— Ce?
Ea, strângând din buze, i-a aruncat o privire furioasă ca să nu se dea de gol. Clătina din cap de parcă ar fi zis: Dumnezeule, câtă răbdare trebuie să
am cu omul ăsta!
Într-un sfârşit, Joxian a observat brăţara. E un actor prost şi lui Miren îi venea să-i dea cu tigaia în cap.
— Ce frumoasă e, i-a zis fetei. Când ţi-ai cumpărat-o?
Arantxa a negat violent şi s-a lovit de mai multe ori cu arătătorul în piept, schiţând cu buzele trei cuvinte: e a mea. Joxian a căutat o explicaţie în privirea posomorâtă a soţiei lui. Degeaba. Pe durata cinei, a preferat să
nu mai spună nimic, ca să nu facă vreo gafă.
Mai târziu, în pat, pe întuneric, au început să şuşotească.
— Fii serioasă, nu se poate.
— Să mor dacă nu. Brăţara aia i-a cumpărat-o Txato, în urmă cu mulţi ani, pe când încă eram prieteni cu ei şi copiii erau mici.
— Oricum, ce contează? Arantxa o fi găsit-o într-un sertar şi şi-a pus-o.
— Ce prost eşti! N-a găsit-o. A primit-o de la un doctor.
— Mă înnebuneşti de cap. Txato i-a cumpărat-o…
— Şşşşt, vorbeşte mai încet.
În şoaptă:
— Deci Txato i-a cumpărat lui Arantxa o brăţară, când era mică. Până
aici am înţeles. Trec ani şi un doctor îi face cadou fetei noastre chiar brăţara fetei noastre. Poţi să-mi tai capul, că tot nu înţeleg.
— Tot ce mi-e clar este că un singur doctor ar fi putut face aşa ceva, pe lângă faptul că a mai şi sărutat-o pe obraz.
— Cine?
— Fiul lor cel mare, la care, cine ştie cum, a ajuns cândva brăţara.
— Te uiţi la prea multe telenovele.
— E clar că pun ceva la cale. Nu-ţi dai seama? S-au băgat în viaţa noastră, s-au strecurat în casa noastră, sunt în dormitor, chiar aici, în pat, au reuşit să ne facă să vorbim încontinuu despre ei. De ce crezi că aia s-a
91
întors şi a pus o muşcată pe balcon şi intră în toate magazinele din sat? Ne urmăresc. Trebuie să facem ceva, Joxian.
— Da, să dormim.
— Vorbesc serios.
— Şi eu.
La scurt timp, a început să sforăie. Pentru Miren, lungită pe o parte, trează, întunericul din cameră s-a umplut de feţe, lumini, sunete. Vedea ba muşcata, ba brăţara. Arantxa, la unsprezece ani, făcând scandal că vrea şi ea o brăţară ca a lui Nerea. Îl vedea pe Joxe Mari strivind profiterolul de faţa lui Gorka. Şi Txato, care-şi scotea portofelul ca pistolarii din Vestul Sălbatic. Şi o vedea şi pe aia, pe aia al cărei nume nu-l poate pronunţa că-i arde gura. Aia, care s-a întors cu gânduri rele, dar se înşală dacă crede că o să mă dau de ceasul morţii. Nu reuşea să adoarmă. Încă o noapte albă.
Capul plin de gânduri, întunericul plin de stafii. S-a dus la bucătărie, era trecut de douăsprezece, şi a scris pe o foaie de hârtie: Alde hemendik. O
să-i strecor hârtia pe sub uşă şi atunci să vedem cine pe cine sperie mai tare. Chiar înainte de a ieşi din casă, s-a întrebat: dacă-mi recunoaşte scrisul? A luat o altă foaie. A scris aceleaşi cuvinte, dar cu litere mari şi altfel înclinate. A ieşit în hol cu papucii în mână, ca să n-o audă cei din casă
şi, după ce s-a încălţat pe preş, a coborât şi a deschis uşa blocului. A ieşit?
Doar un pas. De ce? Păi, ploua. Ploua şi bătea vântul. Ploua torenţial.
Stropii loveau dintr-o parte. Ce noapte urâtă! Şi-a zis:
— Bleah.
Apoi a rupt foaia, a pus bucăţelele în buzunar şi s-a întors în pat.
92
25. SĂ NU MAI VII
S-a auzit soneria. Sunetul scurt, sec a surprins-o pe Bittori în timp ce se uita, aşezată în fotoliul din salon, la coperţile vechii ei colecţii de viniluri.
Era pentru prima dată, de când o apucase să revină în sat, când auzea sunetul acela atât de strident acum, atât de familiar în alte timpuri.
Nu s-a speriat. Aştepta pe cineva? Da şi nu, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, vreunul, sau mai degrabă vreuna, va veni să vadă
