Sâmbătă dimineaţa, Ainhoa a suferit o mare dezamăgire. Mare e puţin spus: uriaşă. Nu se întâmpla pentru prima dată de când venise bunica ei, cu care nu se înţelegea prea bine. După spusele lui Guillermo:
— Cine să se înţeleagă cu femeia aia de piatră?
Dezamăgirea de sâmbătă a durut-o pe Ainhoa mai tare decât dacă ar fi primit o palmă. Înainte să plece la spital, a întrebat-o pe amona dacă nu poate să-i cumpere o cartelă pentru telefonul mobil. Miren s-a schimbat la faţă imediat ce a auzit cuvântul cumpere. Apoi: că deja e târziu, că de unde să cumpere ea aşa ceva şi cât costă? N-a apucat bine fetiţa să-i spună cât costă, cu glasul ei cel mai dulce, că Miren a şi zis nu şi nu, iar apoi, în drum spre spital, i-a înşirat câte cheltuieli are.
— Nu arde dacă nu vorbeşti o vreme cu prietenele tale, imediat e marţi şi pleci. Norocul tău! Eu rămân aici să am grijă de maică-ta.
— Ama sigur mi-ar cumpăra cartela.
— Dar eu nu sunt ama ta.
Miren a continuat să vocifereze şi să se vaite şi nu mai înceta cu văicărelile, în timp ce Ainhoa, revoltată, se uita oriunde, la ceilalţi pasageri din autobuz, la case şi la trecători, numai la faţa bunicii ei nu, refuzând ostentativ să-i mai vorbească.
A sunat de la telefonul spitalului, când era singură. Aita, aşa stau lucrurile, n-o să te pot suna etc. El:
— Draga mea, rabdă până luni.
S-au înţeles să se întâlnească în holul hotelului la care Guillermo îşi rezervase o cameră. Cu mult timp înainte de ora stabilită, Ainhoa îl aştepta deja în hol, serioasă, cu toate lucrurile puse într-un geamantan, căci nu voia în ruptul capului să se mai întoarcă la pensiune.
Şi Miren ce-a zis? Ce să zică? A zis că tatăl şi fiica îi făcuseră o figură
bună. Pe la vreo opt seara, când a revenit la pensiune şi a văzut că hainele fetiţei nu mai erau în dulap, şi-a dat seama de ce se petrecuse. Deci, aşa.
Mai bine. Mai mult spaţiu pentru mine şi mai puţine cheltuieli.
Guillermo a coborât dintr-un taxi în faţa hotelului. Fetiţa, fericită, a ieşit în fugă şi l-a îmbrăţişat. Întrebări, răspunsuri, schimburi rapide de cuvinte, apoi încă o îmbrăţişare, ca şi cum el ar fi vrut să-i spună: gata, linişteşte-te,
74
sunt cu tine, de acum totul va fi bine; ea: a fost groaznic, ce bine că ai venit. Au vorbit şi despre Arantxa, dar foarte puţin. Guillermo se interesase zilnic, prin telefon, de starea ei, spre deosebire de ce credea Miren: e un om fără inimă, nu-i pasă de nevasta lui. A întrebat-o pe Ainhoa dacă se schimbase ceva şi fetiţa a zis că nu, că ama continua să fie conectată la aparate, dar şi că:
— Cred că n-o să mai mişte niciodată.
Au urcat în cameră, Guillermo a făcut un duş, apoi au ieşit să se plimbe prin centrul oraşului şi au intrat în câteva magazine mari, iar Ainhoa a cumpărat cartela de mobil, după care, înainte de culcare, au luat cina pe terasa unui restaurant cu vedere la port.
— M-am săturat de banane şi sendvişuri.
Catargele ambarcaţiunilor se vedeau în lumina asfinţitului. Bătea o briză uşoară, făcând să fie extrem de plăcut să stai acolo. În jur zâmbete, feţe bronzate, doamne elegante şi vrăbii pe jos, aşteptând să li se ofere ceva comestibil. Ainhoa a comandat a doua, apoi, după puţin timp, a treia coca-cola, ca să recuperez, a zis, căci bunica ei nu-i cumpărase niciuna în zilele trecute.
— Aita. Nu vreau să merg mâine la spital. Nu vreau s-o văd pe amona.
Du-te tu şi eu te aştept la hotel, apoi, după-amiază, ne ducem liniştiţi la aeroport. Oricum, ama n-o să-şi dea seama.
Nu era niciun avion. Ce? Schimbare de planuri. Fetiţa nu înţelegea.
Guillermo era pentru prima dată în Mallorca şi, fireşte, voia să profite.
Şeful său îi dăduse liber până joi.
— Uff, aita.
Gesturi prin care i-a cerut să fie calmă.
— Mâine mă duc singur la spital. Sper ca medicii să-mi poată spune ce viitor o aşteaptă pe ama. Mi-e egal dacă mă întâlnesc sau nu cu amona.
Dar dacă totuşi mă întâlnesc şi văd că se poate să stăm de vorbă ca doi oameni normali, lucru de care mă îndoiesc, am să-i spun care sunt planurile mele de viitor, planuri pe care tu şi Endika le cunoaşteţi. Apoi mă
întorc la hotel şi începând de atunci încolo, timp de două zile, o să facem numai ce vrem noi. Putem să ne plimbăm pe insulă, să mergem cu vaporul. În fine, orice ai chef. O să ne distrăm, îţi promit. A, şi să nu afle amona. Că nici eu n-am chef să ne facă viaţa amară.
Tuburi, ventilaţie mecanică, sonde, cabluri, aparatură şi, în pat, trupul
75
nemişcat, ochii deschişi. Guillermo, în halat steril, papuci de unică
folosinţă, din plastic, şi-a întins gâtul până când a ajuns cu faţa în câmpul vizual al lui Arantxa. Vreo reacţie? Niciuna. Nici când a sărutat-o pe obraz.
Doar o clipire uşoară. Fără ca genele să ajungă să se unească. Cu voce joasă (respectând indicaţiile primite în acest sens) i-a spus că a venit ca să
aibă grijă de Ainhoa, dar era ca şi cum ar fi vorbit cu o statuie. I-a mai zis că îi părea rău pentru ceea ce i se întâmplase. Pentru orice eventualitate, nu se ştie niciodată, de auzit aude şi se vede că e conştientă.
— Mă auzi?
Nimic. Ca să verifice, şi-a îndepărtat încet faţa şi, da, ea l-a urmărit puţin cu privirea, foarte puţin. Atunci, fără să elimine posibilitatea că
Arantxa îl asculta, Guillermo i-a mulţumit pentru anii petrecuţi împreună, pentru copiii lor şi pentru momentele fericite; a rugat-o să-l ierte pentru cele nefericite şi începuse să îi arate şoptitoare dovezi de compasiune, când a apărut în cameră, cu faţa mohorâtă, soacra lui. Cu toate că
regulamentul spunea clar că vizitatorii intră pe rând, când iese unul, intră
