— Lasă-mă să-ţi povestesc.
Bittori urca pe partea însorită a străzii. Pe celălalt trotuar coborau câteva persoane, printre care o doamnă tare scundă, cu trăsături ca ale indienilor din Anzi. Putea fi din Peru sau de pe acolo. În fine, doamna aceea împingea un cărucior cu rotile, iar în cărucior era o femeie cu capul lăsat uşor într-o parte şi cu o mână cu pumnul strâns, aşa cum o ţin cei care nu-şi pot deschide pumnul. Dar cealaltă mână şi-o putea mişca.
— Atunci mi-am dat seama că îmi făcea semn. În orice caz, îşi flutura mâna în dreptul pieptului, ca şi cum m-ar fi salutat. Şi mă privea, dar nu direct. Cum să-ţi explic. Din profil şi cu un zâmbet larg, un zâmbet violent, cu un firicel de salivă la colţul buzelor şi cu ochii mijiţi. De nerecunoscut, la prima vedere, îţi jur. Părea să fie cuprinsă de convulsii, înţelegi? În fine, era Arantxa. E paralizată. Nu mă întreba ce i s-a întâmplat. N-am avut curajul să trec strada şi s-o întreb.
Nu era sigură dacă Arantxa o salutase sau îi făcuse semn să se apropie.
Îngrijitoarea, atentă la scaunul cu rotile, nu şi-a dat seama de nimic. A continuat s-o ducă la vale, pe stradă, fără grabă, iar Bittori, impresionată
cu adevărat, a rămas în loc nemişcată până când nu le-a mai văzut.
— În sfârşit, Txato, acum ţi-am spus şi asta. Şi ce-ai vrea să-ţi spun? Mi-e milă. Pentru mine, Arantxa a fost cea mai bună din familia aia. Mi-a fost simpatică încă de mică. Cea mai cuminte şi mai normală dintre ei toţi şi singura, după cum ţi-am spus odată, căreia i-a fost milă de mine şi de copiii noştri.
După ce a strâns bucata de plastic şi eşarfa, Bittori s-a îndreptat spre ieşirea din cimitir. A ocolit puţin, hai pe aici, hai şi pe acolo, atentă să nu întâlnească pe nimeni. Aproape la capătul aleii, între două morminte, a văzut o porumbiţă curtată de bărbătuşul ei. Valea! A alungat păsările lovind tare cu piciorul în pământ.
56
16. SLUJBA DE DUMINICĂ
Clopotul e acelaşi; dar duminica, la prima oră a dimineţii, nu sună la fel ca în celelalte zile. Dangătele duminicale sunt mai cumpănite, mai puţin deranjante, mai puţin intruzive, ca şi cum ar proclama, cu o lentă cadenţă: oameni buni, bang, e opt dimineaţa, bang, din partea mea, bang, puteţi să
mai staţi în pat, bang.
La acea oră, Joxian pedala deja de patruzeci şi cinci de minute pe drumuri provinciale. Unde a zis că merge? Ce mai contează? La un bar, în Guipúzcoa, unde au ochiuri cu jambon, asta e sigur. Toate etapele clubului de cicloturism sfârşesc în faţa unei farfurii cu ochiuri şi jambon, înainte de întoarcerea acasă.
Aşadar, e opt. Sunetul soneriei s-a auzit în acelaşi timp cu unul dintre ultimele dangăte, iar Miren, nepieptănată, în cămaşă de noapte, i-a deschis uşa lui Celeste, care a avut amabilitatea de a-i aduce o jumătate de baghetă proaspătă pentru micul dejun.
— Ah, drăguţo, nu trebuia să te deranjezi.
Între amândouă, e mai uşor s-o dea jos din pat pe Arantxa. Miren are grijă de bust şi de cap. Dar, înainte de orice, în timp ce ridică jaluzelele, îi adresează fiicei sale câteva cuvinte drăgăstoase, în limba bască: egun on polita, şi alte asemenea. Celeste repetă egun on cu accent andin şi o apucă de picioare.
Imediat ce încep s-o ridice, pe Miren o apucă imperativele: ţine-o, trage, ridică, lasă jos, dar nu pentru a-i arăta cine e stăpâna, nici pentru a fi autoritară. Atunci, de ce? Pentru că se teme foarte tare ca nu cumva Arantxa să cadă şi, chiar dacă aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată până în prezent, continuă să fie neîncrezătoare. Face ochii mari, se agită, până
când Celeste nu are de ales şi o linişteşte:
— Liniştiţi-vă, doamnă Miren. Acuşica o ridicăm.
