Arantxa s-a grăbit să-i scrie ceva pe ecranul iPadului. Fizioterapeuta a fost de acord pe loc. Apoi i-a zis lui Nerea să aştepte acolo, că o să o cheme. Nerea a rămas singură pe hol. Ce mi-or fi pregătind fetele astea?
După feţele lor, ceva amuzant, fără îndoială. După o vreme, au chemat-o.
A intrat în sala de recuperare. Îi pregătiseră o surpriză: Arantxa în picioare, cu câte o fizioterapeută într-o parte şi-ntr-alta. Nesigură, încordată, a reuşit să facă un pas fără să fie ajutată, fără să se sprijine, un pas mic, tremurător, of, Doamne, o să cadă, apoi încă unul, patru în total. I-au adus scaunul cu rotile ca să se aşeze. Felicitări, aplauze de la toţi cei prezenţi.
Inclusiv de la Nerea. Şi puţin a lipsit să nu-i scape câteva lacrimi.
Câteva minute mai târziu, şi-a luat la revedere de la Arantxa,
511
promiţându-i că va mai veni să o vadă. Nerea a străbătut coridorul absorbită de gânduri, de fapt îngrijorată, mai degrabă. Pentru maică-sa, clar. Chiar înainte de a ajunge la trepte, mă bucur că am venit, o voce a salutat-o din apropiere, un bună scurt, tăios, la care ea a răspuns mecanic, fără să se uite la cine o salutase. Abia apoi a întors capul. A văzut spatele lui Miren, îndepărtându-se pe coridor. O fi Miren? Bineînţeles că ea era, însoţită de un băiat care era cu două palme mai înalt decât ea şi de o fată
foarte frumoasă, cu părul lung prins în coadă. După vârsta lor şi ţinând cont că erau cu Miren şi pentru că era clar ca bună ziua, Nerea şi-a dat seama că erau copiii lui Arantxa.
512
119. RĂBDARE
Seara, Nerea l-a sunat pe fratele ei. Îi promisese. I-a povestit, fără să se piardă în prea multe detalii, cum decursese întâlnirea din acea după-amiază cu Arantxa. N-a uitat să-i spună că Miren o salutase.
— Nu se poate. Eşti sigură?
— Nu era nimeni în jurul meu, aşa că salutul trebuie să-mi fi fost adresat. Un bună scurt. Nici n-am apucat să-i văd faţa.
Apoi a trecut la problema care o îngrijora cel mai mult.
— Arantxa ştie că ama e bolnavă.
— Nu-mi dau seama de unde a aflat. Eu încă nu i-am spus lui ama care-i diagnosticul.
— Ama nu e proastă. Ştie că nimeni nu merge la un oncolog ca să scape de o faringită. Cu siguranţă intuieşte ce are, chiar dacă nu poate numi cu exactitate.
— Ţi-aş rămâne îndatorat dacă te-ai duce pe la ea şi ai pregăti terenul.
Eu, deocamdată, nu mă simt în stare.
— Stai liniştit. O să mă duc mâine.
— Te rog, chiar dacă o să te contrazică, nu te certa cu ea.
I-a cumpărat un buchet de flori. O idee proastă, după cum avea să-şi dea seama. În drum spre casa maică-sii, a văzut o florărie şi şi-a zis: o să-i duc un buchet de flori ca să înţeleagă că nu sunt supărată pe ea. Bittori, imediat ce a văzut florile:
— Ştii ceva? Încă n-am murit.
Răbdare. Înainte de a intra, oprită în hol, Nerea a întrebat de preşul adus de la Londra.
— Ai mai întrebat de el. Nu e greu de înţeles că nu-mi plăcea.
— Nu mi-ai spus niciodată.
— Fata mea, există lucruri care nu trebuie spuse.
Răbdare, răbdare. Îşi amintea de ce-o rugase fratele ei: să nu se certe cu ea.
— Şi soţul tău? V-aţi despărţit din nou?
— Cu treburi.
— Ăsta mereu are treburi.
— Munceşte mult, ama, Nu-l mai judeca pe nedrept.
513
Bittori a pus florile într-o vază cu apă. A zis că miros bine, iar sâmbătă, dacă nu te superi, o să i le duc lui Txato. Nerea, pe un ton uşor critic, a zis că e frig în salon. În timp ce spunea asta, s-a uitat la uşa balconului larg deschisă.
— O ţin aşa că poate se întoarce pisica. Mă tem să nu cumva să fi păţit vreo nenorocire.
— Ieri m-am dus s-o văd pe Arantxa la spital.
— Mi-a spus azi-dimineaţă.
— A, bine. De fapt, de asta venisem, dar dacă ştii deja…
— Ştiu varianta ei. Nu pe a ta.
Răbdare. S-au aşezat, ea aici, maică-sa de cealaltă parte a măsuţei joase, iar între ele două se aflau vaza cu flori şi ceştile de cafea solubilă, fără cafeină. Nerea i-a spus de ce mersese la spital şi cum a decurs întâlnirea cu Arantxa. Bittori o întrerupea tot la două vorbe.
