Aşa că i-a cerut să găsească o soluţie, iar Joxian n-a şovăit nicio clipă, şi-a pus basca pe cap, s-a dus la Pagoeta, de unde, la sfatul prietenilor săi, a mers la un atelier de tâmplărie şi a comandat o rampă. Tâmplarul, după ce a luat măsurile, a făcut rampa, a verificat-o şi a instalat-o. Aşa se face că
într-o dimineaţă vecinii s-au trezit că trei sferturi din lăţimea treptelor erau ocupate de bucata aia de lemn, care se întindea încă vreo jumătate de metru de la treapta de jos, pentru a-i reduce înclinaţia. Joxian şi Miren au făcut probe, mai întâi cu scaunul cu rotile gol, apoi cu Arantxa în el şi, da, era clar că de acum încolo cele trei trepte nu mai reprezentau niciun obstacol atunci când voiau s-o scoată pe Arantxa la plimbare.
Pentru ceilalţi locatari, din lăţimea treptelor mai rămăseseră cam vreo două palme, cel puţin dacă nu voiau să urce şi să coboare pe rampă, aşa cum făceau copiii, ceea ce i-a recomandat şi Miren unuia dintre locatari, atunci când acesta s-a plâns că puseseră rampa fără să-i consulte pe vecini.
— Păi, mergeţi pe rampă. Care-i diferenţa?
O dublă problemă. În privinţa lor, ca nu cumva vreunul să alunece şi să-şi spargă capul. În privinţa noastră, de fiecare dată când cineva va folosi rampa, paşii săi se vor auzi în casă şi nu vor putea dormi noaptea. Prietenii de pahar ai lui Joxian i-au dat ideea de a acoperi suprafaţa rampei cu un covoraş. Miren, super mulţumită. O mochetă, clar, cum de nu ne-am gândit mai repede? Va înăbuşi paşii şi dispare şi riscul de alunecare. Aşa că
au pus mocheta, de fapt a pus-o un amic, a lipit-o cu clei de tâmplărie şi a prins-o în cuie.
Joxian, pesimist:
47
— O vor folosi pe post de preş. Nici nu vreau să mă gândesc cum o să
arate când va ploua.
Vecinii, indiferenţi sau resemnaţi, poate prevăzători, ca să nu se pună
rău cu familia unui membru ETA, n-au protestat deschis, mai puţin unul, Arrondo, cel de la etajul doi, de pe dreapta. De fapt, soţia lui a fost cea care i-a zis să meargă la ei şi să le spună să-şi ia rampa imediat. Treptele sunt ale tuturor; mama ei, optzeci şi opt de ani, nu poate urca pe acolo etc. Ea şi Miren au avut o tentativă de ceartă, după liturghie, priviri sălbatice, dinţi strânşi şi o arcuire dispreţuitoare a buzei superioare, din partea fiecăreia. Apoi, într-o sâmbătă, Arrondo, un bărbat taciturn, dar vânjos, a coborât la ei şi le-a dat un ultimatum: ori luau ei rampa, ori, fir-ar să fie, o făcea el să dispară.
I-a deschis Miren. Joxian, în bucătărie, ascuns.
— Să nu te prind că te atingi de rampă.
— Nu?
Arrondo e voinic-voinic, dar imprudent. N-a stat pe gânduri, n-a luat în calcul consecinţele, soţia lui îl întărâtase. Aşa că a ridicat rampa şi a aruncat-o în colţul în care se aflau cutiile poştale. Vai, vai, vai, Arrondo! Ţi-ai căutat-o cu lumânarea. Miren, fără să-şi dea şorţul jos, în papuci de casă, s-a dus direct la crâşma Arrano. Era devreme, clienţi puţini. N-a contat. Doi erau de ajuns. Douăzeci de minute mai târziu, Arrondo a pus rampa la locul ei. Nu au mai existat plângeri niciodată, iar rampa continuă
să fie acolo, urâtă, dar utilă.
Joxian: lucrurile puteau fi făcute şi altfel. Cum? Altfel, nu ştia cum, dar cu binele, cu vorba bună.
— Dacă e aşa, de ce nu ai ieşit tu să vorbeşti cu el?
Rampa n-a fost singura schimbare pe care au făcut-o pentru nevoile lui Arantxa. Au remodelat toată baia. La sfârşit, chiar nu mai semăna deloc cu baia dinainte. Lucrările le-au făcut conform unor instrucţiuni scrise, primite de la serviciul de reabilitare. O parte din cheltuieli le-a suportat Guillermo. Miren: normal, abia aştepta să n-o mai vadă în ochi. Hai cu paralizata, v-o dau înapoi, că eu mi-am găsit alta care să-mi încălzească
patul. Şi a rămas el cu copiii, iar Miren, în biserică, adresându-se Sfântului Loyola: Ignaţiu, te rog să-l pedepseşti, cum vrei tu. Şi dă-mi înapoi nepoţii şi scoate-l pe Joxe Mari din puşcărie. Dacă faci toate astea, n-am să te mai rog nimic, niciodată. Îţi jur.
48
Aşa că, atunci când Arantxa s-a instalat la ei, baia deja arăta ca dintr-un sanatoriu de cinci stele, cu duş fără cadă şi fără margine, pentru acces cât mai uşor. Altceva? Bare de sprijin, covoraşe antiderapante, robinete cu manetă; în sfârşit, tot ce le spusese şefa serviciului de reabilitare de la spital şi tot ce apărea pe instrucţiuni.
Dar pentru a o spăla ca lumea, e nevoie de două persoane. Miren, singură, nu poate, căci Arantxa, atât de slabă la început, s-a apucat să se îngraşe şi acum are o greutate normală. Trebuie dezbrăcată, aşezată pe un scaun special pentru duş, săpunită, uscată şi îmbrăcată.
— Bine, gata, gata, nu-mi spune că ştiu şi eu.
Joxian, dorindu-şi să ajungă cât mai repede la Pagoeta pentru partida de cărţi, a fost de acord să apeleze la serviciile unei asistente. Pentru că
Miren nu acceptă sub nicio formă ca Joxian s-o vadă / atingă / ţină pe Arantxa goală, chiar dacă e tatăl ei. Nici vorbă.
Într-o zi, Joxian ajunge acasă şi ce să vezi: o femeie scundă, cu ochi oblici, cu părul lung, lins şi negru, îl întâmpină cu o reverenţă, două şiruri albe de dinţi zâmbitori, i se adresează cu domnule, domnule?!, şi îi spune:
— Bună ziua, domnule. Numele meu este Celeste, la dispoziţia dumneavoastră.
Din Ecuador. Femeie hotărâtă, ce mai. Şi manierată.
Joxian, noaptea, în pat:
— Unde ai găsit-o?
— Am întrebat încolo şi încoace. Ai observat cât e de curată şi de cuviincioasă?
— Te-am întrebat unde ai găsit-o.
— La măcelărie, am zis să stric o vorbă. Juani: auzi, îi ştiu pe unii din Ecuador, femeia face curăţenie în casă şi pe bani puţini. Locuiesc acolo, în vale, lângă pod. Soţul ei e distribuitor, umblă cu o dubă. Ieri am scos-o la plimbare pe Arantxa, am întrebat de ea şi uite-o, aici e. O comoară de femeie. I-am spus că unul dintre copiii mei locuieşte în Andaluzia şi că mă
duc să-l văd în fiecare lună. Celeste zice să fiu liniştită, că ea o să aibă grijă
de Arantxa.
— Şi cât vrei să-i plăteşti?
— Zece euro, de fiecare dată când va veni.
— E puţin.
