Chelneriţa a adus vinul alb. Voia să-l deguste? Quique i-a zis / ordonat să lase sticla pe masă. Dacă vinul e prost, o s-o cheme.
— Nu mai porţi lănţişorul pe care ţi l-am dăruit, ăla de aur cu frunza de gingko?
— L-am aruncat în Tamisa, în ziua aia în care m-am enervat. Dar stai liniştit, ştiu exact unde a căzut şi-l pot recupera oricând.
— O să-ţi cumpăr altul. Nu vreau să-ţi pierzi interesul.
Atunci se supărase rău de tot, răbufnise în singurătatea camerei de hotel, devreme, mai supărată pe ea decât pe el. Pentru început, să zicem că nu suporta să-l vadă pe Quique pe stradă că face gestul de a-l lua de mână pe fiul pe care nu-l are. La Londra a repetat gestul. Nu o dată, de
506
mai multe ori. Ultima dată când a făcut-o, şi care a pus capac pentru ea, l-a văzut de la fereastra hotelului. Quique mergea la o întâlnire de afaceri, la costum, elegant, şi înainte de a trece strada l-a luat de mână pe fiul său invizibil. Bănuia că Nerea îl urmăreşte de la o fereastră de la etajul cinci?
Deja sunt ca mama, care se uită pe geam când plecăm. Şi acea demonstraţie a sfârşit prin a o înfuria.
Nerea a sărit peste desert. El, nu: cafea neagră, budincă şi un pahar de pacharán, comandat după ce s-a asigurat că aveau marca vândută de el.
Ani în şir, Nerea fusese convinsă că Quique era steril. Iar el, demoralizat, îi împărtăşea bănuiala. Ea l-a bătut la cap ca să-şi facă analiza spermei. De ce? Nu ştiu, uneori sunt prea puţini spermatozoizi, sau cei care sunt nu dau din codiţă suficient de repede, şi atunci nu sunt buni la nimic. Rezultatele analizei au demonstrat că sperma lui Quique era de o calitate bună. În orice caz, ea e cea afectată de infertilitate, aşa că se apără:
— Poate că nu ţinteşti tu cum trebuie.
Oricum, Nerea a renunţat să mai caute bărbaţi buni de sămânţă, cu un fizic asemănător cu al lui Quique. Pentru că, normal, dacă iese un copil blond sau negru, cum explici? se gândea să clocească un ou de cuc pentru soţul ei, dar n-a reuşit. Cu toate că a avut parte de bărbaţi de prăsilă pe ales.
De pe o zi pe alta, pe el l-a apucat să ducă de mână fiul pe care nu-l are, pe care niciodată nu-l va avea, cel puţin cu mine. Ştie că jocul ăsta, plăcut pentru el, o modalitate de a-mi reproşa făţiş?, mă scoate din răbdări.
Quique suferea, şi ea suferea, şi se enerva că el suferea.
— Nota, vă rog.
Când a venit momentul de a-i întinde chelneriţei cardul de credit, Nerea a fost mai rapidă. I-a lăsat bacşiş exact cât era preţul sticlei de vin pe care Quique o refuzase. Odată ieşiţi din restaurant, înainte de a intra în maşină, au început să se giugiulească, sărutându-se şi mângâindu-se în semiîntuneric, sub cerul înstelat.
— Uau, n-ai chiloţi.
— Ca să nu mi-i furi.
— Îmi place mirosul tău dintre picioare. Te-aş fute chiar aici, pe loc.
— Nu e un loc bun. Aici apele râului sunt albe.
— Asta era demult.
507
— Mi-ar plăcea să mergem dincolo de magazinul ăla de fier vechi de care mi-ai zis.
Aşa că, în loc să se întoarcă în oraş, au luat-o pe drumul spre Igara, către locuri sălbatice, înspre bezna tot mai împădurită, tot mai deasă.
508
118. VIZITĂ NEANUNŢATĂ
Nerea ştia de la fratele ei că Bittori şi Arantxa se întâlneau zilnic în piaţa din sat. Şi tot Xabier i-a spus despre vechea ei prietenă în ce zile şi la ce ore mergea la fizioterapie. Informaţia conţinea îndemnul tainic de a merge să o vadă. Nerea, purtată de un impuls spontan, s-a hotărât să-i facă o vizită. Dar fii atentă, că uneori e însoţită de o femeie scundă, din Ecuador, iar alteori de maică-sa.
— Şi-o să mă muşte, sau ce?
— Ţi-am zis ca să ştii, că poate n-ai chef să te intersectezi cu ea.
Cât timp trecuse de când nu se văzuseră? Oho, de pe vremea când Nerea era studentă la Drept, în San Sebastián. Stai să mă gândesc. Mai mult, mult mai mult de douăzeci de ani, înainte de a pleca să studieze la Zaragoza. Pe atunci, Arantxa era deja măritată, continua să lucreze ca vânzătoare la magazinul de încălţăminte şi locuia cu soţul ei în Rentería.
N-a mai ştiut nimic de ea, a trecut un deceniu, apoi două şi acum începuse al treilea. Mult timp după ultima lor întâlnire, când?, habar n-am, Arantxa a suferit atacul.
— Trebuie să ştii că acum arată cu totul altfel.
— Nu mă mai menaja, frăţioare. Se poate vorbi cu ea?
— Înţelege tot. Comunică cu ajutorul unui iPad. O întrebi şi ea îţi răspunde în scris. Ştiu că se ocupă de ea şi un logoped, dar nu ştiu dacă e capabilă să articuleze vreun cuvânt inteligibil.
Într-o după-amiază de miercuri, Nerea a mers la spital. Urmând instrucţiunile lui Xabier, l-a căutat pe omul care avea să o ghideze. A găsit-o pe Arantxa pe hol, singură, în scaunul ei cu rotile, aşteptând apariţia fizioterapeutei.
Mai să leşin de milă. Părul scurt, cu destule fire cărunte; o mână inutilă, cu degetele chircite, gâtul strâmb şi trăsăturile feţei uşor, dar vizibil deformate. Nerea a avut nevoie de câteva clipe pentru a-şi recunoaşte prietena din tinereţe în femeia aceea pocită. Primul ei gând a fost: Doamne, ce necruţătoare e viaţa! Iar al doilea: sper să nu se supere că am venit neanunţată.
— Arantxa, frumoaso, uite cine a venit să te vadă.
Şi-a întors capul şi a avut o jumătate de secundă de mirare / îndoială.
509
Apoi toată faţa i s-a luminat de bucurie. După sărutul obişnuit, şi-a întins mâna dreaptă ca să atingă, să prindă, cu câtă nerăbdare, să ducă la bun sfârşit tentativa de a-şi îmbrăţişa prietena, care deja se îndreptase de spate. Arantxa se chinuia să vorbească şi nu reuşea, încerca cu atâta disperare încât, la un moment dat, a părut să se sufoce.
