Ce? Politică. Înainte, toată acea pălăvrăgeală şi prostiile teoretice i se păreau deviaţii din drumul spre obiectiv. Lupta armată era scurtătura.
Acum citea cu atenţie articole, pliante şi orice opuscul doctrinar sau comunicat provenind din partea organizaţiei. Nu se mulţumea doar să-şi alimenteze gândul că încă era implicat în luptă, ci strângea şi argumente care să îndreptăţească acea luptă şi să demonstreze limpede că era justă
şi necesară. Uf, şi sprijinită de majoritatea bascilor. Această convingere îl însufleţea. Şi de câte ori avea ocazia (de exemplu, la întâlnirile săptămânale în care deţinuţii ETA stabileau normele de comportament din închisoare, în acord cu ordinele primite din afară) începea să
monologheze / discute aprins, fanatic, ţâfnos.
Se simţea mult mai bine ori de câte ori vorbea în limba bască cu vreun coleg sau cu grupul. Uneori cântau melodii basce, Izarren hautsa, sau ceva de Lete, de Laboa, de Benito Lertxundi, fără să ridice prea mult vocea ca să nu provoace, sau spuneau bancuri. În asemenea ocazii, Joxe Mari se simţea dus departe de acolo, într-un loc fără gardieni, fără ziduri, fără
gratii, spunând aceleaşi bancuri, cântând de mama focului aceleaşi
519
cântece şi bând cidru, vin cu cola sau bere, în tovărăşia prietenilor săi de pe vremuri. Cu ochii închişi, era capabil să simtă mirosurile din satul său, mirosul prazului adus de tatăl său de la grădină şi încă unul, care pentru el era culmea parfumului, cel de iarbă proaspăt cosită. Încă din Albolote, iar apoi, şi mai des, în corpul 3 din Puerto I, s-a apucat să scrie poeme. Îi oferea o senzaţie plăcută de intimitate. Nu îndrăznea să le arate nimănui, de ruşine şi pentru că ştia că erau lipsite de valoare. În timp ce scria, îşi amintea de Gorka, de pasiunea lui pentru singurătate şi cărţi. Ce-o fi făcând acum fratele lui?
Cu toate astea, antidotul cel mai puternic pe care Joxe Mari îl avea împotriva veninului nostalgiei, remuşcărilor şi senzaţiei de înfrângere era ura. În închisoare, crescuse lent în el o ură profundă. Cum nu şi-o putea manifesta, o ţinea la foc mic în coşul pieptului. Nu simţise ceva comparabil nici măcar pe vremea când umbla cu arma în mână. Pe atunci avea alte motivaţii. Nu ştiu, conştiinţa datoriei. Trebuie executat cineva? Două
gloanţe-n cap şi gata, fie cine-o fi. Dar ce simţea acum era ură curată şi dură, consecinţa loviturilor încasate, a umilinţelor suportate, a certitudinii că aşa cum se comportau cu el tot aşa se comportau şi cu poporul lui. Ura îl răcorea pe Joxe Mari în arşiţa verii, îl încălzea în nopţile de iarnă. Îl făcea imun la sentimentalism. Dacă ar fi putut ucide cu privirea, nu ar fi stat pe gânduri: ar fi făcut o serie de crime în fiecare dintre închisorile prin care a trecut.
Până când a apărut Aintzane, fata din Ondárroa, cu doi ani mai tânără
decât Joxe Mari. Muncea într-un restaurant ţinut de părinţii ei. Înainte de a o cunoaşte, Joxe Mari mai primise scrisori de la fete basce. În localurile naţionaliste, în herriko tabernas şi prin alte locuri, erau afişate la vedere poze cu combatanţi ETA aflaţi în închisoare. Lângă fotografie era scris numele deţinutului şi în ce închisoare se afla. Joxe Mari şi colegii lui primeau frecvent scrisori de la fete pentru care ei erau nişte eroi. Scrisori pline de admiraţie şi simpatie, scrise din dorinţa de a-i încuraja şi de a-i face pe gudaris deţinuţi să se simtă mai puţin singuri. Scrisori care, cu trecerea timpului, puteau lua o turnură amoroasă.
Înainte de a se întâlni pentru prima dată, Joxe Mari şi Aintzane şi-au scris scrisori timp de un an. La început îşi scriau în limba bască. Au trecut la spaniolă după ce şi-au dat seama că astfel scrisorile îi erau aduse mai repede lui Joxe Mari. Într-o zi, ea l-a vizitat în vorbitorul din Puerto I. Nu
520
era grasă, mai degrabă mare şi voinică, frumoasă, amuzantă, veselă din fire şi deschisă la minte. A fost ideea ei să ceară o întâlnire intimă imediat ce Joxe Mari, depăşindu-şi marea lui timiditate, i-a mărturisit la vorbitor că el de fapt nu, că până atunci niciodată nu mai făcuse, chiar dacă
avusese o iubită în satul său, dar aia era bătută în cap.
— Nu mă lăsa să o sărut pe stradă.
Pentru câteva clipe, vorbitorul s-a umplut cu hohotele de râs ale lui Aintzane.
