— O mizerie de muşcată, dacă n-o bagă în casă când dă frigul, s-a zis cu ea.
— E casa ei. N-are decât să pună ce vrea.
Când, într-un târziu, reuşise să nu mai ţină cont de povestea asta şi să-şi vadă de viaţă, că avea destule pe cap, şi ce-o să-mi facă mie asta, când tot satul e de partea mea, s-a auzit soneria, a deschis uşa şi, înainte ca Celeste să treacă pragul cu scaunul cu rotile, a recunoscut brăţara. Asta mai lipsea. Întâi, muşcata, acum asta. S-a folosit de sărutul de întâmpinare pentru a o observa de aproape. Nu era nicio îndoială. I-au venit în minte imagini dintr-o vară îndepărtată, o după-amiază toridă, cu satul în sărbătoare. Îşi mai aminteşte şi că Franco murise cu un an înainte. Cele două familii se plimbau cu copiii după ele. Se distraseră de bertsolaris.
Miren mai puţin decât toţi ceilalţi, pentru că Joxe Mari îi strica ziua. Copil neastâmpărat, copil dificil, un împeliţat. Tot încerca să se caţăre pe scenă,
88
până când l-a certat unul dintre bertsolaris. Apoi a încercat să coboare din caruselul în mers, şi-a pătat cămaşa cu unsoare, iar Joxian părea mândru că are un fiu care se comporta ca o capră nebună.
— Ce capră, femeie? Are energie.
Apoi a făcut ce-a făcut şi i s-au descusut pantalonii într-o parte, iar mie mi-a venit să-i trag una chiar acolo, în stradă. Că nu fac altceva decât să
spăl şi să cos toată ziua. Printre dinţi:
— Lasă că vezi tu acasă.
Joxian le-a cumpărat copiilor câte o prăjitură profiterol. Mâncăul de Joxe Mari a dat-o gata din două înghiţituri. A muşcat din cea a lui Nerea, care apoi n-a mai vrut s-o mănânce. Iar Joxian i-a cumpărat fetiţei altă
prăjitură, de parcă ne-am fi scăldat în bani. Apoi Joxe Mari a vrut să-i fure prăjitura lui Gorka, să tot fi avut vreo cinci ani pe atunci, dar micuţul s-a apărat, sau în fine, a făcut el ceva care l-a enervat pe Joxe Mari atât de rău încât i-a lipit prăjitura de faţă şi a trebuit să-l ştergem cu şerveţele de la bar. I-a pătat şi tricoul. Muncă în plus pentru mine.
Txato şi Bittori urmau să plece în concediu în Lanzarote, unde au şi fost, împreună cu copiii, şi ne-au adus un bibelou, o cămilă urâtă ca dracu’, dar, în sfârşit, ca nu cumva să vină vreodată în vizită şi să întrebe de el, şi ca să
vadă că apreciază gestul, au pus bibeloul pe televizor. Şi ea dându-se mare cu Lanzarote, cu hotelul, râzând de Joxian şi de Miren că nu ştiau nici măcar unde vine Lanzarote. În sfârşit, s-a făcut târziu şi ambele familii s-au hotărât să se retragă pentru a le da de mâncare copiilor şi a-i pune la culcare. Apoi, puteau să iasă liniştiţi peste noapte şi să se bucure cu adevărat de petrecerea din sat, dar Miren nu avea chef de altceva decât să se bage în pat şi să doarmă.
În drum spre casă, au trecut pe lângă un şir de vânzători ambulanţi.
Vindeau de toate: ceramică artizanală, espadrile, poşete, în sfârşit, de toate. Iar Txato, care-şi scotea portofelul din buzunar la fel de repede ca un cowboy pistolul, s-a oprit în dreptul unui negru care vindea podoabe şi i-a cumpărat o brăţară lui Nerea, şi a şi început scârba, pentru că Arantxa a vrut şi ea imediat o brăţară, dar noi avem trei copii, nu doi, cum au ei, iar Joxian câştiga un salariu de mizerie la turnătorie, pe când ei aveau destui bani ca să meargă în Lanzarote şi pentru tot soiul de alte capricii.
Aşa că nu şi nu rămâne. Arantxa, gata să izbucnească în plâns, nu se lăsa, o ţinea una şi bună că vrea brăţara. Şi atât a dat din gură până când Txato
89
a luat-o de mână şi, fără să ne întrebe pe mine sau pe Joxian, a mers cu ea înapoi la standul cu podoabe. Iar acum, după mai bine de treizeci de ani, îmi vine acasă cu brăţara dracului, pentru că ştiu sigur că e exact acea brăţară, cu verde şi suflată în aur. Cât o fi dat Txato pe ea? Cinci parale?
Miren s-a enervat pe loc, chiar dacă n-a lăsat să se vadă, că nu era cazul să
le dea lor, ei şi lui Joxian, o lecţie despre cum să-i faci fericiţi pe copii.
Sau greşesc? Miren nu-şi lua ochii de la brăţară. Arantxa se uita la televizor, Celeste şi-a luat la revedere în felul ei dulce şi politicos, cum pe aici, ăsta-i adevărul, nu se prea întâlneşte. Arantxa i-a răspuns prin zâmbete, făcându-i semn cu mâna sănătoasă, iar Miren în felul ei, uşor înţepat, în timp ce o conducea la uşă, dar în loc s-o închidă, a ieşit cu Celeste în hol.
— Auzi, ştii cumva de unde are fata mea brăţara aia?
— I-a dat-o un doctor azi după-amiază. E tare frumoasă, nu?
— Da, tare. Vrei să spui că i-a dat-o un asistent?
— Nu, nu. A venit un doctor, nu ştiu cum îl cheamă. Nu l-am mai văzut până acum. M-am gândit că o fi vreo cunoştinţă de-a dumneavoastră, pentru că a venit special ca s-o vadă pe Arantxa, iar după câteva minute a sărutat-o pe obraz şi ea a părut bucuroasă şi veselă tot timpul. Au stat de vorbă. Mă rog, doctorul vorbea şi ea îi scria pe iPad, iar la sfârşit el i-a dat brăţara.
— Sigur nu-ţi aminteşti cum îl cheamă?
— Of, nu, îmi pare rău, doamnă Miren, ştiu doar că fizioterapeutele i s-au adresat de mai multe ori cu domnule doctor. Dar dacă vreţi, mâine pot să aflu. Era un doctor înalt, cu părul cărunt la tâmple şi cu ochelari. Nu l-am mai văzut niciodată până acum. E grav?
— Nu, voiam doar să ştiu.
Joxian a venit acasă la ora obişnuită, cu sclipirea obişnuită în ochii scăpărători, scărpinându-se, ca de obicei, în dreptul ficatului. Bucăţile de anşoa pane sfârâiau în tigaie, fereastra larg deschisă ca să iasă fumul.
Arantxa părea hipnotizată de aburul care se înălţa din farfuria ei cu supă.
Joxian a sărutat-o pe frunte. Apoi s-a aşezat la masă, oftând din greu.
— Nu mai văd bine de foame.
Miren, cu o atitudine severă:
— Nu te speli pe mâini?
Şi le-a frecat ca şi cum le-ar fi ţinut sub jetul de apă.
90
— Sunt curate.
— Ce mizerabil eşti…
S-a dus la baie ca să se spele pe mâini, bombănind, dar s-a dus. Când a revenit la bucătărie, Miren, cu spatele la Arantxa, i-a făcut nişte semne pe care nu le-a înţeles.
