64
Xabier a încuviinţat. A făcut un gest prin care voia să spună că nu era cazul să dramatizeze. S-a îndepărtat printre şirurile de tamarisc, uşor adus de spate, poate pentru că, fiind înalt, e obişnuit să se uite în jos când vorbeşte cu oamenii. Incredibil cum un bărbat de o asemenea categorie continuă să fie singur. Oare pentru că se îmbracă fără gust?
65
18. VACANŢĂ PE O INSULĂ
Nu, nu, lucruri de genul ăsta se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple, sau, cum zicea maică-sa, pentru că Dumnezeu sau Ignaţiu, ca reprezentat al lui Dumnezeu, aşa au vrut. Ce ghinion, de ce mie?, etc. Îşi repetase de nenumărate ori tot rozariul de văicăreli al celor bătuţi de soartă (hahaha, nu mai fi cinică, fată). Odată i-a scris pe iPad lui Gorka, frăţiorul cel trist, sau doar speriat?, că de ce să nu scrie povestea ei, dacă
tot e scriitor. Ochii lui Gorka s-au umplut de nelinişte şi s-a grăbit să-i răspundă că nu, că el scrie cărţi pentru copii. Arantxa i-a arătat din nou display-ul: „Într-o zi o să scriu eu şi o să spun totul”.
În astfel de momente, Miren izbucnea:
— Ce să scrii tu, dacă nici măcar nu te poţi spăla pe dinţi singură? Şi de ce? Ca să ştie tot satul ce nenorociri s-au abătut asupra casei noastre?
Îi observa (în bucătărie, duminică, pui la cuptor) din scaunul cu rotile, mai lucidă (mai lasă trufia, fată) decât ei toţi la un loc. Ce familie de nechibzuiţi! Tatăl ei îmbătrânit, scofâlcit de necaz, o pată de ulei pe pieptarul cămăşii, fără să înţeleagă nimic, de douăzeci de ani, din tot ce se petrece în jurul său. Fratele ei, Gorka, cel care trăieşte, se ascunde?, în Bilbao şi lasă să treacă lungi perioade fără să dea vreun semn de viaţă.
Celălalt frate absent, nu e prezent, dar e ca şi cum ar fi, pentru că mereu se vorbeşte despre el; durul familiei, putrezind în puşcărie, de câţi ani?, nici nu mai ştiu de când. Şi ama, care are cam aceeaşi sensibilitate şi aceeaşi empatie ca ale unei tobe de eşapament; dar găteşte bine, asta e adevărat. Îşi privea părinţii prinşi cu mestecatul, tăcuţi, aplecat fiecare asupra propriei farfurii, şi simţea cum îi urca un şuvoi de amărăciune, sau de ranchiună?, prin piept până în gâtlej (controlează-te, fată), închidea ochii şi conducea din nou maşina închiriată, pe porţiunea aceea de drum mărginit de pini, la câţiva kilometri înainte de Palma.
Plecaseră în vacanţă la Cala Millor. Cine? Mama şi fiica. Două
săptămâni, în august, într-un hotel ieftin, fără vedere la mare, dar nu foarte departe de plajă. Endika avea şaptesprezece ani pe atunci, n-a vrut să meargă cu ele. Nu şi nu. Nici cea mică nu prea avea chef, însă Arantxa a reuşit s-o convingă, promiţându-i că se vor distra şi că îi va cumpăra un aparat foto, în ciuda notelor slabe de la şcoală, plus un mic şantaj
66
emoţional. Pentru Arantxa, important era să scape de Guillermo. S-ar fi dus şi singură oriunde, dar nu se putea împăca deloc cu gândul că îşi lăsa copiii pe mâna tatălui lor. Căsnicia? Pfff, aşa ceva nu poate fi numit căsnicie. Certuri după certuri. Zile în şir fără să-şi vorbească, schimbând priviri, atunci când erau obligaţi să se privească, pline de dispreţ, ură, scârbă. Dar copiii. Banii. Casa cumpărată împreună. Şi ce vor zice rudele?
Arantxa se hotărâse să nu se dea bătută, chiar dacă în adâncul meu mă
simţeam extrem de nesigură, pe bune, iar el ieşea cu altă tipă, fără să se ascundă.
— Pentru că refuzi să te culci cu mine, trebuie s-o bag undeva.
Cam aşa ceva. În faţa copiilor. Şi dacă nu în faţa lor, atunci în apropierea lor, de unde auzeau, fără îndoială, reproşurile acre, acuzele acre, ţipetele acre.
Ainhoa, cincisprezece ani:
— Eu, ama, aş prefera să stau aici cu prietenele mele.
— Te rog din suflet.
