— Ama crede că ţi-e ruşine cu familia noastră. Mie chiar mi-e ruşine să
ştiu că am un frate bulangiu, care târăşte în noroi, fără să-i pese, numele familiei noastre. De asta nu mai treci prin sat, nu-i aşa?
— Cine ţi-a spus că trăiesc cu un bărbat?
— Ce mai contează? Crezi că dacă sunt într-o închisoare spaniolă de exterminare nu primesc informaţii?
— Trăiesc cu persoana pe care o iubesc şi care mă iubeşte. Bănuiesc că
491
pentru tine e ca şi cum ţi-aş vorbi în chineză. Ce să înţeleagă despre dragoste un pistolar?
Gorka a spus ultimele cuvinte ridicându-se furios de pe scaun. Şi-a apropiat gura de microfon, dar a reuşit să-şi înghită la timp cuvintele agresive. S-a întors şi în timp ce se îndrepta spre ieşirea din acel sufocant, murdar şi împuţit vorbitor de căcat, a auzit venind din spatele său cuvintele lui Joxe Mari, rugându-l cu o neobişnuită umilinţă, nemaiîntâlnită la el, să se întoarcă, nu pleca acum, avem de discu…
Uşa s-a închis, retezând ultima frază.
Pe drumul de întoarcere la Bilbao, cale lungă, cu un apus de vară
roşiatic şi portocaliu, cu Amaia dormind pe locul ei, Ramuntxo l-a întrebat cum decursese întâlnirea şi dacă avea de gând să mai revină.
— Voi vedea.
Asta a fost tot ce a zis. Apoi a dormit, sau s-a prefăcut că doarme.
492
115. MASAJ
Ramuntxo, la insistenţele lui Gorka, s-a întins pe masa de masaj, dar asta nu avea să schimbe cu nimic hotărârea lui de a se sinucide. De ce?
Pentru că fosta lui soţie, ţaţa aia, vipera aia, care în toată viaţa ei nu făcuse altceva decât să-şi toarne veninul mortal, îl jucase pe degete.
Trecuseră vreo patru săptămâni de când Ramuntxo fusese la Vitoria după Amaia. Fata făcuse şaisprezece ani. Gorka: o vârstă nepotrivită
pentru a-şi mai petrece weekendul cu tatăl ei, oricâte cadouri i-ar fi cumpărat acesta şi oricât de multe capricii i-ar fi acceptat. Fetiţa (vorba vine; cu sânii ăia şi la cât era de slobodă de gură) se îngrăşase. Dar, ghinion curat, mai mult decât obezitatea o urâţea acneea. Devenise rea.
Practica o variantă destul de agresivă a nefericirii.
Gorka încerca să stea deoparte; dar uneori i se făcea atât de milă de Ramuntxo încât intervenea:
— Nu-ţi dai seama că te tiranizează?
— Normal că-mi dau. Dar ce vrei să fac?
O dată la două sfârşituri de săptămână, Ramuntxo îşi aducea fiica la Bilbao cu maşina şi o ducea înapoi duminică după-amiaza. La ora obişnuită, a sunat la interfon. N-a deschis nimeni. A pierdut vremea întrun bar din apropiere. Apoi s-a dus şi a sunat din nou. Din stradă, nu se vedea nicio lumină la ferestrele locuinţei. N-a văzut prin apropiere nici maşina viperei / ţaţei. Profitând de ieşirea unui locatar, a intrat în bloc şi a urcat până la apartamentul fostei soţii. Ciudat, preşul de la intrare dispăruse. Ramuntxo a apăsat butonul soneriei, a încercat uşa. Cioc, cioc, nimic. Nu era pentru prima dată când se întâmpla aşa ceva. Nervi, jurăminte, înjurături la adresa căţelei blestemate care sabota, de ani întregi, relaţia tată-fiică.
Până la urmă, ce să fi făcut altceva?, s-a întors singur la Bilbao, nervos, înjurând, trist. Şi ce dracu’ să facă cu biletele de cinema pe care le cumpărase? Mai mult ca sigur că, aşa cum se întâmplase de atâtea ori, fiică-sa plecase cu maică-sa într-o excursie de sfârşit de săptămână (le încântă Madridul) şi au uitat să-l anunţe pe Ramuntxo. Sau n-au uitat, dar n-au vrut să-i spună ca să-l facă să sufere.
Pentru Gorka a fost o alinare. Un sfârşit de săptămână liniştit. Fata le
493
dădea mereu dureri de cap. Gorka o evită cât poate, stă mai mult la radio, face lungi plimbări, se întâlneşte cu unul sau ia prânzul cu altul. Important este să stea cât mai puţin timp acasă.
Mai demult, profita de zilele în care Ramuntxo era cu fiică-sa pentru a se duce în vizită la Arantxa şi a face pe unchiul timp de câteva ore. Uneori rămânea peste noapte, dormea incomod pe canapeaua din salon; dar se încheiaseră şi vizitele astea. Trecuse ceva vreme de când nu-şi mai vedea nepoţii, în ciuda faptului că sora lui îl rugase să o ierte pentru că nu-şi ţinuse gura. Aşa cum a bănuit de la început, ea, cine altcineva?, fusese cea care îi spusese lui Joxe Mari că trăieşte cu un bărbat în Bilbao. Asta da manieră de a păstra un secret! Gorka s-a simţit trădat de singurul membru din familia lui în care avea încredere, la care ţinea cu adevărat. Nu i-a reproşat surorii lui faptul că fusese indiscretă. Şi-a luat la revedere cu obişnuita lui atitudine rezervată, dar de atunci n-a mai dat prin Rentería şi nici n-a mai sunat-o pe Arantxa.
Ramuntxo zicea că:
— Problema ta e că nu ştii să ierţi.
— O problemă mai gravă pentru mine e să nu fiu respectat.
După ce au trecut câteva zile fără să aibă vreo veste de la fiică-sa, Ramuntxo, presimţind că se întâmplase ceva rău, a mers în mijlocul săptămânii la Vitoria.
— Vii cu mine?
— Trebuie să iau un interviu.
— Te rog.
Au plecat amândoi într-o după-amiază. S-a repetat povestea cu soneria, cu ferestrele neluminate şi cu maşina viperei / ţaţei, care nu se vedea pe niciuna dintre străzile din jur. Numele ei continua să apară pe cutia poştală. Cutia nu era plină cu scrisori şi pliante publicitare, aşa cum se întâmplă când lipseşti mult timp de acasă. Dar dacă a vorbit cu cineva să o golească din când în când? Nelinişte, suspiciune, temeri care duceau la ipoteze tot mai neobişnuite. Gorka a zis că ar fi bine să-l întrebe pe vecinul soţiei.
— A venit o firmă de mutări şi au scos de toate. Mobilă, frigider, saltele.
— Când?
— Să tot fie vreo două săptămâni.
