spune. Familiei? Imposibil. N-ar fi înţeles-o, chiar dacă au suferit aceeaşi nenorocire. Lui Quique? Ăsta mereu a fost mult prea ocupat cu afacerile lui pentru a fi interesat de poveştile mele de pe vremea când nu ne cunoşteam.

I-a făcut un semn discret acelui băiat, José Carlos, care nu era iubitul ei;

 116 

dar în el avea încredere mai mare decât în oricare altul din acel bar. Iar el a înţeles că Nerea voia să stea de vorbă cu el între patru ochi, sau cine să

mai ştie ce o fi înţeles el, dacă o fi înţeles ceva. Faza e că a urmat-o în stradă, apoi mai departe, până la colţ. Se lăsase întunericul. Nerea, pişată

pe ea, a aşteptat până când s-au îndepărtat destul de mult de bar, abia apoi s-a întors spre el. L-a îmbrăţişat şi a izbucnit. Dumnezeule, ce suspine! El, stupefiat. Ce ai, ce s-a întâmplat? Te-au jignit ăştia? Ea: aita meu. Băiatul, uluit: ce zici, ce e cu tine? Până când, într-un târziu, Nerea a inspirat adânc şi a reuşit să vorbească. L-a rugat să meargă cu ea la apartament.

L-a mai rugat să n-o lase singură, să stea cu ea toată noaptea. Da, nicio problemă, cum vrei tu. Au intrat în apartament. Nerea s-a dus direct la baie ca să se spele. Imediat, una dintre colegele de apartament a venit şi i-a zis că ai ei au sunat la barul de jos şi că să sune acasă, urgent, Nerea: da, ETA l-a omorât pe tata. Fata, fără să fi aflat ştirea până atunci, şi-a dus mâinile la faţă şi a izbucnit în plâns. Cealaltă, speriată, a ieşit în hol, ce se întâmplă, ce se întâmplă? A zis ceva destul de naiv: tatăl tău e în Garda Civilă? Şi s-a pornit şi ea să plângă. Nerea l-a rugat / i-a cerut lui José Carlos să vină în camera ei. Dar nu suni acasă? Ea: stai cu mine, nu mă lăsa singură. S-au băgat în pat, iar el, l-au omorât pe tatăl tău, futu-i, l-au omorât pe tatăl tău, nu era în stare să facă dragoste. A înjurat, a blestemat, a adormit. Nerea, în pat, pe întuneric, fumând ţigară de la ţigară, până când a terminat pachetul ei şi pe al colegului. Ar fi fumat tot tutunul din univers.

Au venit zorii, în sfârşit. În jaluzele a bătut lumina unei noi zile. Nerea s-a simţit bine, ca şi cum ar fi găsit refugiu într-o dată diferită de cea anterioară, pe care ştia că n-o va putea uita niciodată. Ca şi cum ar fi încetat un cutremur, un incendiu, o calamitate şi îţi dai seama, în mijlocul ruinelor, că ai supravieţuit. Chestii de-ale mele. Cât să fi fost: şapte, opt dimineaţa? Camera plină de fum, l-a alungat fără milă pe José Carlos, care dormea lângă ea ca un îngeraş. Putea să plece, i-a zis. Şi băiatul, picioare subţiri, păroase, s-a îmbrăcat în viteză şi a plecat la fel, atât de obedient încât a uitat să-mi spună câteva cuvinte frumoase şi să mă sărute la despărţire.

Odată rămasă singură, s-a întâmplat ceva foarte ciudat: totul era firesc.

Ca în orice altă dimineaţă, a început să se audă zgomotul traficului, ploua

 117 

ca de obicei, trecătorii cu umbrele mergeau pe trotuare. Şi mai ce?

Oamenii îşi vedeau de treburile lor ca şi cum nu ar fi avut loc un atentat cu o zi înainte. Stând la fereastră, goală, Nerea s-a convins că lumea complota împotriva ei. Şi a fost scârbită de dimineaţa aceea, de ploaie, de casa de peste drum, de doamna care îşi plimba căţelul. Toate lucrurile păreau să-i spună: da, l-au ucis pe tatăl tău, şi ce? Mor şi gândacii, mor şi găinile. Gândul acela i-a făcut foarte mult rău. S-a simţit brusc ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât şi apoi ar fi intrat într-un coşmar. A scos din poşetă o oglinjoară ca să-şi vadă pentru prima dată ochii, nasul, fruntea ei de victimă a terorismului. Începea să simtă răcorea dimineţii şi a înţeles dintr-odată că tot ceea ce se întâmplase în seara trecută era adevărat şi că

nu asta era cel mai rău, un rău mult mai mare avea să vină, un rău pe care ea nu-l mai putea amâna pentru mult timp. Un frison violent i-a scuturat tot trupul când s-a gândit că trebuie s-o sune pe maică-sa.

Nimeni nu ştie, nimeni nu va şti. Fără să ia micul dejun, fără să se spele, s-a dus la o cabină telefonică de pe strada Goya. Să fi fost vreo opt şi jumătate dimineaţa. Şi a trecut de zece şi ea încă nu sunase. Umbla pe stradă încolo şi încoace, cutreiera ca-n vis pe Reyes Católicos, pe Gran Vía şi înapoi, şi de fiecare dată când ajungea în dreptul cabinei telefonice, trecea mai departe, ploaia o făcea ciuciulete, până când, moartă de spaimă, se gândea că i-ar zice mamei sale că nu vrea să vină în sat, chiar dacă nu avea examene, nici cursuri urgente. Atunci? Nu vreau să văd cadavrul, nici sicriul, nici groapa, nu aş suporta aşa ceva, nici nu vreau să

se facă vreo legătură între mine şi asasinat, să mi se ia interviuri, să mi se facă fotografii şi toată Zaragoza să afle cine sunt. Îşi repeta încontinuu posibila convorbire telefonică cu mama ei. Îi zic asta, îi zic şi asta. La un chioşc de ziare de pe Gran Vía a văzut faţa tatălui ei pe prima pagină a unui ziar şi a fost cât pe ce să-l cumpere, dar n-a îndrăznit. De ce? Îi era foarte ruşine.

S-a dus în sat abia după şapte zile, când tatăl ei era deja îngropat şi nu mai era ultima victimă făcută de ETA. Ama nu m-a iertat niciodată. Ştiu.

Nu e nevoie să îmi spună. De-a lungul tuturor acestor ani, a simţit asta dintr-o infinitate de gesturi, din tonul pe care rostea anumite cuvinte, din faptul că-i reproşa mereu lucruri lipsite de însemnătate. Nerea ar fi vrut să-i spună toate astea unui terorist aflat în închisoare, plin de regrete, şi astfel să şi le smulgă din ea, precum cineva care vomită nişte bucăţi de jar

 118 

vechi, dar încă nestins. Dar nu se poate, pentru că domnul doctor zice că

nu şi ea nu vrea să se certe cu familia; să lăsăm petrecerea să continue.

— Nota, vă rog.

 119 

31. DIALOG ÎN ÎNTUNERIC

În bucătărie, pe înserat, a sărit cu gura pe el. Nu l-a lăsat nici să se descalţe. Cum era posibil ca el să primească scrisori de la ETA şi să nu-i spună şi ei?

— Eu credeam că într-o căsnicie se spune totul, sau cel puţin lucrurile importante.

Aşezat pe un scaun, Txato îşi dezlega, ostentativ, şireturile de la pantofi, fără să ridice privirea spre Bittori, care, plantată în faţa lui, cu chipul roşu de furie, nu mai tăcea din gură. Dă-i şi dă-i. Iar el, la capătul unei lungi zile de muncă, a oftat cu privirea în pământ, ca şi cum ar fi zis când Dumnezeu o să înceteze odată?

— Cum ai aflat?

— De la Miren.

— Am vrut să rezolv singur problema ca să nu vă faceţi griji.

Bittori s-a pornit din nou să dea din gură ca o moară stricată. După un timp, el a întrerupt-o. Ce aveau de mâncare?

— Peşte-pescar cu sos. De ce întrebi?

— Pentru că nu mi-e foame deloc.

În timpul cinei, au vorbit puţin, fiecare absorbit în propriile gânduri.

Txato a spus doar trei lucruri: că ea, cu lamentaţiile şi reproşurile ei, nu-l ajută deloc; că problemele de genul ăsta se rezolvă pe ascuns şi că ar trebui să-i taie limba tâmpitului de Joxian pentru că-i spusese soţiei lui şi cine mai ştie cui.

Din bucătărie s-a dus direct în pat. La cutie, cum zicea el. Bittori a rămas să spele vesela. Degeaba îi spunea Nerea, din când în când, că

puteau să-şi permită o maşină de spălat vase. Ea, nu şi nu, că o asemenea maşinărie era o cheltuială inutilă, atâta timp cât avea două mâini, mai şi consuma multă apă şi curent, când o să te măriţi şi o să fii la casa ta, n-ai decât să faci cum vrei, dar pe mine lasă-mă să fac cum vreau eu.

Txato nu se băga în dezacordurile domestice. Cu maşină de spălat vase, fără maşină de spălat vase, îi era egal. Îi plăcea să se trezească devreme, aşa că se culca devreme. În zilele de muncă, la şase dimineaţa, uneori şi mai repede, era deja la birou. Iar în weekenduri, pentru că participa la etapele duminicale de cicloturism, era în picioare înainte de răsăritul

 120 

soarelui. Poate că uneori, prins de jocul de cărţi, uita cât e ceasul, dar, în afară de unele excepţii, ziua se sfârşea pentru el la zece seara.

Singurul lucru care l-ar fi putut ţine treaz la ora aia era transmiterea la televiziunea bască a vreunei partide de pelotă. Se uita la pelotă până când venea momentul să ridice ancora, pentru că Bittori era stăpâna televizorului şi ei îi plăcea să se uite singură la emisiunile ei preferate.

Aşa că, după cină, Txato s-a băgat în pat, pe partea lui Bittori, ca de obicei. Îi încălzea patul încă din primele zile de căsnicie. Chiar şi vara. Un obicei care apăruse tacit între ei şi pe care Txato continua să-l practice chiar şi atunci când erau certaţi. Apoi, când venea Bittori, la unsprezece, la douăsprezece, el, fără să se trezească, se muta pe partea lui de pat.

A venit Bittori, care uneori mai frunzărea, înainte de-a adormi, câte o revistă de scandal, dar de data aceasta a stins imediat veioza de pe noptieră. Stătea în întuneric, cu braţele încrucişate, cu spatele rezemat de căpătâiul patului. Iar el, care sforăia de obicei, acum respira liniştit, ceea ce a făcut-o pe Bittori să-şi dea seama că nu dormea.

— Ce mai aştepţi ca să-mi spui totul?

Txato n-a răspuns, dar ea ştia / intuia că era treaz, aşa că s-a abţinut să

repete întrebarea. După câteva secunde, el a plesnit din limbă în semn de lehamite şi, cu o neplăcere vădită, a pus-o la curent pe Bittori cu principalele probleme ale şantajului căruia îi căzuse victimă, fără să-i ascundă sumele de bani, nici călătoria lui în Franţa. În schimb, n-a spus nimic despre faptul că în ultima scrisoare era menţionată Nerea.

— Şi ce-o să faci?

— O să aştept.

— Să aştepţi ce?

Bittori a simţit prin întuneric că Txato s-a întors spre ea.