— Stă cu tatăl lui?
— Nu l-am întrebat.
— Foarte rău.
Alberto (de fapt îl cheamă Guillermo, dar i-am dat pace ca să nu-şi dea seama că ştiu mai multe decât las să se vadă) trăieşte cu alta. Căsătorit sau nu, asta Ramón nu mai ştia, pentru că nu ştie nici că a divorţat de Arantxa. Oricum, nu mai vine aproape deloc prin sat. Copiii, da, vin să-şi vadă mama.
A adăugat:
— Te interesează să afli dacă au divorţat? Mama ştie sigur. Dacă vrei, pot s-o sun. Sigur s-a trezit deja la ora asta.
— Nu, nu, lasă. Era doar pentru că acum am aflat ce i s-a întâmplat sărmanei Arantxa şi am încremenit.
Încă ceva. Alberto (mai las-o, frate cu Alberto, îl cheamă Guillermo) a vândut apartamentul din Rentería şi i-a dat lui Arantxa partea care i se cuvenea. S-a făcut şi o colectă în sat, puşculiţe puse prin baruri, plus o
79
tombolă şi un meci de fotbal în beneficiul ei, şi cine mai ştie ce, ideea e că
mulţi săteni au contribuit la plata aducerii lui Arantxa din spitalul din Mallorca şi la ulterioara ei internare într-o clinică specializată din Catalonia.
Xabier s-a uitat în ochii mamei sale. Fii drept, fii cinstit, fii integru, orice s-ar întâmpla, orice ar zice lumea. Maică-sa tăcea.
— Mă asculţi?
— Continuă.
— Ramón nu mi-a spus numele clinicii şi nici eu n-am insistat, ca să nu mă trădez că făceam pe detectivul. Şi, până la urmă, nici n-a fost nevoie.
Nu mi-a luat mult ca să aflu că Arantxa a fost internată opt luni la clinica Guttmann. Îţi explic pe scurt. E o clinică din Badalona, specializată în tratarea şi reabilitarea pacienţilor cu leziuni ale măduvei spinării şi creierului. Una dintre cele mai bune pe care ţi le poţi imagina. Dar, fireşte, aşa ceva presupune nişte cheltuieli care sunt mult peste veniturile familiei sale.
— De când îi ştiu eu au avut probleme cu banii. Tatăl tău chiar i-a ajutat de câteva ori, fără să spună nimănui şi fără să aştepte ceva în schimb. Şi uite cum ne-au plătit.
— Cert e că Arantxa a fost internată la Guttmann până când a putut fi dusă înapoi în sat, iar acum face neuroreabilitare la spitalul nostru.
— Altceva?
— Asta e tot. Ai fost ieri la cabinetul lui Arruabarrena? Ce ţi-a zis?
— Of, am uitat. Nu ştiu unde mi-e capul.
— E important să îţi facă un control.
— Important sau urgent?
— Important.
Şi-au luat la revedere, suflete chinuite, cu o tandreţe rece, cu o răceală
tandră. Xabier, în halat alb, şi-a fixat privirea pe bucăţica de hârtie plină cu urme de pix. Apoi s-a uitat în ochii tatălui său, nu fi nedrept, ai grijă de ama pentru mine, apoi privirea i s-a dus dincolo de birou, într-o după-amiază, câţi ani să fie de atunci?, doisprezece, treisprezece, şi uşa albă s-a deschis brusc, iar în prag stătea ea, distrusă.
— Am venit să-ţi spun că sunt sora unui asasin.
A invitat-o să intre, deşi Arantxa intrase deja, să ia loc, dar a rămas în picioare.
80
— Bănuiesc că treceţi prin momente foarte grele. Chiar îmi pare rău, Xabier. Barkatu.
Buza inferioară o trăda că era gata să plângă. Poate de aceea vorbea atât de repede, pentru ca plânsul să nu-i gâtuie vocea.
Vizibil agitată, Arantxa i-a vorbit despre solidaritate, despre suferinţă, despre ruşine şi la un moment dat a pus pe birou, cu un gest repezit, un obiect verde cu auriu, pe care Xabier nu l-a identificat imediat. Luat prin surprindere, jenat, s-a simţit brusc neîncrezător. Chiar a împins obiectul puţin înapoi, gândindu-se / temându-se că acel gest aducea cu sine o anumită violenţă. Dar era o simplă brăţară, o podoabă infantilă.
— Mi-a cumpărat-o tatăl tău când eram mică, la zilele satului. Eram cu toţii pe stradă, tu poate că nu-ţi mai aminteşti, şi Txato i-a cumpărat o brăţară lui Nerea. M-a apucat invidia. Voiam şi eu una. Mama a zis că nu.
Aşa că Txato, fără să zică nimic, nimănui, m-a luat şi m-a dus la negrul care vindea zorzoane şi mi-a cumpărat brăţara asta. Am venit ca să ţi-o aduc.
Am găsit-o prin casă şi nu mă simt îndreptăţită s-o păstrez. I-aş fi dat-o lui Bittori, dar nu îndrăznesc să mă uit în ochii ei.
Xabier, distant, închistat în treburile sale, a dat din cap că înţelege şi asta a fost tot. Niciun cuvânt. Doar gestul acela, ca şi cum ar fi spus: bine.
Sau: înţeleg, stai liniştită, n-am nimic cu tine.
Cu câteva zile înainte, Tribunalul Naţional îl condamnase pe Joxe Mari la o sută douăzeci şi şase de ani de închisoare. Xabier aflase de la Nerea, care auzise la radio. Nu ştiau dacă să-i spună sau nu mamei lor. Lui Xabier nu i s-a părut corect să nu-i spună, aşa că a sunat-o; dar Bittori ştia deja.
Apoi au trecut anii. Xabier nici nu vrea să ştie câţi, şi el tot acolo, în biroul lui. În urmă cu câteva minute a vorbit cu maică-sa, apoi s-a uitat la uşă, a deschis unul dintre sertarele biroului, în care păstrează, nu ştie de ce, brăţara de plastic a lui Arantxa, lângă o sticlă de coniac începută.
81
