Buza inferioară o trăda că era gata să plângă. Poate de aceea vorbea atât de repede, pentru ca plânsul să nu-i gâtuie vocea.

Vizibil agitată, Arantxa i-a vorbit despre solidaritate, despre suferinţă, despre ruşine şi la un moment dat a pus pe birou, cu un gest repezit, un obiect verde cu auriu, pe care Xabier nu l-a identificat imediat. Luat prin surprindere, jenat, s-a simţit brusc neîncrezător. Chiar a împins obiectul puţin înapoi, gândindu-se / temându-se că acel gest aducea cu sine o anumită violenţă. Dar era o simplă brăţară, o podoabă infantilă.

— Mi-a cumpărat-o tatăl tău când eram mică, la zilele satului. Eram cu toţii pe stradă, tu poate că nu-ţi mai aminteşti, şi Txato i-a cumpărat o brăţară lui Nerea. M-a apucat invidia. Voiam şi eu una. Mama a zis că nu.

Aşa că Txato, fără să zică nimic, nimănui, m-a luat şi m-a dus la negrul care vindea zorzoane şi mi-a cumpărat brăţara asta. Am venit ca să ţi-o aduc.

Am găsit-o prin casă şi nu mă simt îndreptăţită s-o păstrez. I-aş fi dat-o lui Bittori, dar nu îndrăznesc să mă uit în ochii ei.

Xabier, distant, închistat în treburile sale, a dat din cap că înţelege şi asta a fost tot. Niciun cuvânt. Doar gestul acela, ca şi cum ar fi spus: bine.

Sau: înţeleg, stai liniştită, n-am nimic cu tine.

Cu câteva zile înainte, Tribunalul Naţional îl condamnase pe Joxe Mari la o sută douăzeci şi şase de ani de închisoare. Xabier aflase de la Nerea, care auzise la radio. Nu ştiau dacă să-i spună sau nu mamei lor. Lui Xabier nu i s-a părut corect să nu-i spună, aşa că a sunat-o; dar Bittori ştia deja.

Apoi au trecut anii. Xabier nici nu vrea să ştie câţi, şi el tot acolo, în biroul lui. În urmă cu câteva minute a vorbit cu maică-sa, apoi s-a uitat la uşă, a deschis unul dintre sertarele biroului, în care păstrează, nu ştie de ce, brăţara de plastic a lui Arantxa, lângă o sticlă de coniac începută.

 81 

22. PÂNZA DE PĂIANJEN A MEMORIEI

Nimeni nu mai ştie asta, în afară de mine. Dar ea? Ea s-ar putea să-şi amintească sărutul acela, dacă atacul nu i-a afectat memoria. Sau poate că până atunci mai sărutase atâţia băieţi încât n-a contat, sau a fost prea beată în noaptea aceea pentru a-şi mai aminti ce a făcut şi cu cine.

Faza e că fetele astea, acum femei în toată firea, patruzeci de ani, când li se punea pata pe câte unul, nu se dădeau înapoi de la nimic, pe când noi, băieţii, eram / erau nişte nătăfleţi în privinţa problemelor erotico-amoroase, cel puţin ăsta era cazul meu. Ceea ce cu siguranţă nu ştie Arantxa e că a fost prima fată care l-a sărutat pe buze pe Xabier.

După încheierea programului de muncă, s-a retras, ca de obicei, în biroul său. Pe masă, fotografia tatălui său, sticla de coniac. Rătăcea cu privirea, cuprinsă de o uşoară melancolie, pe mobilierul din jur, pe tavan şi pe pereţi, în căutare de amintiri.

Ar fi putut să plece. Dar acasă, într-o zi de muncă, e insuportabil. Chiar dacă aprinde toate becurile, îl urmăreşte un soi de penumbră care stă

lipită de obiecte, ca o peliculă de mucegai, făcându-l să-şi simtă pleoapele îngreunate de tristeţe. Fiecare clipire, dang, clopotele bat de mort, până

când somniferul îşi face efectul. Adeseori, îşi alunga singurătatea intrând pe reţelele de socializare, utilizând nume fictive. Vorbea despre sex. Cu cine? Nu se ştie. Cu Paula, de exemplu, sau cu Palomita, pseudonime sub care la fel de bine se puteau ascunde un pervers din Soria, căruia îi trecuse vremea, sau o adolescentă din Madrid, încă trează în crucea nopţii. Intra pe forumuri ca să se certe, scriind intenţionat cu o mulţime de greşeli gramaticale, ca să apere atitudini politice de care îi era scârbă.

