— Ama, ce faci, de ce-ai oprit?

— Coboară şi cere ajutor. Mi se întâmplă ceva.

Vineri. O, Doamne, ce ghinion, copiii mei, de ce a trebuit să mi se întâmple mie una ca asta? A spus-o în ambulanţă. Un paramedic îi punea întrebări. Ca s-o ţină conştientă? Ea răspundea, neatentă. Aproape întreg spaţiul din mintea ei îl ocupau copiii, munca ei de vânzătoare, viitorul ei, dar mai ales copiii, atât de tineri, ce-o să se aleagă de ei fără mine?

Sâmbătă, duminică. Arantxa tot mai liniştită, convinsă: o sperietură bună, nimic mai mult. Ainhoa isterică, purtându-se urât. De ce? În primul rând pentru că nu voia să stea singură într-un hotel din Palma şi nici să se întoarcă la cel din Cala Millor; în al doilea rând, pentru că insula i se părea acum o adevărată închisoare şi voia să meargă acasă cu primul avion. I-au permis să doarmă în spital, într-un fotoliu, lângă mama ei. Guillermo, de negăsit. Endika, cine ştie pe unde umbla. Acasă sigur nu era. Sper să nu-mi facă cine ştie ce probleme. Apoi, luni, în sfârşit, doctorul a vorbit despre externare, i-a dat sfaturi pe un ton profesional, i-a spus că ar fi bine să-şi facă analize complete când va ajunge acasă. Aşa că Arantxa i-a zis mamei sale şi lui Guillermo că nu era cazul să vină în Mallorca, o să se întoarcă, aşa cum fusese stabilit, cu Ainhoa. Ba chiar s-a hotărât să petreacă în Cala Millor cele cinci zile de vacanţă care le mai rămăseseră. Ainhoa:

— Mă plictisesc aici.

— Dar băieţelul neamţ? Nu vrei să-ţi iei la revedere de la el?

— Nu mai vorbi aşa, o să te audă.

După o oră şi jumătate, la lăsatul serii, Arantxa zăcea conectată la aparate în secţia de terapie intensivă. Suferise al doilea atac, cel puternic, cu nişte dureri in-su-por-ta-bi-le. Auzea totul. Pe medic, pe asistente. Dar nu putea răspunde şi asta o speria groaznic, Dumnezeule, ce se întâmpla, o înfricoşa cumplit gândul că s-ar putea s-o bage într-un sicriu crezând-o

 68 

moartă şi s-o îngroape de vie.

— Hei, frumoaso, de ce nu mănânci?

A deschis ochii. Părea surprinsă, chiar uluită, să vadă că în faţa ei stătea maică-sa, tatăl ei mai la stânga, cu buzele pline de grăsime, muşcând cu poftă dintr-o pulpă de pui.

 69 

19. DISCREPANŢĂ

Dar ce călduri sunt pe aici! Miren credea că marea face ca pe o insulă

să fie mai răcoare.

— Nu, amona.

— E la fel de cald ca atunci când mă duc în vizită la osaba, Joxe Mari.

Călătoria? Un dezastru. Aterizase în Palma cu cinci ore întârziere, după

o aşteptare interminabilă, oribilă etc., în aeroportul din Bilbao. A suportat setea, a tot suportat-o, cum a putut, dar până la urmă n-a avut de ales şi a trebuit să facă o cheltuială neprevăzută. Şi-a cumpărat o sticluţă de apă

plată, pentru că nu era loc de cheltuieli mai mari, dar nici nu avea chef să

bea apă de la robinetul din baie. Sigur aş lua un virus. Sperase să-şi potolească setea cu ce vor oferi în avion, dar timpul trecea (o oră, încă

una…) şi îşi simţea gâtul ca şi cum i-ar fi fost înfundat cu nisip. Aşa că, ce să mai, s-a dus la bar şi a comandat, cu bruscheţe, ca şi cum ar fi fost supărată, modesta ei consumaţie.

Dar ce se întâmpla? Toate avioanele decolau, numai al ei nu.

