— Te uiţi la prea multe telenovele.

— E clar că pun ceva la cale. Nu-ţi dai seama? S-au băgat în viaţa noastră, s-au strecurat în casa noastră, sunt în dormitor, chiar aici, în pat, au reuşit să ne facă să vorbim încontinuu despre ei. De ce crezi că aia s-a

 91 

întors şi a pus o muşcată pe balcon şi intră în toate magazinele din sat? Ne urmăresc. Trebuie să facem ceva, Joxian.

— Da, să dormim.

— Vorbesc serios.

— Şi eu.

La scurt timp, a început să sforăie. Pentru Miren, lungită pe o parte, trează, întunericul din cameră s-a umplut de feţe, lumini, sunete. Vedea ba muşcata, ba brăţara. Arantxa, la unsprezece ani, făcând scandal că vrea şi ea o brăţară ca a lui Nerea. Îl vedea pe Joxe Mari strivind profiterolul de faţa lui Gorka. Şi Txato, care-şi scotea portofelul ca pistolarii din Vestul Sălbatic. Şi o vedea şi pe aia, pe aia al cărei nume nu-l poate pronunţa că-i arde gura. Aia, care s-a întors cu gânduri rele, dar se înşală dacă crede că o să mă dau de ceasul morţii. Nu reuşea să adoarmă. Încă o noapte albă.

Capul plin de gânduri, întunericul plin de stafii. S-a dus la bucătărie, era trecut de douăsprezece, şi a scris pe o foaie de hârtie: Alde hemendik. O

să-i strecor hârtia pe sub uşă şi atunci să vedem cine pe cine sperie mai tare. Chiar înainte de a ieşi din casă, s-a întrebat: dacă-mi recunoaşte scrisul? A luat o altă foaie. A scris aceleaşi cuvinte, dar cu litere mari şi altfel înclinate. A ieşit în hol cu papucii în mână, ca să n-o audă cei din casă

şi, după ce s-a încălţat pe preş, a coborât şi a deschis uşa blocului. A ieşit?

Doar un pas. De ce? Păi, ploua. Ploua şi bătea vântul. Ploua torenţial.

Stropii loveau dintr-o parte. Ce noapte urâtă! Şi-a zis:

— Bleah.

Apoi a rupt foaia, a pus bucăţelele în buzunar şi s-a întors în pat.

 92 

25. SĂ NU MAI VII

S-a auzit soneria. Sunetul scurt, sec a surprins-o pe Bittori în timp ce se uita, aşezată în fotoliul din salon, la coperţile vechii ei colecţii de viniluri.

Era pentru prima dată, de când o apucase să revină în sat, când auzea sunetul acela atât de strident acum, atât de familiar în alte timpuri.

Nu s-a speriat. Aştepta pe cineva? Da şi nu, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, vreunul, sau mai degrabă vreuna, va veni să vadă

ce se întâmplă, să mă ia la rost, să afle ce am de gând.

Doar nu degeaba s-a întâlnit pe stradă, cu câteva zile înainte, ca din întâmplare, cu o cunoscută, dar care şi-a jucat rolul atât de prost, încât Bittori şi-a dat seama imediat că întâlnirea nu era deloc întâmplătoare.

— Dumnezeule, Bittori, nu te-am mai văzut de ani întregi. Cât mă

bucur! Eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna.

I-au stat pe limbă câteva cuvinte grele: da, ştii, ăsta-i avantajul când îţi omoară soţul şi rămâi văduvă şi singură. Dar le-a înghiţit. A văzut-o de la depărtare, stătea la colţul străzii. Mă aşteaptă, o să mă întrebe ce i s-a cerut să mă întrebe. Şi a descusut-o, ca şi cum întrebările i-ar fi venit atunci în minte. Una dintre cele care n-au venit la înmormântare, nu i-au zis condoleanţe, nu i-a mai salutat după ce începuseră să apară mesajele scrise pe ziduri. Lasă ura deoparte, Bittori, lasă ura. I-a dat nişte răspunsuri vagi, evazive, zâmbindu-i fals, având mereu o senzaţie gelatinoasă, rece, ca şi cum ar fi avut în gură o meduză moartă.

A deschis. Don Serapio. Câtă cucernicie în privire, câtă bunăvoinţă în arcuirea sprâncenelor! Mâinile palide, delicate, despărţindu-se şi împreunându-se, gulerul alb, mirosul de loţiune după bărbierit. În tot acest timp, ea, cu faţa ca o mască, nici nu clipea. Uimire? Nicio fărâmă. Ca şi cum ar fi deschis uşa şi nu ar fi fost nimeni pe palier.

