— Într-un roman, aş face-o pe divorţată să mintă că a emigrat în Statele Unite cu fiică-sa. O colegă de muncă sau o prietenă, care ştia că
urmează să călătorească acolo, s-ar oferi să trimită din Chicago sau din San Francisco o scrisoare scrisă dinainte. Mama şi fiica s-ar duce să
locuiască la Madrid, de exemplu, dat fiind că fostei tale şi lui Amaia le place atât de mult capitala ţării. Iar pentru tată aş găsi un final potrivit, după ce i-aş da porţia lui de gânduri chinuitoare, urmată de mersul la psihiatru şi orice ar mai apărea pe parcurs. Dar nu sinuciderea. Aşa ceva ar fi mult prea simplu. Eventual, protagonistul merge în America, acolo unde, în timp ce-şi caută fata, cunoaşte o femeie, Samantha, o blondă
seducătoare cu un trecut întunecat de prostituţie şi droguri.
— De ce nu începi să-l scrii?
— Mai vedem. Deocamdată am treabă aici.
A continuat să-l maseze şi să-i spună vorbe dulci şi de alinare, pe care le-a continuat şi după rapida, scurta ejaculare a lui Ramuntxo.
497
116. SALONUL ARAB
Au sărbătorit numai ei doi, îndrăgostiţi, în restaurantul din Gran Hotel Domine, faţă în faţă, la o masă de lângă ferestrele care dădeau spre formele curbe, gri-scânteietoare de la Guggenheim. Era iulie, o temperatură plăcută şi cerul albastru: o zi perfectă. Ramuntxo era vizibil euforic / ameţit.
Ce sărbătoreau? Cu o zi înainte se votase în Camera Deputaţilor legea prin care era posibilă căsătoria între două persoane de acelaşi sex, lege iniţiată şi promulgată de PSOE, un partid care-i producea lui Ramuntxo o aversiune veche şi de nepotolit, chiar dacă de acum înainte se va gândi mai bine şi poate chiar va ajunge ca la următoarele alegeri să voteze cu el, fără ca asta să creeze un precedent, ci numai pentru a-şi dovedi recunoştinţa pentru acea lege.
În schimb, Gorka se abţine din principiu să ia parte la orice campanie electorală. Nu îşi arată recunoştinţa, nu sprijină, nici nu trage la răspundere. Tot ceea ce emană miros de partide şi de politică îi inspiră…
respingere? Mai degrabă indiferenţă. Plin de seriozitate, a ridicat paharul pentru a răspunde la toastul început de Ramuntxo, căruia nu-i tăcuse gura toată ziua. Exuberant de la vin şi de bucurie, Ramuntxo a zis:
— Într-o bună zi, am să te cer în căsătorie.
— Se vede că ai băut cam mult.
— Vorbesc serios, bihotza. Fără să ne pripim. Să vedem mai întâi cum va merge treaba cu legea asta.
— S-ar părea că încă mai ai un dram de minte. N-o cheltui în van.
— E mai bine să fii prudent. Crezi că societatea noastră, care până cu puţin timp în urmă citea rozariul seară de seară, e pregătită pentru o schimbare de o asemenea anvergură? Dar dincolo de asta, „băiat răsărit din lumina care cade peste Conquero”32, te privesc, te privesc tot mai mult, nu-mi mai iau ochii de la tine; şi ştii ce cred?
— S-auzim, poete.
— Bag mâna-n foc că nu refuzi total ideea căsătoriei.
— Va trebui să meriţi asta, frumosule.
32 „Muchacho que surgiste / al caer de la luz por tu Conquero”, versuri de Luis Cernuda, din poemul „Un muchacho andaluz” („Un băiat andaluz”).
498
— Tu la fel, ce crezi?
După cinci ani şi jumătate, primarul Azkuna i-a căsătorit în Salonul Arab al primăriei. A făcut oficiile având în faţă un splendid buchet de trandafiri albi, cu înfăţişarea marcată de boala fatală. A ţinut un discurs pe alocuri emoţionant, pe alocuri distractiv, presărat cu citate literare şi anecdote amuzante, unele legate de vechea lui prietenie cu Ramuntxo, căruia i-a zis, de fiecare dată, Ramón. Invitaţii au râs, dar, la final, au avut şi ochii umezi de lacrimi. Cum a zis cineva: râsu-plânsu’. Sărutul a fost complet ratat din cauza lui Gorka, pe care l-a copleşit timiditatea. Aşa încât, Azkuna le-a cerut de la estradă, cu simplitate, un al doilea sărut, dar de data aceasta să fie unul adevărat. Cei prezenţi, scandând veseli în cor, s-au alăturat cererii primarului, iar cei doi proaspăt căsătoriţi s-au îmbrăţişat strâns, supunându-se publicului (vreo douăzeci de prieteni şi colegi de muncă) şi s-au sărutat atât de pătimaş încât au stârnit o salvă de aplauze şi fluierături din partea celor prezenţi.
