la mine, simt cum mă străpung acele ochilor ei. Şi într-adevăr, o fixa cu privirea, câtă sfinţenie, asta crede că merge direct în paradis. Să vedem ce o să-i spună când se va prezenta în faţa Domnului cu tunica pătată de sângele soţului meu. Se făcuse coadă în faţa preotului. Bittori avea chef să

se aşeze şi ea la rând. Ce dacă nu sunt practicantă, nici măcar credincioasă? Poate că atunci când cealaltă, cu pâine sfinţită pe limbă, se va întoarce la locul ei, privirile li se vor intersecta pentru o clipă. Bittori şi-a imaginat scena. Imediat a cuprins-o un val de euforie. Chiar a dat să se ridice. A împiedicat-o o împunsătură ascuţită în burtă, a treia sau a patra în ultimele zile. A avut parte de cinci minute dureroase, în care a fost atât de ameţită încât a crezut că o să leşine. A închis ochii, a respirat rar, şi-a revenit în fire, după ce liturghia se sfârşise, iar enoriaşii se îndreptau spre ieşire. S-a ridicat în picioare şi a observat că scaunul cu rotile dispăruse.

A ieşit din biserică printre ultimii. Piaţa era învăluită în întuneric şi ploua, ceea ce-i făcea pe oameni să se împrăştie cu repeziciune. Nu făcuse nici cinci paşi când au abordat-o două persoane pe care le vedea ca prin ceaţă.

— Îţi aminteşti de noi?

Vocea nu i se părea cunoscută, nu le vedea bine feţele, i-a luat ceva până să îşi dea seama cine erau; de la mică distanţă, da, cutare şi cutare, o pereche în vârstă, oameni din sat. Vorbeau în şoaptă.

 100 

— Te-am văzut în biserică şi ne-am bucurat foarte tare. Şi i-am zis lui: hai s-o aşteptăm. Noi te apreciem mult. Mereu te-am apreciat.

Apoi a vorbit el, atât de încet încât răpăitul ploii pe umbrele o obliga pe Bittori să ciulească urechile:

— Noi n-am fost niciodată naţionalişti. Dar, sigur, aici e mai bine să nu afle nimeni despre asta.

Bittori le-a mulţumit. După care i-a rugat s-o scuze, dar se grăbea.

— Sigur, sigur. Nu te mai reţinem.

Grabă? Niciuna. A dispărut în întuneric, s-a rezemat de un portal şi a aşteptat să-i treacă durerea.

 101 

27. PRÂNZ ÎN FAMILIE

Duminică, paella. Nerea a ajuns prima. Fără pantofi cu toc, fără ruj pe buze şi fără soţ. Mama şi fiica şi-au atins obrajii în hol.

— Cum a fost la Londra?

Nerea i-a adus cadou un preş. Îl cumpărase din locul cutare. A pronunţat numele cu o anumită emfază, poate ca urmare a celor două

săptămâni de vorbit engleză.

— Nu-i aşa că e frumos?

Un preş cu imaginea unui autobuz roşu, cu etaj. Bittori a spus, cu un entuziasm exagerat, că era minunat, dar nu trebuie să arunci cu banii, fată

dragă. Nerea a ieşit pe palier ca să-l pună în locul celui vechi, pe care l-a lăsat sprijinit de perete, în ideea că-l va lua mai târziu şi îl va arunca la containerul de gunoi.

— Şi Quique? Nu-i place paella?

— Cu Quique s-a terminat. Vă povestesc mai încolo.

Ikatza moţăia pe canapea. S-a lăsat mângâiată, aproape fără să-şi deschidă ochii. Afară, zi cenuşie. S-a auzit soneria. Xabier a sărutat-o /

îmbrăţişat-o pe maică-sa, apoi a sărutat-o / îmbrăţişat-o pe Nerea. N-a băgat-o în seamă pe pisică şi nici noul preş, de care-şi ştersese tălpile pantofilor. A adus o sticlă de vin şi flori. Nu trebuie să-şi cheltuie banii.

Rareori mâncau toţi trei împreună. De Crăciun, de ziua de naştere a lui Bittori şi… astăzi? Fără vreun motiv anume, pur şi simplu pentru că Nerea se întorsese de la Londra sau pentru că trecuse ceva vreme de când nu mai stătuseră toţi trei la aceeaşi masă. Xabier le-a povestit despre tristul caz al unui pacient de la spital, apoi de un altul destul de amuzant; dar cum să mai râdă, după primul caz? Au început cu aperitivele. Nerea s-a lungit cu peripeţiile ei turistice (am intrat la, am fost în, am trecut pe), iar fratele ei, deschizând sticla de vin, vede că lipseşte ceva din povestea ei. A precizat:

— Şi Quique?

— E încă la Londra, bănuiesc.

Mirarea şi curiozitatea l-au făcut pe Xabier să rămână cu mâna pe tirbuşon. Bittori a reacţionat cu rapiditate:

— S-au certat din nou.

 102 

— Nu ne-am certat.

— V-aţi despărţit.

— Nu e acelaşi lucru.

— Oricum, mereu aţi locuit fiecare în apartamentul lui. Sau mă înşel?

— Nu te înşeli.

Pentru că mai devreme sau mai târziu oricum aveau să afle, Nerea a vorbit despre, a explicat, a detaliat.

— Aşa că acum ştiţi. Ne-am despărţit de comun acord. Dacă pentru totdeauna sau nu, vom vedea. Quique s-a oferit să-mi dea lunar o sumă

compensatorie. Normal că n-am acceptat.

Maică-sa a ridicat din sprâncene.

— De ce?

— Pentru că nu vreau să-i fiu datoare.

Xabier a vrut să-i toarne vin mamei lui, dar ea a refuzat; nici Nerea n-a vrut. I-a trecut prin minte să-şi umple paharul, dar a renunţat şi a pus sticla plină într-o parte a mesei. Bittori s-a ridicat şi a mers la bucătărie ca să aducă paella. Nerea: dacă are nevoie de ajutor. Bittori: nu.

În absenţa mamei, cei doi fraţi au început să şuşotească.

— Te rog să nu deschizi subiectul.

Revenind de la bucătărie, Bittori a auzit ultima parte.

— Ce subiect?

Suportul de protecţie din răchită, cu urme negre de arsură, era folosit încă la casa din sat, pe când copiii erau mici, când tatăl lor trăia; şi vasul pentru paella la fel, chiar dacă smalţul său era ciobit pe alocuri. Trecuseră

ani buni de când Nerea se săturase să-i tot repete mamei sale să arunce la gunoi ustensilele alea din paleoliticul inferior şi să-şi cumpere unele noi. Şi aceleaşi şervete de muzeu, dacă nu cumva de mâna a doua, le folosea Txato pentru a-şi şterge unsoarea de pe degete.

Orezul scoate ultimii aburi. Bittori îi pune în farfurie lui Xabier. Copilul preferat? Preferat pentru că nu se descurcă în chestiunile practice? Nerea e din alt aluat. Apucă hotărâtă spatula şi se serveşte singură, în timp ce îşi aminteşte / enumeră mic dejunuri, prânzuri, cine de îndoielnică / slabă