Au aşezat-o, ca de obicei, în scaunul cu rotile. Apoi Celeste a mers în faţa celor două deschizând uşile. Susţinută de cele două femei, Arantxa s-a ridicat în picioare. Are forţă în picioare. Atunci care e problema? Un picior strâmb. Doamna doctor Ulacia a prezis că Arantxa, pe termen mediu, fie cu baston, fie sprijinită de cineva, va fi capabilă să meargă
câţiva paşi şi se prea poate ca, într-o bună zi, să umble prin casă.
57
Au aşezat-o pe WC. Apoi pe scaunul special pentru duş. Celeste e cea care o săpuneşte şi o limpezeşte pentru că are mai multă răbdare şi e, cum să zic?, mai blândă, aspect la care Miren nu se gândise, până într-o zi, când Arantxa i-a zis prin intermediul iPadului: „Vreau să mă spele mereu Celeste”.
— De ce?
Tastează din nou: „Eşti prea dură”.
Nu poate vorbi. Uneori, i se poate ghici pe buze un cuvânt mut, pe care muşchii feţei încearcă din răsputeri să-l articuleze, forţând intenţia de a rosti, insinuată cu greutate de buze; dar de aici până la a scoate sunete inteligibile, e o distanţă de netrecut pentru ea. Totuşi, Arantxa trebuie lăudată. Aşa a sfătuit-o fizioterapeuta, neurologul, şefa serviciului de reabilitare şi logopeda.
— Laud-o, Miren, laud-o încontinuu. Laudă cea mai mică încercare a ei de a vorbi sau de a merge.
Între Miren (ţine-o bine, stai acolo, ai grijă) şi Celeste, au şters-o şi au îmbrăcat-o, apoi, cât timp Celeste a pieptănat-o, Miren a făcut micul dejun. Nu e greu de pieptănat, are părul scurt. I l-au scurtat la spital, împotriva voinţei ei. Cum să se fi opus ea în vremea aceea, când îşi putea mişca doar pleoapele?
Celeste a plecat, a bătut de zece, apoi de unsprezece.
— Bun, hai să mergem la slujbă.
Arantxa se grăbeşte să scoată iPadul din husă. Maică-sa:
— Nu, ştiu ce vrei să-mi spui.
Dar ea, totuşi, îi scrie: „Sunt atee”.
— Iarăşi începem? Dacă nu vrei, nu te rogi. Dar să nu te gândeşti că o să te las aici, singură, sau că eu n-o să mă duc la slujbă din cauza unui capriciu de-al tău. Poţi păcătui la fel de bine aici sau la biserică.
I-a smuls iPadul. Pentru că era târziu, i-a zis. Şi a dus-o, mama supărată, fiica supărată, cu paşi grăbiţi, dintr-un motiv anume. Dacă nu ajunge la timp la biserică, se poate trezi că cineva i-a ocupat locul, cel de la capătul băncii, de lângă o coloană. Lângă ea, în faţa coloanei, aşază căruciorul lui Arantxa. Aşa nu blochează trecerea nimănui, iar ea, fără să-şi rupă gâtul tot uitându-se într-o parte, poate să discute liniştită cu Ignaţiu de Loyola, care e chiar acolo. Unde? La jumătatea zidului, pe o poliţă. Adevărul e că
lui Miren nu prea îi pasă de spusele preotului şi, în plus, ştie slujba pe de
58
rost. Dar pentru ea e foarte important să stea de vorbă cu Ignaţiu, să-i facă promisiuni, să-i propună mici înţelegeri, să-l roage şi să-l certe (în unele zile îl face cu ou şi cu oţet). Are de două ori mai mare încredere în el decât în Joxian.
În sfârşit, în niciun caz nu e dispusă să se aşeze cu Arantxa în rândurile din faţă. Nici în vecii vecilor. Încă mai roşeşte, când îşi aminteşte de duminica aceea; ce ruşine! La început, n-a ştiut unde să pună scaunul cu rotile. Pe culoarul din mijloc? Nu i se părea o idee bună. Aşa că s-a dus în faţă de tot, gândindu-se că aşa n-o să deranjeze pe nimeni. Dumnezeule, dacă ar fi ştiut! Arantxa recent ieşită din spital, Miren sperând la o minune. Iisus a luat-o de mână pe fetiţa lui Iair şi a zis: „Copilă, scoală-te”.
Ceva de felul ăsta, numai că, în cazul lui Miren, nu era vorba de o moartă, ci de o paralitică. Iar don Serapio, înainte de a începe slujba, îi urează, la microfon, bun venit lui Arantxa, iar apoi, în timpul predicii, o dă exemplu de milostivirea nesfârşită a Domnului. Lui Miren nu i s-a părut urât că a zis vorbele alea. Biserica era plină, cu toţii se cunoşteau între ei şi puţină