Difuzoarele nu făceau altceva decât să anunţe alte zboruri (cu destinaţia Paris, München, Málaga, îmbarcarea se face la poarta numărul…) şi să tot repete, ca o moară stricată, prostia aia cu fiţi atenţi mereu la bunurile personale.

Aşa că i-a întrebat pe pasagerii care aşteptau, împreună cu ea, la poarta de îmbarcare. Auziţi, scuze. Numai că unii erau străini, alţii la fel de puţin informaţi ca ea, în fine, n-a reuşit nicicum să afle de ce, de ce nu ne lasă să urcăm în avion, dacă i s-a pus burduful şi au încărcat bagajele?

Şi fata mea, acolo, departe, în spital. Deja nu se mai uita la ceas nerăbdătoare, ci cu un început de resemnare şi de furie crescândă, aşa că

s-a hotărât (căldură, transpiraţie) să meargă la etaj şi să-şi potolească

setea. Exact aşa a făcut şi a scos din pahar felia de lămâie, a savurat-o şi a ronţăit pieliţa albă lipită de coajă, pentru că o apucase şi foamea.

Când a ieşit din bar, a văzut doi agenţi din Garda Civilă care se îndreptau spre ea. S-a uitat la uniformă, nu la feţe. Un disconfort brusc şi o scârbă de neînvins au făcut-o să se oprească lângă balustradă. După ce s-au mai apropiat, a observat că erau doi agenţi tineri, un bărbat şi o femeie. Pentru că erau prinşi într-o discuţie, i-a putut scruta în voie. Ce să

 70 

fac? Txakurras ăştia sigur ştiu ce se întâmplă. Ajunşi în dreptul ei, a uimito naturaleţea / zâmbetul / părul ei blond, cu coada scoasă prin şapca cu cozoroc. S-a uitat în jur. Te trezeşti că e pe aici vreunul din sat şi am pus-o.

Şi-a luat inima în dinţi: auziţi? A întrebat-o pe ea. Nu are faţă de torţionar.

Iar poliţista, pe un ton amabil, la fel de uimitor pentru Miren, i-a zis că

aeroportul din Palma de Mallorca era închis.

— Cum adică închis?

A răspuns el:

— Da, doamnă. A fost un atentat împotriva a doi colegi. Dar nu vă

faceţi griji. Probabil e vorba de o măsură temporară şi în curând veţi putea decola.

— Oh, bine, bine.

Până la urmă, a ajuns şi la Palma. Oraşul, acolo, jos, tot numai puncte luminoase, şi marea, neagră-neagră, iar în depărtare, ultimele fâşii de lumină violetă a apusului. Prea târziu ca să mai poată merge la Arantxa la spital. Ainhoa o aştepta la aeroport, aşa cum se înţeleseseră.

— Şi, cum e?

— Ama e foarte rău, are numai tuburi peste tot.

— Ar fi putut să vină aita, în loc să mă trambalez eu. Toată povestea asta o să mă coste o avere.

— A zis că vine luni şi că marţi mă duce acasă.

— I-auzi! Nu are de gând să stea? Dar ştiu că e neobrăzat. Tot greul şi toate cheltuielile pe mine.

— Amona, nu-mi place să-l vorbeşti de rău pe aita.

O asistentă, Carme, foarte simpatică, a avut grijă de Ainhoa în primele zile, până când a venit Miren. I-a spus pe un ton consolator, tandru, să nu-şi facă griji, că o s-o ajute ea. A dus-o cu maşina ca să-şi ia bagajele de la hotelul din Cala Millor. Pe drum, explicaţii despre starea mamei sale şi cuvinte de încurajare.

— Trebuie să ai multă grijă de ea.

A cazat-o în casa ei din Palmanova, unde locuia cu cei doi copii mici şi cu soţul ei, un bărbat aşa de gras, cântăreşte vreo sută cincizeci de kilograme. Dar ce-mi pasă mie, sigur că înainte de a se îngrăşa a fost un bărbat tare frumos, cu ochii ăia albaştri. Era din Germania, cam roşu la faţă (mă rog, roşu bine), şi când îmi vorbea, i se simţea accentul străin. El vorbea cu copiii în germană, iar ea în limba aia bască pe care o vorbesc cei