calitate din Londra. După ce încep să mănânce cu toţii, ea îşi expune planurile pe termen scurt şi mediu. Mai exact:

— Până la urmă, m-am hotărât să fac pasul, imediat ce va fi posibil să

mă duc să-l vizitez la puşcărie, o întâlnire de reconciliere.

 103 

Tăcere. S-a atins subiectul. Cum nimeni nu comentează în contra, ea continuă:

— Am vorbit la telefon cu mediatoarea. Pare o femeie ca lumea. Îmi inspiră încredere. La început n-a fost chiar aşa, dar, treptat, am cunoscut-o mai bine. I-am spus că m-am întors din Londra şi că sunt gata să reiau întrevederile pentru preparative. Ce mai era? A, vă spun toate astea pentru că nu-mi place să fac lucrurile pe ascuns. Bănuiesc că nu sunteţi de acord.

Mama şi fratele s-au uitat lung la ea, mai degrabă inexpresivi, după

care şi-au luat ochii de la ea. N-o luau în serios sau ce? Se auzea trosnetul fălcilor. Fiecare a rămas cu privirea fixată în farfuriile care se goleau treptat. Cu înghiţituri mici, Bittori a băut apă, şi-a şters buzele cu şervetul uzat şi a întrebat cu o voce neutră, maşinală:

— Ce speri să obţii?

— Habar n-am. Nici măcar nu ştiu cu care dintre ei mă voi întâlni. Un singur lucru mi-e clar. Vreau ca unul dintre ei să ştie ce ne-au făcut şi prin ce am trecut.

— Prin ce ai trecut tu, vrei să spui.

— Exact.

Xabier tăcea şi mânca.

— Şi apoi?

— O să ascult ce are de zis.

— Te aştepţi să te roage să-l ierţi?

— Adevărul este că nu m-am gândit la asta. Mediatoarea zice că toţi participanţii la astfel de întâlniri s-au simţit mai bine. Nu ştie ca vreunul să-şi fi exprimat regretul. Până şi unele dintre victime, la final s-au considerat ceva mai bune. Mie nu mi se pare puţin lucru să ajungi să te simţi mai alinat. De acum încolo, orice lucru pozitiv e bine-venit. Să zicem că rana încetează să mai supureze. O cicatrice tot va rămâne, mereu. Dar o cicatrice e deja o formă de însănătoşire. Nu ştiu ce credeţi voi, dar mie mi-ar plăcea să ajung să trăiesc o zi în care să mă uit în oglindă şi să văd şi altceva în afară de chipul unei victime. Mi s-a promis discreţie maximă.

Presa nu va afla.

Xabier tăcea, cu fruntea încruntată. De mai multe ori, în zilele trecute, insistase pe lângă Nerea s-o ţină pe maică-sa departe de problema asta.

De ce? Ca să nu-şi facă griji. Dar Bittori a reacţionat extrem de calmă.

 104 

— Uite, draga mea, fă ceea ce tu crezi că e cel mai bine. Nu mă opun. A trecut ceva vreme de când cineva de la Direcţia de Protecţie a Victimelor mi-a spus despre întâlnirile de felul ăsta, aşa că ştiu, mai mult sau mai puţin, cum se derulează. Mie nu-mi place ideea de a merge şi a sta de vorbă cu un asasin oarecare. Mi se pare o pierdere de vreme. Mi-au făcut atât de mult rău, încât nu mai au cum să-mi închidă rana. Tot trupul meu e o rană. Nu cred că e nevoie să-ţi explic. Iar dacă la urmă aş rămâne cu o cicatrice, ar fi ca a unuia care a ars în întregime. Aş fi toată o cicatrice.

Poate că m-aş duce să-l privesc în ochi pe cel care l-a ucis pe aita. Ăluia, da, i-aş spune nişte adevăruri.

Apoi, către Xabier:

— Tu ce crezi? Ţi-ai înghiţit limba?

Xabier a rămas cu privirea în jos.

— E ceva extrem de personal. Nu vreau să mă bag.

— Te întreb dacă şi tu o să mergi la o întâlnire de felul ăsta.

— Nu.

A sunat limpede, a sunat agresiv. Nerea, în semn că terminase de mâncat, a împins farfuria, nu de tot goală, spre mijlocul mesei şi a zis:

— După întâlnire, mă gândesc să mă mut într-un alt oraş. Nu ştiu în care. Poate chiar în străinătate.

Au înţeles fără s-o judece, fără să îi pună întrebări. În continuare, au vorbit la obiect, cu seriozitate, despre problemele zilnice, iar primul care a plecat, fără să mai stea la desert şi la cafea, a fost Xabier, pentru că era duminică şi avea meci, şi era suporterul lui Real Sociedad încă de copil, chiar dacă mergea rar la stadion. Nerea a dat o mână de ajutor la strângerea mesei. Rămase singure, a întrebat-o pe maică-sa ce crede despre proiectele ei de viitor.

— Eşti destul de mare ca să ştii ce faci.

— Preferi să sfârşesc ca fratele meu?

— Ce nu-ţi place la fratele tău?

— E cel mai trist om pe care-l cunosc.

— Ce dracu’ ştii tu despre tristeţe şi toate astea?

— Am şi eu destule motive să fiu distrusă. Dar, fii atentă, la Londra, în aceeaşi noapte când am căzut de acord cu Quique să ne despărţim pentru o vreme, am făcut o plimbare pe malul fluviului. Mi-am zis: ce fac acum?

Mă arunc în apă şi cu asta am încheiat socotelile, sau încerc să găsesc o

 105 

ieşire din labirintul ăsta prin care rătăcesc de multă, de prea multă vreme?

Am văzut torentul tulbure, reflexele oraşului în apă, apoi am văzut oameni şi am auzit muzică de undeva din apropiere, curentul apei mă lovea peste faţă şi am concluzionat: ce naiba, Nerea, ridică-ţi privirea, nu te resemna, trăieşte, asta este, trăieşte, fată, chiar dacă eşti distrusă, mişcă-te, luptă, caută. Să nu crezi că nu ştiam că mergi zilnic în sat şi sunt întru totul de acord. Bănuiesc că şi tu cauţi ceva.

— Să caut? Eu? Eu nu caut nimic. Eu merg la mine acasă. N-am voie să

merg la mine acasă? Te deranjează cumva?

Ochii îi exprimau furie, ca fel ca buzele strânse. Nu au mai vorbit. Puţin mai târziu, ieşind din apartament, Nerea a observat că vechiul preş nu mai era pe hol.

 106 

28. ÎNTRE FRAŢI

Cenuşiu de noiembrie. Picura când Nerea a ieşit din clădire. La capătul pantei, pe unde avea de trecut, o umbrelă neagră ascundea faţa unui bărbat oprit în loc. Lui Nerea i-a stat inima. Cum aşa, dacă acum nu mai sunt terorişti? Prezenţa unui individ solitar cu o asemenea atitudine şi un asemenea aspect o neliniştea. A trecut pe celălalt trotuar, pentru orice eventualitate. După puţin timp, individul s-a întors spre ea. Era Xabier.

— Ai zis că trebuie să mergi la fotbal.

— Mi-am schimbat ideea.