biserica goală, s-a dus la sacristie. Şi Arantxa? Lasă, nu e nicio tragedie dacă rămâne singură cinci minute.

A trecut direct la subiect.

— Mă scoate din sărite, părinte. Nu închid un ochi toată noaptea. Simt eu că vine ca să ne facă probleme, sunt sigură, să ne ţină pe jar. Suntem victimele statului, iar acum suntem şi victimele victimelor. Ne-o trag din toate părţile.

Apoi i-a spus ce voia să-l roage. Să se ducă să stea de vorbă cu ea, să

afle ce caută zilnic în sat şi s-o convingă să nu mai plece din San Sebastián.

Preotul, care pune mâna pe tot ce prinde, şi-a lăsat mâna pe umărul ei şi a izbit-o cu răsuflarea lui urât mirositoare.

— Stai liniştită, Miren. Rezolv eu.

 60 

17. O PLIMBARE

Nu-i aşa că e frumos să ai un fiu care, în ciuda multelor şi importantelor treburi, îi dăruieşte mamei sale toată dimineaţa dintr-o zi de muncă? Ia uite-l, chipeş, chiar dacă pantofii nu se potrivesc cu hainele. Gust, nu are gust când vine vorba de îmbrăcăminte. Unii au copii terorişti. Al meu e medic. De ce să nu spun dacă ăsta e adevărul? Patruzeci şi opt de ani, poziţie socială bună, casă proprie, dar încă fără soţie şi copii. Singur, mereu singur. Nici măcar nu călătoreşte, cum face soră-sa. Mă întreb dacă

e fericit, dacă se bucură de viaţă.

Mama şi fiul se îmbrăţişează lângă ceasurile din La Concha, unde şi-au dat întâlnire. El a propus să meargă la cafeneaua hotelului Londra. Ea a zis că nici nu vrea să audă. Să stea înăuntru pe o vreme atât de frumoasă?

Xabier s-a uitat în jur, ca şi cum ar fi verificat spusele mamei lui. Şi, da, aspectul cerului, briza uşoară şi temperatura plăcută a toamnei invitau la plimbare.

— Ce vrei să facem?

— Hai pe acolo.

Bittori a făcut un semn cu bărbia spre cheiul Miraconcha. Fără să mai aştepte acordul fiului ei, a luat-o la picior în direcţia arătată şi Xabier i s-a alăturat imediat.

— Cum se poate să nu-ţi fi găsit încă o femeie? Nu-mi explic. Eşti frumos, ai o meserie respectată. Şi mai ce? Nu duci lipsă de bani. Femeile ar trebui să umble în turmă după tine.

— Faza e că nu mă uit înapoi.

— Auzi, îţi zic ceva, şi să nu crezi că m-ar scandaliza, dar nu îţi plac bărbaţii, nu?

— Ce îmi place mie e munca mea. Să-i ajut pe pacienţi, să-i vindec pe bolnavi, chestii dintr-astea.

— Mă duci cu răspunsuri evazive.

— Nu-s potrivit pentru o familie, ama. Asta e tot. Aşa cum nu sunt bun la sculptură sau la rugby, dar despre astea nu mă întrebi niciodată.

L-a luat de braţ. O mamă care se plimbă cu fiul ei pe Miraconcha. La stânga, trafic intens, biciclişti în ambele sensuri, oameni la pas şi oameni alergând îmbrăcaţi în trening; la dreapta, golful, marea, bine-cunoscutul

 61 

spectacol acvatic în nuanţe albastre şi verzi, care încântă privirea, cu raze tremurătoare, valuri, bărci şi orizontul marin hăt departe.

În ziua trecută, au vorbit la telefon, aşa că Bittori ştia că Xabier făcuse săpături şi dăduse peste ceva, chiar dacă încă nu ştia peste ce. Haide, spune-mi odată, că mor de curiozitate.

— Înainte de toate, vreau să-ţi spun că e pentru ultima dată când fac aşa ceva. Aş putea să-mi pierd postul pentru dezvăluirea unor informaţii confidenţiale despre un pacient. De data aceasta, m-am putut baza pe o colegă de încredere şi ea e cea care mi-a dat toate datele; dar chiar şi aşa, în astfel de cazuri, trebuie să sufli şi-n iaurt.

Maică-sa: să mai lase textele, să-i spună odată ce a aflat. Îşi reiau mersul (marea, balustrada albă, muntele Igueldo în fundal) şi el începe să-i spună:

— În urmă cu doi ani, Arantxa a suferit un atac cerebral. Nu mă întreba în ce circumstanţe, că n-am reuşit să aflu. În procesul-verbal apare că a fost internată mai întâi la secţia de terapie intensivă a unui spital din Palma de Mallorca, de unde putem deduce că era în vacanţă acolo când a avut atacul. Te asigur că a fost extrem de grav. Arantxa a suferit ceea ce numim un sindrom de pseudocomă din cauza unei ocluzii a arterei bazilare.

— Se vede că eşti doctor.

