— Asemenea lucruri n-ar trebui să se întâmple între basci.
— Spune-mi drept, am eu faţă de exploatator? Toată viaţa n-am făcut altceva decât să lucrez ca un bou şi să ofer locuri de muncă. Am paisprezece salariaţi. Ce fac? Mut firma la Logroño şi-i las cu buzele umflate, fără bani, fără asigurare, fără nimic?
— Poate că au greşit şi ţi-au trimis o scrisoare care era pentru altul.
— Nu sunt sărac, e drept. Dar am cheltuieli, impozite pentru unii, acum şi pentru alţii, şi nu-ţi mai zic ca să nu te înnebunesc de cap, dar îţi poţi închipui: reparaţii, combustibil pentru maşini, rate şi, să-mi bag picioarele, dar până la urmă nu mă scald în aur. Ce scăldat? Nu ştiu ce-şi imaginează
oamenii. Conduc aceeaşi maşină de acum zece ani. Unele camioane s-au învechit, dar de unde să scot bani pentru altele noi? Am luat recent un credit ca să cumpăr două. Şi ce mă doare cel mai tare e că vreunul dintre ăştia cărora le-am dat o pâine s-au dus la terorişti şi le-au zis: auziţi, ăla întoarce banii cu lopata.
Dădea supărat din cap, faţa cu cearcăne de la somn agitat.
— Dar, atenţie, nu mi-e de mine. Nu mă sperie pe mine banda asta de asasini. Să-mi tragă un glonţ şi stau şi eu liniştit. Mort, dar liniştit. În scrisoare o menţionează pe Nerea şi locul unde studiază şi alte detalii.
— Nu mai spune!
— Asta mă întoarce pe dos. Tu ce-ai face?
Joxian şi-a scărpinat ceafa, înainte de a răspunde:
— Habar n-am.
Fumau la umbra unui smochin, era vreme frumoasă, o şopârlă stătea la soare pe o piatră. Camionul, în mijlocul grădinii, cu roţile pe jumătate în pământul reavăn. De pe celălalt mal al râului, ajungea până la ei ţăcănitul constant al unei maşinării din atelierul familiei Arrizabalaga.
— Crezi că şi ei plătesc?
— Cine?
— Arrizabalaga.
Joxian a dat din umeri.
45
— Sunt doar trei variante. Plăteşti, emigrezi sau te pui cu ei. Ce nu pot să pricep nicicum este ce mai au cu mine după ce am plătit cât mi-au cerut şi fără să-i fac să aştepte.
— Nu înţeleg treburile astea, dar, după mintea mea, cred că e o greşeală.
— Ţi-am spus că o menţionează pe Nerea.
— Poate că ţi-au trimis, fără să-şi dea seama, o scrisoare pregătită
pentru anul viitor.
Ţac-ţac-ţac. Txato, după ce a aruncat chiştocul pe jos şi l-a strivit cu piciorul:
— Pot să te rog ceva?
— Normal, orice.
— Uite, m-am tot gândit. Aş vrea să stau de vorbă cu ei, cu vreun şef de-al lor sau cu cel care răspunde de finanţe şi să lămuresc situaţia mea.
Preotul cu care m-am întâlnit nu e altceva decât un intermediar. Poate că
mai scad din sumă sau mă lasă să plătesc în rate, înţelegi?
— Mi se pare o idee bună.
Ţac-ţac-ţac. Se mai auzeau şi păsările, şi motoarele automobilelor şi camioanelor trecând pe podul din apropiere.
— Trebuie să vorbesc cu Joxe Mari. Asta vreau să te rog.
— Ce spui?! Joxe Mari nu e din ETA. Cum să fie? Şi e şi plecat. Unde?
Nu ştim. Joxe Mari e un tăntălău şi un leneş. S-a lăsat de serviciu şi Miren zice că o fi plecat în lumea largă cu prietenii lui. Se prea poate să fie prin Africa.
Ţac-ţac-ţac.
46
13. RAMPA, BAIA, ÎNGRIJITOAREA
Lui Miren i-a fost limpede încă de la început. Noroc că locuiau la parter, altfel ar fi trebuit să se mute. De ce? Drace, pentru că nu puteam să urcăm şi să coborâm scările zilnic cu Arantxa în căruciorul cu rotile. Îţi dai seama?
Intrarea în clădire era despărţită de parterul blocului de numai trei trepte.
Nu era cine ştie ce, dar chiar şi aşa tot nu se poate, în timp nu se poate.
— Să zicem că eşti plecat, că eu mă simt slăbită sau că mi se face rău pe drum. Ce fac? Cer ajutor? Cum s-o las pe Arantxa singură, la intrarea în bloc?