Şi comenta răutăcios articole din ziare online, doar din simpla plăcere de a jigni; de a simţi, la adăpostul unei identităţi false, că scapă de timiditatea lui incurabilă şi că nu mai este ceea ce era de fapt, bărbatul singuratic, de patruzeci şi opt de ani.

Aşa că, de multe ori, după orele de muncă, Xabier prefera să mai rămână o oră sau două la birou, în speranţa că vreun angajat de la birouri sau vreun membru al personalului sanitar va trece pe coridor, va vedea lumină în biroul său şi va intra să schimbe o vorbă; dar mai rămânea şi din superstiţia că acolo, în birou, avea amintiri mai plăcute decât cele care-i

 82 

veneau în minte acasă. Mai citea câte o revistă de specialitate, răsfoia rapoarte sau se gândea la vechi şi, de preferat, frumoase peripeţii din trecutul său, până când, sub influenţa coniacului, începea să piardă şirul gândurilor. Ajuns în acel punct în care beţia începea să se anunţe, pleca de la spital şi revenea în ziua următoare.

Dar acum, încă n-a ajuns în acel punct, aşa că bea lent, savurând, şi scrutând peretele cu privirea calmă, cotrobăind prin amintirile trecutului.

În unghiul format de perete şi tavan, oamenii de serviciu nu au observat o micuţă pânză de păianjen, vizibilă doar pentru un ochi atent. Câteva fire cenuşii, fără chiriaşul care le-a ţesut. Acolo a rămas prinsă amintirea sărutului dat de Arantxa. Cât să fi avut? Douăzeci, douăzeci şi unu de ani.

Dar ea? Cu doi mai puţin.

Aventuri trecătoare care au loc mereu la petrecerile de la zilele satului.

Dans, băutură, transpiraţie, toată lumea ştie pe toată lumea şi dacă îţi intră un sân în vizor, pui mâna pe el, iar dacă dai peste nişte buze apropiate de ale tale, le săruţi. Nimic, fărâme devorate de uitare, dar asta nu împiedică faptul că, brusc, privind pânza de păianjen, amintirea lui Xabier reînvie sărutul.

E înainte de stagiul militar, studiază medicina la Pamplona. Are faimă

de tocilar, de băiat serios, retras; în fine, exact cum e, un tânăr cu capul pe umeri, ce mai încolo-încoace. Prieteni? Gaşca dintotdeauna, înainte de a fi spartă de căsătoriile succesive. Nu bea, nu fumează, nu e gurmand, nu face sport, nu merge pe munte; dar, cu toate astea, e bine văzut pentru că

face parte din fauna umană a locului, a fost la şcoală cu ceilalţi, e Xabier, la fel de al satului ca balconul primăriei sau ca teii din piaţă. S-ar zice că

viitorul îl aşteaptă cu braţele deschise. E înalt şi chipeş, dar, cu toate astea, e un naiv în dragoste. Prea formal, prea timid? Ceva de genul ăsta, dacă e să-i credem pe cunoscuţii lui.

Ia o înghiţitură de coniac, fără să-şi ia ochii de la pânza de păianjen. De ce zâmbeşte? Nimic, îl amuză amintirea episodului aceluia. Într-o parte a pieţei, ard focurile de Sânziene. Străzile gem de lume. Copiii aleargă, feţele strălucesc vesele, limbile ling îngheţata, localnici distraţi îşi vorbesc de pe un trotuar pe celălalt, strigând. Căldură. Dar el, nu era în Pamplona?

Ba da, dar a venit pentru câteva zile să stea cu ai lui (să-i spele maică-sa nişte haine), să se bucure de sărbătoare şi să se distreze cu gaşca. Se înnoptează deja, merg pe stradă şi li se alătură Arantxa cu prietenele ei.