— Bine, stai liniştită, o să-ţi explic. Artera aceea e responsabilă cu irigarea sanguină a sistemului nervos central. Este, ca să zic aşa, responsabilă cu o zonă în care se intersectează canalele care duc la măduva spinării. O problemă în zona respectivă îţi poate lăsa tot corpul în imposibilitatea de a se mişca. Asta i s-a întâmplat ei, înţelegi? Mintea devine prizonieră într-un trup paralizat. Şi chiar dacă aude şi înţelege, nu poate reacţiona. Îşi poate mişca numai ochii şi pleoapele.

Arantxa era ultima persoană din familia aia căreia Bittori i-ar fi dorit răul. Într-o zi, cobora pe stradă. Să fi fost deja măritată cu băiatul ăla din Rentería? Da, dar încă nu avea copii. Şi Txato nu mai avea vreme de cicloturism şi nici să joace cărţi cu prietenii, la Pagoeta, oricât de mult şi-ar fi dorit asta, bietul de el, chiar dacă tot el era cel care spunea: neh, există

lucruri şi mai rele. Apăruseră mesaje scrise pe ziduri. Unul dintre multele: TXATO TXIBATO4. Ca să rimeze, bănuiesc, dar mai ales ca să defăimeze şi 4 Txibato se citeşte ca spaniolescul chivato („ied”), care în argou înseamnă „trădător”,

 62 

să bage frica-n oase. Unul un pic, altul un pic şi, după ce se întâmplă

nenorocirea provocată de toţi, niciunul nu se simte responsabil, pentru că, nu-i aşa, eu doar am scris pe ziduri, eu doar le-am spus unde locuieşte, eu doar i-am zis câteva, nu zic că nu l-am jignit, dar, staţi puţin, au fost doar vorbe, zgomote trecătoare în aer. De la o zi la alta, mulţi oameni din sat au început să nu le mai răspundă la salut. Salut? Ce zic eu la salut? Nici măcar nu se mai uitau la ei. Prieteni de o viaţă, vecini, printre care chiar şi unii copii. Ce să ştie ei, nevinovaţii? Dar, clar, aud şi ei ce vorbesc în casă

părinţii lor. S-a întâlnit cu Arantxa pe stradă. Şi n-a vorbit în şoaptă. A zis tare şi clar. Ar fi putut-o auzi oricine din jur.

— Ce vă fac ăştia e o porcărie şi eu nu sunt de acord cu aşa ceva.

Atât a zis. N-a aşteptat răspuns. N-a sărutat-o pe obraz, ca pe vremuri.

Dar a bătut-o solidară pe umăr, apoi şi-a văzut de drum. Asta a fost ce a zis, mai mult sau mai puţin. Poate că nu au fost chiar aceste cuvinte, pentru că memoria ne înşală uneori. Dar, în orice caz, a făcut acel gest binevoitor pe care Bittori nu-l uită. Eu să uit? Nici moartă.

— A fost internată într-un spital din Parma, cu un diagnostic sever care a presupus traheotomie, ventilaţie mecanică şi alte îngrijiri pe care nu are rost să le mai descriu, pentru că nu cred că te interesează. Cred că ajunge să ştii că în prezent Arantxa nu poate respira, nici vorbi şi, clar, nici mânca.

Pe scurt, viaţa ei depinde de aparate.

L-au ucis pe Txato într-o după-amiază ploioasă, la câţiva metri de casa lui. Iar preotul, ce lighioană, a insistat pe lângă Bittori să facă

înmormântarea în San Sebastián. De ce? Nimic, doar că acolo ar veni mai multă lume. Dar ea, că nici nu vrea să audă, că sunt din sat, aici au fost botezaţi, aici s-au căsătorit şi aici l-au omorât pe soţul meu. Preotul n-a mai insistat. S-a ţinut slujba de înmormântare, clopotele au bătut pentru cel adormit, în biserică au fost puţini săteni, câţiva politicieni de orientare constituţionalistă, câteva rude venite special pentru ocazie şi încă vreo două, trei persoane. Angajaţi ai firmei? Niciunul. În timpul predicii, niciun cuvânt despre atentat. Tragică întâmplare care ne întristează pe toţi. N-a văzut-o pe Arantxa, dar Xabier zice că a stat în ultimul şir de bănci, împreună cu soţul ei. Nu au venit să-i prezinte condoleanţe, dar măcar au fost acolo, spre deosebire de alţii. Şi Bittori nu uită nici asta.

Între timp, mamă şi fiu au ajuns la pasajul subteran care ducea în

„turnător”.

 63 

cartierul Antiguo, şi acum ce facem? S-au hotărât să se întoarcă. Xabier, explicativ, simplificând mult pentru a se face înţeles cât mai bine. Bittori, cu o atitudine gânditoare, vedea foarte limpede, dincolo de oraş, de munţi şi de puţinii şi îndepărtării nori, imagini pe care nu le mai văzuse vreodată, pe care le vedea acum pentru întâia oară: Arantxa conectată la aparate, Arantxa zicând da sau nu doar cu ajutorul pleoapelor. Aşa le trebuie. Stai, nu, ea nu, ea chiar că nu.

— Ama, mi se pare că nu mă asculţi.

— Vii să mâncăm la mine?