Preotul s-a îndreptat spre ea cu intenţia clară de a o îmbrăţişa, de a-şi atinge obrazul de al ei. Ăstuia mereu i-a plăcut contactul cu pielea. Bitttori s-a retras brusc, cu faţa răvăşită, păstrând distanţa. Vorbind în limba bască, el i-a spus că venise în vizită. Ea îl scruta atentă, cu o mână pe marginea uşii, în eventualitatea că va fi nevoită să i-o închidă în nas.

Tutuindu-l în spaniolă, i-a zis / cerut să intre.

O fi comandând el în casa lui Dumnezeu, dar în casa mea comand eu.

 93 

Don Serapio, şaptezeci de ani împliniţi, a intrat în casă cercetând cu privirea duşumeaua şi pereţii, mobilierul şi obiectele, părând să se folosească de ochi ca de un aparat foto. A simţit mirosul – era două după-amiaza – mâncării de fasole cu cârnaţi, pe care Bittori o pusese la încălzit în bucătărie.

— Stai aici?

— Fireşte, e casa mea.

Bittori i-a cedat fotoliul în care se uitase la coperţile discurilor. L-a lăsat să stea acolo pentru ca ochii lui, de fiecare dată când avea să ridice privirea, să dea peste fotografia cu Txato atârnată de perete. Ea şi-a adus un scaun de la bucătărie. Preotul a început o conversaţie de circumstanţă.

A pus la bătaie complimente, gesturi de blândă atenţie, cuvinte pline de o intonaţie umilă, încercând să conducă dialogul; dar ea, de puţinele ori când a intervenit, a insistat, sfidătoare, să vorbească în spaniolă, aşa că

don Serapio, făcând o concesie pentru a nu înrăutăţi situaţia, a renunţat la limba bască.

Broască verbală, sălta de la o temă, semitemă, subtemă la alta, oprindu-se scurt asupra unor consideraţii meteorologice, sănătate şi familie, până când Bittori, care încă nu mâncase şi nu prea avea rezerve de răbdare, a spus tranşant:

— De ce nu vorbeşti despre ceea ce ai venit să vorbeşti?

Fără să vrea, don Serapio s-a uitat instinctiv, peste capul dezagreabilei lui interlocutoare, la fotografia cu Txato.

— Bine, Bittori. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar prezenţa ta în sat produce destulă nelinişte. Nelinişte nu e tocmai cuvântul potrivit.

— Frământare?

— M-am exprimat greşit. Îmi cer scuze. Hai să spunem că oamenii te văd venind zilnic şi se simt ciudat, îşi pun întrebări.

— De unde ştii că îşi pun întrebări? Au venit la tine la biserică să-ţi spună?

— În sat, noutăţile se află repede. Cert este că de când ai început să vii, au început şi comentariile. Vii în satul tău, asta nu poate să conteste nimeni. Iar din partea mea, fii bine-venită. Totuşi, lucrurile sunt mai complicate decât pot părea la prima privire, iar faptul că tu ai dreptul legitim de a te întoarce acasă la tine, asta nu înseamnă că alţi săteni nu au şi ei drepturile lor.

 94 

— Cum ar fi?

— Cum ar fi acela de a li se permite să-şi refacă viaţa, de a avea parte de linişte şi pace. Lupta armată a lovit crunt satul nostru, aşa cum, să nu uităm, au făcut-o uneori şi forţele de securitate ale statului. Din nefericire, am avut parte şi de morţi: soţul tău, odihnească-se în pace, şi cei doi membri ai Gărzii Civile omorâţi în zona industrială. Fără să minimalizăm aceste tragedii care ne produc atâta durere, nu trebuie totuşi să pierdem din vedere nici suferinţele altor persoane. Aici au avut loc represiuni, s-au făcut percheziţii, au fost reţinuţi oameni nevinovaţi şi au fost maltrataţi, mai exact torturaţi în sediile poliţieneşti. În prezent, nouă dintre fiii satului ispăşesc ani grei de puşcărie. Nu e cazul să mă exprim eu dacă merită sau nu asemenea pedepse. Nu sunt jurist, nici politician, sunt doar un simplu preot care face şi el ce poate pentru ca oamenii din sat să trăiască în pace.

— Sper că nu insinuezi că pacea lor e pusă în pericol de faptul că

văduva unui bărbat asasinat vine să petreacă nişte ore acasă la ea?

— Deloc. Eu am venit doar să te rog în numele oamenilor din sat. Dacă