Ar fi putut să nu vină cu acel nu mă fute la cap. Era adresat unui Gorka de pe vremuri, adolescentului slab şi retras. Vorbe grele, spuse cu bravură. Lui Gorka nu i-au plăcut, aşa că s-a lăsat pe spate, îndepărtându-se ostentativ de microfon, ca şi cum i-ar fi spus fratelui său: nu mă lua aşa, nu sunt subalternul tău dintr-un comando. Şi tot ce vedea la Joxe Mari îi producea o intimă şi vie repulsie. Pe lângă faptul că locul acela puţea. Nu
489
era deloc ventilat? Milă? Deloc. Ochii lui, poate cel mai puţin schimbaţi în toţi aceşti ani, erau ochii cu care îşi privise victimele înainte de a le executa. De asasin îi era şi fruntea, care se întindea deasupra sprâncenelor de asasin, nasului de asasin, gurii (cu dantura în stare proastă) de asasin. Mă gândesc la astea, dar e mai bine să nu spun cu voce tare, nici n-aş îndrăzni.
Au schimbat nimicuri despre vieţile lor private. Totul destul de succint, superficial. Doi străini mimând o încredere / familiaritate pe care o pierduseră. Degeaba se chinuia să discute ca atunci când dormeau în aceeaşi cameră, în casa părintească. Gorka punea întrebări pentru a nu fi nevoit să vorbească despre el. Patruzeci de minute în vizuina aceea i se păreau eterne.
Era clar că nici Joxe Mari nu se simţea în largul lui. De ce? Nu simţea niciun fel de solidaritate / afecţiune, empatie / înţelegere venind din cealaltă parte a geamului. Şi nici măcar un zâmbet. Ce naiba se întâmplă?
Încerca să descifreze ceva în ochii fratelui său şi, din câte se părea, nu-i plăcea deloc ce vedea acolo. E drept că nu-i plăceau nici sentimentalismele. A luat, brusc, o atitudine agresivă.
— De fapt, mă condamni pentru implicarea mea, nu-i aşa? Pe care o dispreţuieşti.
Gorka a fost luat prin surprindere. S-a pus în gardă.
— De ce zici asta?
— Se vede că aitas te-au bătut la cap ca să vii să mă vezi. Nu mă
prosteşti tu pe mine.
— Am venit din iniţiativă proprie.
— Nu mă înţelege greşit. Nu vreau să te reţin, cu atât mai puţin dacă ai de gând să-mi înrăutăţeşti situaţia. Crezi că nu-mi dau seama?
— N-am bătut atâta drum pentru a înrăutăţi lucrurile. Nici pentru a juca rolul de frate mai mic. Fireşte că nu sunt de acord cu ceea ce te-a adus aici. N-am fost niciodată.
— Eşti dintre cei care cred că merit să fiu aici?
— Asta să le întrebi pe victimele tale.
— De când m-au capturat, m-au torturat în fel şi chip, dar nimic nu m-a durut atât de mult precum ce mi-ai spus tu acum. Tu, fratele meu, fir-ar să
fie!
— Îţi spun ce cred tocmai pentru că sunt fratele tău. Ai prefera să te
490
mint, să te felicit pentru durerea pe care ai provocat-o atâtor familii? Şi pentru ce?
— Ca să-mi salvez compatrioţii.
— Vărsând sângele altora? Frumos, ce să zic?!
— A asupritorilor care ne calcă-n picioare zilnic şi nu ne lasă să fim liberi.
— Asta e valabil şi pentru copiii pe care i-aţi ucis?
— Noroc cu geamul ăsta, că altfel te-aş fi făcut să înţelegi pe loc.
— Mă ameninţi?
— Tot ce se poate.
— Poţi să-mi tragi un glonţ în cap, dacă ai chef. Aţi ucis în numele unui popor, fără să îi cereţi părerea.
— Bine, las-o baltă. Văd că n-o scoatem la capăt.
— Tu ai început.
— Unii dintre noi am auzit chemarea patriei. Alţii duc o viaţă lipsită de griji, se distrează de minune. Bănuiesc că aşa a fost mereu. Unii se sacrifică, alţii profită.
— Cine duce o viaţă lipsită de griji?
— Eu sigur nu.
— Am emisiuni la radio în limba bască, scriu cărţi în limba bască, ajut cultura noastră. E modalitatea mea de a face ceva pentru poporul nostru, dar ceva constructiv, fără să las în urmă o mulţime de orfani şi văduve.
— Te pricepi la vorbe. Se vede că eşti om de radio. Şi o duci bine, nu?
— Nu mă plâng.
— Am auzit că trăieşti cu un bărbat. Uite cine condamnă ce am făcut eu. Mereu ai fost un ciudat, băiete, dar niciodată nu mi-am imaginat că
mergi până acolo.
Gorka, mut, cu trăsăturile încremenite, cu faţa arzându-i de o furie bruscă. Iar fratele său, provocator:
