— Cu siguranţă aveţi multe de povestit, aşa că vă las singure.
Nerea, plină de compasiune, a mângâiat cu dosul palmei obrazul prietenei sale. Arantxa a privit-o resemnată, ca şi cum i-ar fi zis: asta este, după cum vezi. Sau cam aşa ceva.
Pentru a se mai linişti, Nerea a început să se explice: că ştia de la fratele ei, că aflase, că i se spusese. Şi a conchis, cu sinceritate:
— Ce mizerie, nu?
Arantxa, care între timp îşi luase iPadul aflat la locul lui obişnuit, între şold şi marginea scaunului, a aprobat dând din cap, cu ochii plini de tristeţe. Ţinând aparatul în poală, a scris:
„Mă bucur mult să te văd.”
— Şi eu la fel. Cum eşti?
„Rău.”
— Ce întrebare stupidă am pus şi eu. Scuze.
Văzând că Arantxa râdea, Nerea a râs şi ea, dar mai stins.
„Am divorţat.”
Arătătorul ei palid, slab, sălta cu vioiciune de la o literă la alta. Când termina de scris, Nerea citea de pe ecran.
„M-a părăsit. Nu-mi pasă.”
A întrebat-o dacă are copii. Ştia şi câţi are. Îi spusese Xabier, dar Nerea, încercând din mers să se adapteze la acea formă vorbit-scrisă de a conversa, să ajungă să fie naturală, punea întrebări protocolare, stupide.
Arantxa i-a arătat două degete, făcând, fără să vrea, semnul pentru victorie.
„Sunt tot ce am mai drag pe lumea asta. Locuiesc cu el, dar îi văd des.
Dacă o să apară mai târziu, ţi-i prezint.”
Apoi, literă după literă, dar cu rapiditate, a scris ce vârstă aveau copiii, cum îi cheamă, că sunt deştepţi, frumoşi, afectuoşi.
— Eşti mândră de ei, nu?
A încuviinţat din cap, mulţumită. Apoi a întrebat-o despre viaţa ei.
Nerea a rezumat: căsătorită, fără copii, angajată la Fisc. Când s-a aplecat
510
ca să se uite din nou la ecran, s-a emoţionat brusc citind că prietena ei găsea că e foarte frumoasă.
— Nici chiar aşa. Anii au trecut şi peste mine.
„Locuiesc cu aitas. O văd des pe maică-ta.”
— Da, mi-a spus.
„Îmi pare rău că e bolnavă.”
Ah, deci ştie.
— Eu şi Xabier încercăm să stăm cu ea cât mai mult timp. Mai ales Xabier. Ştii că a fost mămos toată viaţa.
„Bittori suferă la gândul că va muri înainte ca fratele meu să vă ceară
iertare.”
— Asta-i drept, îi lipseşte consolarea asta.
„Îl tot bat la cap pe Joxe Mari. Nu mă las.”
— Îi scrii?
A dat din cap că da, apoi şi-a lipit şi dezlipit vârfurile degetelor, de mai multe ori, dându-i de înţeles că-i scria multe scrisori sau mesaje, tot ce putea.
„Fratelui meu îi este frică.”
— Frică?
„Se teme ca nu cumva Bittori să dea presei vreo scrisoare de-a lui, în care îşi cere scuze. Se teme să nu afle tovarăşii lui.”
Din capătul coridorului a început să se apropie un zâmbet dezvelind dinţi albi, un halat la fel de alb şi imaculat, un chip tânăr: fizioterapeuta, veselă şi colocvială.
— Ce faci, tu, frumoaso? Văd că eşti vizitată.
