— Da?

— Eu sunt.

— Ce e?

Dacă-şi mai amintea de Ramón.

— Care Ramón?

— Ramón Lasa.

— Şoferul de pe ambulanţă?

Exact acest Ramón Lasa, un om liniştit, naţionalist, dar paşnic, şi care chiar dacă nu mai locuieşte în sat, se duce des pe acolo, în primul rând ca să-şi vadă rudele, dar şi pentru că face parte dintr-o asociaţie gastronomică locală. Xabier l-a întâlnit la cafeneaua spitalului. Nu se poate să nu ştie ceva. Şi, dacă nu, ce mai contează? Încercarea moarte n-are. S-a dus la el ca şi cum ar fi vrut doar să stea de vorbă, ca şi cum văzându-l acolo, lângă tejgheaua barului, învârtind cu linguriţa în cafea, l-ar fi apucat curiozitatea.

 78 

— Îţi aminteşti de Arantxa?

— Cum să nu, biata de ea. Vine după-amiaza la fizioterapie. O mai aduc eu, uneori.

Către maică-sa:

— Ca să nu intre la bănuieli, i-am zis că tocmai aflasem că Arantxa suferise un atac şi am strecurat câteva detalii: Mallorca, vara lui 2009, înţelegi ce vreau să spun. Nimic nou pentru el. Mare păcat, să ştii, mare păcat. Ceea ce e adevărat, pentru că într-adevăr îmi pare rău şi cred că

dintre toţi ai ei ea era cea mai bună.

— Cea mai bună? Singura bună.

— Ceea ce urmăream eu era să scot informaţii de la Ramon, ca şi cum nu m-ar fi interesat.

— Bine, n-o mai lungi. Ce ai aflat?

Nişte detalii care pentru oamenii din sat nu erau un secret. Primul dintre toate: după ce i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, soţul ei a părăsit-o.

Eticheta pusă de toţi şi exprimată de Ramón Lasa: un neruşinat ordinar.

— Faza cu ordinar n-a zis-o el. Am dedus-o eu din duritatea cu care a rostit cuvântul neruşinat. Culmea e, a continuat Ramón, că tot el a obţinut custodia copiilor. Mai bine zis a fetiţei, pentru că băiatul are peste douăzeci de ani.

— Stă cu tatăl lui?

— Nu l-am întrebat.

— Foarte rău.

Alberto (de fapt îl cheamă Guillermo, dar i-am dat pace ca să nu-şi dea seama că ştiu mai multe decât las să se vadă) trăieşte cu alta. Căsătorit sau nu, asta Ramón nu mai ştia, pentru că nu ştie nici că a divorţat de Arantxa. Oricum, nu mai vine aproape deloc prin sat. Copiii, da, vin să-şi vadă mama.

A adăugat:

— Te interesează să afli dacă au divorţat? Mama ştie sigur. Dacă vrei, pot s-o sun. Sigur s-a trezit deja la ora asta.

— Nu, nu, lasă. Era doar pentru că acum am aflat ce i s-a întâmplat sărmanei Arantxa şi am încremenit.

Încă ceva. Alberto (mai las-o, frate cu Alberto, îl cheamă Guillermo) a vândut apartamentul din Rentería şi i-a dat lui Arantxa partea care i se cuvenea. S-a făcut şi o colectă în sat, puşculiţe puse prin baruri, plus o

 79 

tombolă şi un meci de fotbal în beneficiul ei, şi cine mai ştie ce, ideea e că

mulţi săteni au contribuit la plata aducerii lui Arantxa din spitalul din Mallorca şi la ulterioara ei internare într-o clinică specializată din Catalonia.

Xabier s-a uitat în ochii mamei sale. Fii drept, fii cinstit, fii integru, orice s-ar întâmpla, orice ar zice lumea. Maică-sa tăcea.

— Mă asculţi?

— Continuă.

— Ramón nu mi-a spus numele clinicii şi nici eu n-am insistat, ca să nu mă trădez că făceam pe detectivul. Şi, până la urmă, nici n-a fost nevoie.

Nu mi-a luat mult ca să aflu că Arantxa a fost internată opt luni la clinica Guttmann. Îţi explic pe scurt. E o clinică din Badalona, specializată în tratarea şi reabilitarea pacienţilor cu leziuni ale măduvei spinării şi creierului. Una dintre cele mai bune pe care ţi le poţi imagina. Dar, fireşte, aşa ceva presupune nişte cheltuieli care sunt mult peste veniturile familiei sale.

— De când îi ştiu eu au avut probleme cu banii. Tatăl tău chiar i-a ajutat de câteva ori, fără să spună nimănui şi fără să aştepte ceva în schimb. Şi uite cum ne-au plătit.

— Cert e că Arantxa a fost internată la Guttmann până când a putut fi dusă înapoi în sat, iar acum face neuroreabilitare la spitalul nostru.

— Altceva?

— Asta e tot. Ai fost ieri la cabinetul lui Arruabarrena? Ce ţi-a zis?

— Of, am uitat. Nu ştiu unde mi-e capul.

— E important să îţi facă un control.

— Important sau urgent?

— Important.

Şi-au luat la revedere, suflete chinuite, cu o tandreţe rece, cu o răceală

tandră. Xabier, în halat alb, şi-a fixat privirea pe bucăţica de hârtie plină cu urme de pix. Apoi s-a uitat în ochii tatălui său, nu fi nedrept, ai grijă de ama pentru mine, apoi privirea i s-a dus dincolo de birou, într-o după-amiază, câţi ani să fie de atunci?, doisprezece, treisprezece, şi uşa albă s-a deschis brusc, iar în prag stătea ea, distrusă.

— Am venit să-ţi spun că sunt sora unui asasin.

A invitat-o să intre, deşi Arantxa intrase deja, să ia loc, dar a rămas în picioare.

 80 

— Bănuiesc că treceţi prin momente foarte grele. Chiar îmi pare rău, Xabier. Barkatu.