— Bine, stai liniştită, o să-ţi explic. Artera aceea e responsabilă cu irigarea sanguină a sistemului nervos central. Este, ca să zic aşa, responsabilă cu o zonă în care se intersectează canalele care duc la măduva spinării. O problemă în zona respectivă îţi poate lăsa tot corpul în imposibilitatea de a se mişca. Asta i s-a întâmplat ei, înţelegi? Mintea devine prizonieră într-un trup paralizat. Şi chiar dacă aude şi înţelege, nu poate reacţiona. Îşi poate mişca numai ochii şi pleoapele.
Arantxa era ultima persoană din familia aia căreia Bittori i-ar fi dorit răul. Într-o zi, cobora pe stradă. Să fi fost deja măritată cu băiatul ăla din Rentería? Da, dar încă nu avea copii. Şi Txato nu mai avea vreme de cicloturism şi nici să joace cărţi cu prietenii, la Pagoeta, oricât de mult şi-ar fi dorit asta, bietul de el, chiar dacă tot el era cel care spunea: neh, există
lucruri şi mai rele. Apăruseră mesaje scrise pe ziduri. Unul dintre multele: TXATO TXIBATO4. Ca să rimeze, bănuiesc, dar mai ales ca să defăimeze şi 4 Txibato se citeşte ca spaniolescul chivato („ied”), care în argou înseamnă „trădător”,
62
să bage frica-n oase. Unul un pic, altul un pic şi, după ce se întâmplă
nenorocirea provocată de toţi, niciunul nu se simte responsabil, pentru că, nu-i aşa, eu doar am scris pe ziduri, eu doar le-am spus unde locuieşte, eu doar i-am zis câteva, nu zic că nu l-am jignit, dar, staţi puţin, au fost doar vorbe, zgomote trecătoare în aer. De la o zi la alta, mulţi oameni din sat au început să nu le mai răspundă la salut. Salut? Ce zic eu la salut? Nici măcar nu se mai uitau la ei. Prieteni de o viaţă, vecini, printre care chiar şi unii copii. Ce să ştie ei, nevinovaţii? Dar, clar, aud şi ei ce vorbesc în casă
părinţii lor. S-a întâlnit cu Arantxa pe stradă. Şi n-a vorbit în şoaptă. A zis tare şi clar. Ar fi putut-o auzi oricine din jur.
— Ce vă fac ăştia e o porcărie şi eu nu sunt de acord cu aşa ceva.
Atât a zis. N-a aşteptat răspuns. N-a sărutat-o pe obraz, ca pe vremuri.
Dar a bătut-o solidară pe umăr, apoi şi-a văzut de drum. Asta a fost ce a zis, mai mult sau mai puţin. Poate că nu au fost chiar aceste cuvinte, pentru că memoria ne înşală uneori. Dar, în orice caz, a făcut acel gest binevoitor pe care Bittori nu-l uită. Eu să uit? Nici moartă.
— A fost internată într-un spital din Parma, cu un diagnostic sever care a presupus traheotomie, ventilaţie mecanică şi alte îngrijiri pe care nu are rost să le mai descriu, pentru că nu cred că te interesează. Cred că ajunge să ştii că în prezent Arantxa nu poate respira, nici vorbi şi, clar, nici mânca.
Pe scurt, viaţa ei depinde de aparate.
L-au ucis pe Txato într-o după-amiază ploioasă, la câţiva metri de casa lui. Iar preotul, ce lighioană, a insistat pe lângă Bittori să facă
înmormântarea în San Sebastián. De ce? Nimic, doar că acolo ar veni mai multă lume. Dar ea, că nici nu vrea să audă, că sunt din sat, aici au fost botezaţi, aici s-au căsătorit şi aici l-au omorât pe soţul meu. Preotul n-a mai insistat. S-a ţinut slujba de înmormântare, clopotele au bătut pentru cel adormit, în biserică au fost puţini săteni, câţiva politicieni de orientare constituţionalistă, câteva rude venite special pentru ocazie şi încă vreo două, trei persoane. Angajaţi ai firmei? Niciunul. În timpul predicii, niciun cuvânt despre atentat. Tragică întâmplare care ne întristează pe toţi. N-a văzut-o pe Arantxa, dar Xabier zice că a stat în ultimul şir de bănci, împreună cu soţul ei. Nu au venit să-i prezinte condoleanţe, dar măcar au fost acolo, spre deosebire de alţii. Şi Bittori nu uită nici asta.
Între timp, mamă şi fiu au ajuns la pasajul subteran care ducea în
„turnător”.
63
cartierul Antiguo, şi acum ce facem? S-au hotărât să se întoarcă. Xabier, explicativ, simplificând mult pentru a se face înţeles cât mai bine. Bittori, cu o atitudine gânditoare, vedea foarte limpede, dincolo de oraş, de munţi şi de puţinii şi îndepărtării nori, imagini pe care nu le mai văzuse vreodată, pe care le vedea acum pentru întâia oară: Arantxa conectată la aparate, Arantxa zicând da sau nu doar cu ajutorul pleoapelor. Aşa le trebuie. Stai, nu, ea nu, ea chiar că nu.
— Ama, mi se pare că nu mă asculţi.
— Vii să mâncăm la mine?
— Nu pot.
— Ai întâlnire? Cum o cheamă pe norocoasă?
— O cheamă medicina.
După părerea lui Xabier, Arantxa va putea cândva, în cel mai bun caz, să umble prin casă cu bastonul sau ajutată de alţii. Mănâncă, chiar dacă
trebuie supravegheată când înghite alimente sau băuturi şi mai există şi posibilitatea ca la un moment dat să scape de afonie.
— Ce?
— Să emită sunete.
Dincolo de aceste obiective, oricât de mult s-ar strădui ea ca să se recupereze (şi, din câte se spune, chiar se străduieşte), Xabier nu credea că Arantxa va mai putea duce vreodată ceea ce se cheamă o viaţă
normală.
Înainte de a se despărţi, lângă ceasurile de pe La Concha:
— Îmi dai rezultatele analizelor de sânge?
— Oh, bine că mi-ai amintit. Uitasem. Nu mi-a plăcut cum arată
anumite valori, aşa că l-am rugat pe Arruabarrena să îţi facă un control.
Nimic urgent. O chestie de rutină. Ca să stăm liniştiţi, ştii ce vreau să zic. În rest, eşti ca un stejar.
S-au sărutat, şi-au luat la revedere. Pe lângă ei treceau biciclete, cărucioare de copii, vrăbii.
— Cine-i Arruabarrena ăsta?
— Un prieten şi unul dintre cei mai buni specialişti pe care-i avem.
L-a văzut îndepărtându-se. A ştiut, a intuit, că după câţiva paşi avea să
întoarcă privirea. Din curiozitate, din obişnuinţă, ca s-o analizeze? Exact aşa s-a întâmplat. Bittori, fără să se fi mişcat din loc, pe un ton senin:
— E oncolog, nu-i aşa?