Şi au plecat numai ele două. Guillermo le-a dus la aeroport cu maşina lui. Ainhoa a vrut muzică şi el a dat-o la maximum. Ca să nu fie obligat să
vorbească, probabil. A scos bagajele şi le-a lăsat jos, a pupat-o în fugă pe fetiţă, a zis zbor plăcut, nu se ştie dacă lor sau norilor, pentru că vorbea uitându-se în sus ca un sfânt dintr-o icoană şi s-a grăbit să plece înapoi.
Nici măcar nu s-a obosit să le ducă bagajele până la check-in.
Eu, cu ale mele, îndreptându-mă spre nenorocirea care mă aştepta între pinii din Mallorca, exact când mă bucuram cel mai mult de zilele de relaxare, fără lacrimi, fără nervi, fără certuri; de tovărăşia fetiţei sale, de soare, de apa mării şi de flirtul cu un străin cazat în acelaşi hotel. În primul rând pentru a simţi din nou fluturi în stomac şi pentru a se răzbuna pe toate umilinţele îndurate din partea lui Guillermo, care făcea pe armăsarul şi pe Casanova, deşi, în realitate, în pat nu era altceva decât un porcuşor tremurător.
Au trecut de Manacor, au lăsat în urmă şi alte sate. Simptome?
Niciunul. În timp ce ronţăia fără poftă bucăţelele de piept de pui pe care i le tăiase mama ei, a revăzut maşina închiriată, acea bulă de fericire. Ea, la volan; Ainhoa, cu ochelari de soare, pe scaunul de alături, schimbând mesaje pe mobil într-o engleză proastă (dacă nu mă asculţi şi nu înveţi) cu un băiat neamţ, pe care-l cunoscuse la plajă şi de care se îndrăgostise
67
nebuneşte. Ce frumoasă e dragostea la vârsta aia! Şi pinii pe fundal, sub cerul albastru al dimineţii, aşteptând-o pentru a-i face ţăndări bula de fericire.
Nu-şi simte picioarele. A reuşit, nu ştie cum, să oprească maşina în mijlocul drumului, sau poate că s-o fi oprit singură pentru că se afla pe o porţiune în pantă, apoi a tras frâna de mână, căci mâinile şi le putea mişca, la fel cum putea gândi, vorbi, vedea şi respira şi, în realitate, n-o durea nimic.
— Ama, ce faci, de ce-ai oprit?
— Coboară şi cere ajutor. Mi se întâmplă ceva.
Vineri. O, Doamne, ce ghinion, copiii mei, de ce a trebuit să mi se întâmple mie una ca asta? A spus-o în ambulanţă. Un paramedic îi punea întrebări. Ca s-o ţină conştientă? Ea răspundea, neatentă. Aproape întreg spaţiul din mintea ei îl ocupau copiii, munca ei de vânzătoare, viitorul ei, dar mai ales copiii, atât de tineri, ce-o să se aleagă de ei fără mine?
Sâmbătă, duminică. Arantxa tot mai liniştită, convinsă: o sperietură bună, nimic mai mult. Ainhoa isterică, purtându-se urât. De ce? În primul rând pentru că nu voia să stea singură într-un hotel din Palma şi nici să se întoarcă la cel din Cala Millor; în al doilea rând, pentru că insula i se părea acum o adevărată închisoare şi voia să meargă acasă cu primul avion. I-au permis să doarmă în spital, într-un fotoliu, lângă mama ei. Guillermo, de negăsit. Endika, cine ştie pe unde umbla. Acasă sigur nu era. Sper să nu-mi facă cine ştie ce probleme. Apoi, luni, în sfârşit, doctorul a vorbit despre externare, i-a dat sfaturi pe un ton profesional, i-a spus că ar fi bine să-şi facă analize complete când va ajunge acasă. Aşa că Arantxa i-a zis mamei sale şi lui Guillermo că nu era cazul să vină în Mallorca, o să se întoarcă, aşa cum fusese stabilit, cu Ainhoa. Ba chiar s-a hotărât să petreacă în Cala Millor cele cinci zile de vacanţă care le mai rămăseseră. Ainhoa:
— Mă plictisesc aici.
— Dar băieţelul neamţ? Nu vrei să-ţi iei la revedere de la el?
— Nu mai vorbi aşa, o să te audă.
După o oră şi jumătate, la lăsatul serii, Arantxa zăcea conectată la aparate în secţia de terapie intensivă. Suferise al doilea atac, cel puternic, cu nişte dureri in-su-por-ta-bi-le. Auzea totul. Pe medic, pe asistente. Dar nu putea răspunde şi asta o speria groaznic, Dumnezeule, ce se întâmpla, o înfricoşa cumplit gândul că s-ar putea s-o bage într-un sicriu crezând-o
68
moartă şi s-o îngroape de vie.