Joxe Mari s-a lăsat condus. A avut parte de tandreţe, mângâieri, vorbe dulci şoptite la ureche şi i-a plăcut. Asta a fost problema. Noaptea, incapabil de a adormi, a înţeles brusc, ca şi cum tavanul celulei i-ar fi căzut în cap, că pierdea tot ce era mai bun în viaţă. Se mai gândise la asta şi înainte, dar acum, pentru prima dată, avea cu adevărat senzaţia că-şi aruncase tinereţea peste bord.
Câteva zile mai târziu, în timpul unei partide de fotbal dintre Real Madrid şi Athletic Bilbao, s-a uitat cu atenţie, nu la minge, nu la fazele de joc, ci la oamenii care umpleau tribunele stadionului Anoeta, basci ca el, cu drapele, cu pancarte, unele dintre ele cereau ca deţinuţii ETA să fie aduşi în închisorile din Euskal Herria, se uita la toţi oamenii aceia care săltau, cântau şi se bucurau. Apoi a văzut nişte imagini difuzate odată cu ştirea despre temperaturile neobişnuit de mari din nordul peninsulei şi a văzut plaja La Concha plină de oameni în costume de baie, basci relaxaţi, poate fericiţi, se plimbau pe mal, înotau şi stăteau la soare, îndrăgostiţi lungiţi pe prosoape, tineri în canoe, copii săpând în nisip cu lopăţica de plastic. Şi nici una, nici două, gura i s-a umplut de amăreală, şi nu doar gura, ci însuşi centrul convingerilor şi gândurilor lui.
Aintzane şi el au mai avut o întâlnire intimă, cu rafala ei de plăcere uşor precipitată. Adevărul este că locul acela, cu patul în care cine să mai ştie câte perechi se culcaseră, nu invita la desfăşurări romantice. Rămas singur, Joxe Mari a simţit din nou că ceva din interiorul său încerca să-l răstoarne, că înaltul catarg începea să se încline şi vaporul să ia apă. După
o vreme, Aintzane a încetat de a-i mai scrie. Asta e, şi-o fi găsit pe altul.
Lucruri care vin şi trec. Cu precizarea că, dacă eşti în puşcărie, te doare mai mult.
521
121. DISCUŢII LA VORBITOR
La început, dar chiar la început, Miren mergea la Joxe Mari de două, ba chiar de trei ori pe lună. Ieşea din casă hotărâtă, eroică, luptătoare. Când vedea clădirea închisorii, furia o făcea să-şi încrunte sprâncenele, să
strângă din dinţi. Protesta faţă de lipsa de igienă de la vorbitor; se îndoia că trecuseră cele patruzeci de minute regulamentare ale vizitei; se răstea la gardieni, tutuindu-i, acuzându-i pentru dispersarea „deţinuţilor basci”, de parcă ei ar fi fost de vină prin simplul fapt că purtau o uniformă. Că de ce obligau rudele să facă nişte drumuri atât de lungi. Că ce mai contează
dacă-i ţin fiul în închisoarea asta sau în alta, mai aproape de casă, din moment ce oricum ar fi închis între patru pereţi şi pereţii sunt la fel peste tot. Doamnă, dacă vreţi să depuneţi o reclamaţie, vă rog să vă duceţi la.
Limbi amestecate, accente, speranţe, iar într-o zi, la Picassent, după o călătorie grea, când au făcut pană şi şi-au văzut moartea cu ochii, nu i-au permis accesul la vorbitor. Fără nicio explicaţie. Cel puţin asta le-a zis ea tuturor celor din sat. Apoi, s-a mai liniştit. Chiar liniştit? Nici vorbă. Îşi vărsa năduful în autobuz, atât la dus cât şi la întors. Odată cu trecerea timpului, nu-şi mai cheltuia nervii. Odată cu trecerea timpului, a învăţat să-şi înghită indignarea, să se resemneze.
Joxe Mari încă nu împlinise un an de puşcărie, când Miren şi-a făcut obiceiul de a-l vizita o singură dată pe lună. Şi aşa a ţinut-o până în ziua de azi, cu mici excepţii, cum a fost atunci când Arantxa a avut atacul. Miren nu s-a dezlipit de ea trei luni, cea mai lungă perioadă în care nu la vizitat pe Joxe Mari. Dar Joxian? O însoţeşte de cel mult două ori pe an. La început venea şi el mai des, dar se certau.
Joxe Mari şi Miren vorbeau întotdeauna în limba bască, secretoşi în funcţie de subiect, cu o mulţime de subînţelesuri, pentru cazul în care erau înregistraţi.
— S-a dus şi Josetxo. Luni e înmormântarea. Ştii de ce. A făcut un cancer galopant.
— Şi măcelăria?
— A rămas Juani cu ea, ce să facă? Toată lumea cumpără de la ea. O
ajutăm şi noi cum putem.
Joxe Mari îşi dădea seama de eforturile pe care maică-sa le făcea
522
pentru a-i ridica moralul. Şi de mândria ei, atunci când îi menţiona pe cei din sat care întrebaseră de el şi-i transmiteau salutări.
Odată, când l-a vizitat de sărbători, i-a zis:
— Cel cu crâşma mi-a cerut o poză cu tine. Acum ştiu pentru ce. Sunteţi pe faţada primăriei, tu şi ceilalţi. Atât de mari. Sub poză, numele. La mijloc, un banner pentru amnistiere. În fiecare dimineaţă mă duc acolo şi te salut. Când ies de la slujbă, tot ce văd mai întâi, acolo, mare, e faţa ta.
