Vreau şi pretind asta şi n-am de gând să mor până când nu voi obţine ce vreau.
— Ai un orgoliu mai mare decât tine.
— Nu e orgoliu. După ce o să lăsaţi lespedea peste mine şi-am să
rămân cu Txato, o să-i spun: s-a rugat de iertare, tâmpitul, acum putem să
ne odihnim în pace.
516
120. FATA DIN ONDÁRROA
Condiţiile din puşcărie nu l-au făcut să cedeze. Şi chiar au fost dure. În unele închisori mai mult decât în altele. Vom vedea ce-i rezervă viitorul. Îi e tot mai greu. Normal, anii nu trec degeaba; dar el crede că nu timpul a fost cel care l-a frânt ca pe un băţ uscat, deşi a contribuit şi el, evident.
Însă altceva a fost hotărâtor. Ce? Joxe Mari crede că prăbuşirea lui morală
a fost cauzată de fata din Ondárroa. E convins. De când cu povestea aceea, care începuse atât de frumos, tristeţea l-a tot măcinat, mama mă-sii, nici nu-ţi dai seama şi te macină, şi te macină, până când îţi face mintea ferfeniţă.
L-a văzut pe tatăl său plângând dincolo de geamul de la vorbitor. Îi era milă de bătrân, dar era o milă, cum să zic?, care nu trecea dincolo de haine, adică, la terminarea vizitei, tot bătrânul o ducea cu el înapoi. Pe atunci, în Joxe Mari nu exista loc pentru suferinţă. Euskal Herria înainte de toate. Cauza pentru care se sacrificase, raţiunea lui de a fi, tot ce avea.
Când îl vedea pe taică-su plecând, simţea, ce?, păi futu-i, dezamăgire.
Ăsta-i cuvântul. Dezamăgirea de a avea un tată laş, de a fi fost conceput de un om slab.
— Ama, mai bine să nu vină.
— Stai liniştit că data următoare îl las acasă.
În singurătate, Joxe Mari îşi căuta semne de slăbiciune, aşa cum cineva îşi examinează trupul pentru a găsi mai ştiu eu ce, purici sau păduchi.
Căuta acele eventuale semne cu dorinţa acută de a le distruge, ca nu cumva să mă dilesc. În curtea închisorii, sau în camera cu televizorul, sau oriunde altundeva, dacă vedea vreun coleg abătut, cu ochii umezi, îl certa, îi cerea disciplină, să fim mai departe combatanţi, mama mă-sii. Să fii slab, să pari slab? Mai degrabă şi-ar fi tăiat un deget.
Nici repetatele greve ale foamei nu l-au învins. Şi sunt grele, frate. Dar, dacă trebuie făcute, le faci. Fie pentru a cere punerea în libertatea a unui deţinut din grupare grav bolnav, fie pentru a protesta împotriva politicilor penitenciare, fie pentru că aşa a cerut ETA, prin intermediul şefilor din puşcării, sau fie pentru orice o fi. Era atent ca nu cumva vreunul dintre colegi să cumpere de la chioşc mai mult decât strictul necesar. Sau să
apeleze la arruntak pentru a-şi cumpăra ciocolată, pungi de chipsuri sau
517
alte chestii de felul ăsta. Cea mai lungă grevă a foamei ţinută de Joxe Mari a durat patruzeci şi una de zile, în Albolote. Am băut tone de apă. A pierdut nouăsprezece kilograme; când l-a văzut maică-sa la vorbitor a rămas îngrozită.
— Sper că nu ai cancer.
I-a răspuns că e sănătos tun. Minciună. Ameţea încontinuu, nu avea forţă să facă nimic. De câteva zile avea urina roşie, dar nu i-a zis nici asta.
Se gândea să-i spună doctorului, dar a tot amânat, temându-se de un diagnostic urât. Apoi s-a făcut o întrunire, au votat cu toţii pentru încetarea grevei şi, după câteva zile, culoarea urinei i-a revenit la normal.
Joxe Mari dă vina pe greva foamei pentru constipaţia lui frecventă şi pentru hemoroizii care-l chinuie.
Nu l-au învins nici lungile perioade de izolare. Douăzeci de ore din zi închis în celulă. Vara, căldură de mori. Gardienii urlând la tine. Vizitele, reduse la opt, zece minute. Plus tâmpenia cu percheziţiile nocturne din două în două ore, sau de câte ori aveau ei chef. Între două percheziţii, loveau cu bastonul în uşa metalică pentru a nu-l lăsa să doarmă. Apoi tăbărau peste el. Urlete, dezbracă-te, bagă flotări. Cam aşa. Plus insultele de rigoare. Dar nici aşa nu m-au pus cu botul pe labe.
Când a fost faza cu Miguel Ángel Blanco33, trei gardieni l-au snopit în bătaie. Mă rog, un gardian. Ceilalţi doi l-au imobilizat. Vestea sechestrării ajunsese la puşcăriaşi de trei zile. Când a aflat ultimatumul dat de ETA, Joxe Mari i-a şoptit unui coleg:
— Pe băiatul ăsta o să-l radă.
În seara zilei de 12 iulie, s-a aflat că îi trăseseră două gloanţe în cap.
Fusese internat la un spital din San Sebastián. Se zbătea între viaţă şi moarte. În zorii zilei următoare, ştirile au confirmat moartea lui. Când aveau loc atentate mortale, atmosfera din puşcărie devenea tensionată.
Priviri reprobatoare. Un gardian:
— Ce, sunteţi mulţumiţi?
Joxe Mari nu-şi aminteşte să fi zâmbit. Sau poate că da, dar nu din motivul bănuit de gardian. Noaptea, sub pretextul unei percheziţii, au tăbărât pe el. Ploaie de lovituri.
— Asta-i pentru rânjetele de azi, teroristul dracului. Dacă mai vrei, îţi 33 Politician spaniol, consilier local din partea Partidului Popular, între 1995 şi 1997. În 1997 a fost răpit şi apoi ucis de ETA.
518
mai dăm.
Cu ani în urmă, în Picassent, s-a trezit prins într-o bătaie cu doi deţinuţi de drept comun. În timpul cinei. Motivul? Un fleac. De fapt, e suficient ca unor tipi să nu le placă faţa ta. Şi deşi i-a pus la pământ fără greutate, paf paf, un altul l-a luat pe nepregătite şi i-a tras un scaun în cap. Râu de sânge şi opt copci. A venit directorul şi valea, la izolare. Un incident ca atâtea altele. Se poate şi mai rău, uneori se lasă cu morţi. A trecut timpul, Joxe Mari a fost mutat la altă închisoare, a început să chelească şi, într-o zi, uitându-se în oglindă, a observat că nu mai avea destul păr încât să-i acopere cicatricea.
În sfârşit, lucruri care trec. De multe dintre ele, nu află nimeni din afara închisorii. În plus, e preferabil să nu le spui nici alor tăi ca să nu se îngrijoreze. Dar nu conta: Joxe Mari continua să fie dârz, ca de granit, catarg înălţat în mijlocul furtunii, pentru că, pe lângă forţa fizică, nu ducea lipsă de sprijin pentru a rezista dificultăţilor, momentelor grele şi tuturor situaţiilor potrivnice. Ce sprijin? În primul rând, grupul. Grupul e fundamental, buna înţelegere între colegi. Îi zicea maică-sii:
— Aici, ei sunt familia mea.
Apoi loialitatea ideologică. Făcea acum ceea ce nu făcuse în libertate.