 83 

Râsete, alte baruri, iar ea îi vorbeşte, despre ce? Abia reuşeşte s-o audă în vacarmul din bar. Îi vorbeşte, e cât se poate de conştient de asta, cu faţa foarte apropiată de a lui. Faţa aceea care, în ciuda rimelului, a buzelor rujate, pentru el nu e decât faţa fiicei celor mai buni prieteni ai părinţilor lui, aproape un soi de verişoară pe care a văzut-o jucându-se cu Nerea de nenumărate ori.

De aceea, când în semiîntunericul roşiatic din pub, ea, nici una, nici două, îi pune mâna pe prohab, Xabier nu intră în joc. Se gândeşte că e o glumă, o cutezanţă pentru care nu găseşte explicaţie. Şi priveşte ca în vis rămăşiţele pânzei de păianjen şi se vede sărutat cu putere de către cineva care pentru el aproape că face parte din familie. Limba arzătoare a lui Arantxa caută după limba lui nemişcată. El e paralizat de uimire, dar şi de o groază tot mai intensă, când îşi dă seama că acea fuziune a buzelor durează mai mult decât ar fi normal şi pare tot mai serioasă, iar vreo rudă, vreun cunoscut, chiar prietenii săi, sau Nerea, aflată acolo, în fundul localului, ar putea oricând să întoarcă privirea spre ei. Arantxa, transpiraţie şi parfum, se lipeşte de Xabier. Îi spune la ureche, uau, m-am umezit toată, şi îl întreabă dacă nu vrea să meargă cu ea într-un loc unde să nu fie văzuţi. Pentru Xabier, a fost o propunere incestuoasă, şi continuă

să fie.

Acum, în biroul său, îl bufneşte râsul. Cum să pierzi o asemenea ocazie?

Fata dăruindu-se, fata dornică şi doritoare, şi dispusă. Nu, Pamplona, Meseria. Îi era ruşine, nu îndrăznea, se lăsa condus, în intimitatea camerei lui de student, de către legile onanismului, din care rezultă tot o poluţie, dar fără complicaţiile unei relaţii. Priveşte pânza de păianjen şi râde. Se uită la sprâncenele liniştite ale tatălui său şi râde. Mai ia o duşcă de coniac şi râde. Râde şi nu ştie de ce, pentru că de fapt se simte jegos, înnămolit, mucegăit de tristeţe. Fii corect, fii integru. Da, aita. Simte că a atins punctul critic în care o picătură de alcool în plus l-ar obliga să lase maşina în parcare şi să ia un taxi. Aşa că pune sticla în sertar, vede brăţara verde cu auriu şi zice mâine i-o dau înapoi, băga-mi-aş piciorul, de ce n-am futut-o? Răspuns: pentru că erai / eşti un tâm-pit. Din fotografie, tatăl său e de acord, iar Xabier devine obraznic: tu să taci din gură. Cu siguranţă e mai bine să ia un taxi.

 84 

23. FUNIA INVIZIBILĂ

S-a gândit că n-o să-i ia mai mult de cinci minute. Cobor şi mă întorc. Se interesase dinainte de ora la care avea să ajungă. Când era aproape s-o ia pe coridorul care duce la sala de fizioterapie, Itziar Ulacia l-a strigat din spate. Doctoriţa era agitată, îşi flutura braţele în semn că trebuie să se oprească. Se cunosc, se tutuiesc.

— Să ştii că astăzi n-a venit cu îngrijitoarea, ci cu maică-sa. Vezi tu ce faci.

Xabier i-a mulţumit şi s-a întors pe unde venise.

În ziua următoare, cam pe la aceeaşi oră, doctoriţa Ulacia l-a sunat pe telefonul mobil. Dacă mai voia s-o vadă pe Arantxa, putea să coboare liniştit, căci de data aceasta venise cu Celeste.

— Cu cine?

— Cu ecuadoriana care are grijă de ea.

Dar acum Xabier nu mai era atât de hotărât cum fusese cu o zi înainte.

Să mă duc, să nu mă duc? Pe de o parte, maică-sa mergea zilnic în sat, cobora din autobuz într-o staţie din centru, intra în magazine; pe scurt, se arăta. Iar eu încerc să profit de şedinţele de fizioterapie pentru a mă

apropia de Arantxa. Mai târziu, ea va povesti totul acasă. Cu ajutorul iPadului comunică fără probleme. Ce vor crede părinţii ei? O să creadă că

am făcut un plan ca să-i urmărim şi să ne răzbunăm.