi-ar plăcea să ajung să trăiesc o zi în care să mă uit în oglindă şi să văd şi altceva în afară de chipul unei victime. Mi s-a promis discreţie maximă.
Presa nu va afla.
Xabier tăcea, cu fruntea încruntată. De mai multe ori, în zilele trecute, insistase pe lângă Nerea s-o ţină pe maică-sa departe de problema asta.
De ce? Ca să nu-şi facă griji. Dar Bittori a reacţionat extrem de calmă.
104
— Uite, draga mea, fă ceea ce tu crezi că e cel mai bine. Nu mă opun. A trecut ceva vreme de când cineva de la Direcţia de Protecţie a Victimelor mi-a spus despre întâlnirile de felul ăsta, aşa că ştiu, mai mult sau mai puţin, cum se derulează. Mie nu-mi place ideea de a merge şi a sta de vorbă cu un asasin oarecare. Mi se pare o pierdere de vreme. Mi-au făcut atât de mult rău, încât nu mai au cum să-mi închidă rana. Tot trupul meu e o rană. Nu cred că e nevoie să-ţi explic. Iar dacă la urmă aş rămâne cu o cicatrice, ar fi ca a unuia care a ars în întregime. Aş fi toată o cicatrice.
Poate că m-aş duce să-l privesc în ochi pe cel care l-a ucis pe aita. Ăluia, da, i-aş spune nişte adevăruri.
Apoi, către Xabier:
— Tu ce crezi? Ţi-ai înghiţit limba?
Xabier a rămas cu privirea în jos.
— E ceva extrem de personal. Nu vreau să mă bag.
— Te întreb dacă şi tu o să mergi la o întâlnire de felul ăsta.
— Nu.
A sunat limpede, a sunat agresiv. Nerea, în semn că terminase de mâncat, a împins farfuria, nu de tot goală, spre mijlocul mesei şi a zis:
