— Mă rog, m-am uitat puţin cu un ochi.
— Vrei să mergem la leagăne?
— Bine.
Nu era pentru prima dată când copilul aducea vorba despre bombă.
Detunătura cumplită nu i se mai ştergea din minte. Şi adevărul e că băiatul creşte pe zi ce trece, îl interesează chestiunile adulţilor, pune întrebări.
În parcul de joacă, bunicul şi nepotul s-au aşezat pe o bancă. Larma copiilor. Pe ici, pe colo, mame şi taţi cu cărucioare. Pe neaşteptate, Endika:
— Aita zice că oamenii răi au pus bomba.
— Aşa pare. Vrei să mergem la un suc?
— Când o să-i prindă poliţia, o să-i bage la puşcărie ca pe unchiul Joxe Mari.
— Tot tatăl tău ţi-a zis şi asta?
— Nu, asta mi-a zis bunica Angelita.
Joxian era tentat să-i dea dreptate copilului. Pentru ca mai târziu să nu spună că. Pentru a termina cât mai repede cu. Şi pentru că de fiecare dată
când se vorbea despre fiul său, se simţea ca şi cum cineva i-ar fi dat cu o măciucă-n cap.
— Îmi arăţi poza cu unchiul?
Trecuse ceva timp de când nu-i mai ceruse asta.
— De ce vrei s-o vezi?
— Haide, aitona, arată-mi poza.
Joxian a căutat în portofel fotografia ştearsă, mototolită. Joxe Mari la optsprezece ani, zâmbitor, pletos, cu barbă. Puţin a lipsit să ajungă
handbalist profesionist.
— Are cercel.
— O să-ţi pui şi tu unul când vei fi mare?
482
— Nu, pentru că-ţi bagă un ac în ureche şi te doare rău. E adevărat că
unchiul Joxe Mari e în închisoare pentru că e mega-rău?
— Aşa zice bunica ta Angelita?
— Nu, aşa zice aita.
— Mă rog, ceva o fi făcut el. Nu cred că l-au băgat la puşcărie pentru că
purta un cercel.
După puţin timp, Joxian şi copilul s-au întors acasă. Le-a dat celor doi nepoţi câte o monedă de o sută de pesetas, iar fiicei lui o bancnotă de cinci mii, ca să contribuie puţin la bugetul familiei, după cum a zis, apoi a plecat. În autobuzul de întoarcere la San Sebastián, a păţit-o din nou. Ce?
Brusc, şi-a dat seama că oamenii se uitau la el. Probabil că vorbea singur, cu voce tare.
483
113. SFÂRŞIT ÎN PANTĂ
Şi-a zis: dacă plouă, nu mă duc. Era nouă dimineaţa. A privit pe fereastră. Ploua, s-a dus. Îmi pun hanoracul şi pantalonii impermeabili şi fie ce-o fi. Miren, când el se pregătea să iasă pe uşă:
— Cum să mergi cu bicicleta pe vremea asta? Crezi că mai ai douăzeci de ani?
Din scaunul cu rotile, Arantxa i-a arătat tatălui ei degetul mare ridicat, nu era clar dacă la mişto sau în semn de aprobare.
— Până şi fiică-ta râde de tine.
Dacă şovăia nu era pentru că se gândea la sănătatea sau la forţele lui.
Păi de câte ori nu făcuse el pe ploaie etapele clubului de ciclism?
Indiferent dacă plouă, e soare sau bate vântul, mai nou se înscrie numai la etape scurte, de cincizeci sau şaizeci de kilometri, cel mult. E bine ştiut, vârsta, durerile bătrâneţii, pantele care, cu trecerea timpului, i se par tot mai abrupte. Acum vreo trei ani, a pedalat, împreună cu colegii săi, până
la Ondárroa. Un chin. La întoarcere, inima îi bătea de să-i sară din piept, nu alta. Ai grijă, Joxian, ai grijă. A trebuit să facă mai multe pauze. A întârziat la prânz. Scandal.