Felicitări, îmbrăţişări, cuvinte de încurajare şi tipicul prieten hâtru care le-a dorit descendenţi din abundenţă. Că se căsătoriseră cu iubire, mai mult decât din iubire, a putut vedea oricine. Dar dacă vreunul dintre cei care au fost prezenţi crede că în acea după-amiază, în Salonul Arab, a asistat la manifestarea unei idei extravagante, rod al unei decizii spontane, sau la punerea în scenă a unui joc, sau, în sfârşit, la un capriciu, greşeşte. Ramuntxo şi Gorka s-au căsătorit, asemenea atâtor perechi, din raţiuni practice. Şi poate că şi mânaţi de temerile lui Ramuntxo, căruia cu un an înainte îi fusese extirpat un rinichi.
I-au detectat tumoarea la puţin timp după ce împlinise patruzeci de ani. Deocamdată totul merge bine. A scăpat de hemodializă, dar încă e circumspect. Iar medicii, la fel. Metastază? Nici urmă, până în prezent.
Singuri în rezerva spitalului, cei doi s-au hotărât să-şi legalizeze relaţia. La început, Gorka s-a opus, ce rost avea, dar, până la urmă a acceptat argumentele lui Ramuntxo: moştenirea; bunurile, începând cu apartamentul, pe care o să-l trec în proprietatea amândurora, imediat ce voi fi externat, dacă voi fi, plus pensia, gândeşte-te la pensia pe care o vei primi când eu nu voi mai fi. I-a smuls promisiunea că o va ajuta financiar pe Amaia, dacă va fi nevoie.
Trecuseră mai mult de zece ani de când Ramuntxo nu mai ştia nimic despre fiică-sa. Veneau datele importante, ziua ei de naştere, sărbătorile
499
de iarnă.
— Oare se gândeşte la mine?
Nimic, nicio scrisoare, nicio ilustrată. Şi Ramuntxo suferea. Adeseori, cu sau fără ajutorul lui Gorka, încerca să găsească pe internet vreo urmă de Amaia. Extindea căutările pe reţelele de socializare. Şi, nu se ştie niciodată, o includea în termenii căutării şi pe maică-sa. Pe vreo pagină, în vreo listă cu membri sau participant, în josul unei fotografii, nu ştiu, în vreun loc oarecare, trebuia să figureze numele uneia sau alteia. Sau şi-or fi schimbat identitatea?
De fiecare dată când era ziua de naştere a fiicei lui, care acum trebuia să fie o femeie în toată puterea cuvântului, precum şi de Sărbătoarea Magilor, îi cumpăra câte un cadou. Depozita în dulapul de haine cutiile legate cu fundă colorată şi felicitările, care ocupau tot mai mult spaţiu, iar când Gorka îl întreba de ce faci asta, de ce te chinui singur, el îi răspundea:
— Inima-mi spune că se va întoarce. Şi vreau să vadă că m-am gândit la ea în fiecare secundă din viaţa mea. Dacă mor, promite-mi că-i dai tu cadourile.
În cazul lui Gorka, planurile de căsătorie se izbeau de un obstacol de netrecut: părinţii săi. Nu pentru că ei nu ar fi fost de acord cu decizia lui, asta era evident, ci pentru ruşinea pe care aveau s-o trăiască (sau pe care el îşi închipuia că o vor trăi) imediat ce vestea nunţii va ajunge în sat.
Vorbea cu maică-sa la telefon din an în Paşte. Ceva mai des în lunile care au urmat accidentului suferit de Arantxa. Discutau chestiuni punctuale: despre Arantxa, vreme, mâncare, bârfele din vecini. Mai deloc despre Joxe Mari şi nimic despre viaţa personală a lui Gorka, cel mult câteva nimicuri de la locul de muncă. Joxian nu suporta să vorbească la telefon, de aceea o făcea rareori. Se mulţumea să-i spună lui Miren să-i transmită salutări lui Gorka şi să-l întrebe când are de gând să mai treacă
pe la ei.
Teama de a nu-şi dezamăgi cumplit părinţii şi de reacţia lor îl îndepărta pe Gorka de ideea căsătoriei. Pe de altă parte, ăsta-i adevărul, nici Ramuntxo nu-l presa. Era o posibilitate romantică, frumoasă, dar nicidecum urgentă. Apoi a venit boala lui Ramuntxo. După cum i s-a spus mai târziu, a fost în pragul morţii. Şi atunci situaţia s-a schimbat.
Recunoscându-şi laşitatea, pe care n-o negase niciodată, Gorka a cerut să
