dăduse veşti dureroase, la telefon, lui Joxe Mari, apoi vreme de trei luni n-a mai venit să mă vadă, chiar dacă-l suna din când în când şi îi trimitea bani ca să-şi mai cumpere una, alta de la chioşcul închisorii.
— Deocamdată, e tot acolo, la un spital din Catalonia. Oamenii din sat s-au întrecut pe ei înşişi. Imposibil de povestit. La cafeneaua Arrano şi în toate barurile şi în toate magazinele e câte o puşculiţă pentru ea. N-avem grijă în privinţa asta.
— Dar doctorii, ce zic?
— Încearcă să ne dea speranţe, dar eu văd adevărul în ochii lor. De murit zic că n-o să moară, dar nu va mai vorbi, nici nu va mai merge vreodată, nimic. Ce să-ţi spun mai mult decât că e alimentată printr-o sondă care-i intră aici, în burtă.
În acel moment, i-a simţit vocea gâtuită din pricina unui acces de plâns.
Îşi acoperea faţa cu mâinile. De cealaltă parte a geamului, Joxe Mari şi-a lipit palmele de sticlă, fără să ştie ce să spună altceva în afară de ama, ama, aşa voinic cum era, luat prin surprindere de toată situaţia, părând brusc un copil într-un trup masiv, deşi nu mai era de mult atât de vânjos precum fusese cândva. După câteva minute, Miren şi-a venit în fire, a trecut la alte subiecte, a reuşit să fie senină până la plecare.
Au trecut anii, s-au succedat vizitele. Miren:
— L-am felicitat din partea ta. A fost foarte bucuros. Şi elegant. Costum gri şi cravată. Data următoare poate-ţi aduc nişte poze. I-am aşteptat la ieşirea din primărie. Au ieşit împreună, el şi soţul lui. Îl cheamă Ramuntxo.
M-am obişnuit deja să-i zic soţul lui. E un tip super bine. Are o fată. E o poveste tristă. O să ţi-o spun cândva. Pe trepte, i-au aşteptat foarte mulţi prieteni şi toţi au aruncat cu orez. Ne-au văzut pe partea cealaltă a străzii şi au venit imediat la noi, iar eu mă temeam că nu aveam de unde să ştiu cum avea să reacţioneze Gorka. De invitat, nu ne-a invitat. Dar, ce naiba, ne-am dus şi neinvitaţi. Aita făcându-mi capul calendar încă de la plecare.
Părea gata să se certe cu Gorka. Eu: lasă, lasă, mai taci din gură. Soţul lui Celeste ne-a dus cu maşina la Bilbao. Bietul de el ne-a aşteptat în stradă
până la douăşpe noaptea. Dacă nu era el, n-am fi reuşit să o urcăm pe Arantxa în maşină. Pentru că aita nu mai e în stare de nimic. Şi, după cum îţi spuneam, a fost totul foarte bine. Cina, pentru că am rămas la cină, cum să nu fi rămas, impecabilă, iar eu lângă Gorka, cu pantofii mei noi şi totul a fost bine, foarte bine. Ce să mai zic, băiete? Fratele tău ne-a ieşit
525
cum a ieşit. Juani zice că există lucruri şi mai rele. Am tot vorbit despre asta cu Sfântul Ignaţiu şi mi-a dat dreptate.
— Crezi că fratele meu e fericit?
— Eu zic că da.
— Atunci, gata. Să nu mai despicăm firul în patru.
526
122. ÎNCHISOAREA TA, ÎNCHISOAREA MEA
Joxe Mari, singur în celulă, patruzeci şi trei de ani, dintre care şaptesprezece în închisoare, s-a retras din ETA. Într-una din nesfârşitul şir de zile, înainte de a se culca, a aruncat o privire la o fotografie primită de la sora sa şi şi-a zis în sinea lui: până aici. Pur şi simplu. Nimeni n-a aflat, pentru că n-a vorbit cu nimeni despre decizia lui. Nici cu colegii, nici cu familia. Cu nimeni. S-a întâmplat cu o jumătate de an înainte ca ETA să
anunţe renunţarea definitivă la lupta armată.
S-a retras din ETA, a dormit bine. Oricum, de la o vreme, nu mai era atât de încrezător în convingerile sale. Toate influenţează: singurătatea din puşcărie; îndoielile, care sunt ca nişte ţânţari, vara, nu-ţi dau pace nicio clipă; anumite atentate, care, oricât te-ai strofoca, nu mai încap în locul tot mai îngust al justificărilor obişnuite; colegii pe care, la început, i-a catalogat ca dezertori, iar acum îi înţelege şi, în secret, chiar îi admiră.
S-a terminat. De acum încolo, fără mine. Niciun muşchi nu i-a tresărit pe faţă atunci când, după câteva luni, i-a văzut la televizor pe cei trei cu cagule care au anunţat că ETA s-a hotărât să pună capăt luptei armate. Nu că i-ar fi fost egal. Considera că nu mai e problema lui.
Un coleg, surprins, uşor confuz, l-a întrebat ce părere are.
— N-am nicio părere, de ce trebuie să am o părere?
— La dracu’, omule, da’ ştiu că te-ai schimbat.
Altădată ar fi reacţionat, ar fi apărut cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ. Dar acum vorbea exact cât era necesar; în unele zile, nici măcar atât. Se transformase într-un singuratic, era tot mai gânditor. Părea liniştit, dar liniştea lui era liniştea unui copac prăbuşit. Singurătatea lui căutată, cea a unui om tot mai obosit pe zi ce trece. Şi pe cât era de obosit, pe atât era şi de suspicios. Gândurile lui erau ale unei conştiinţe în care, încetul cu încetul, au încetat să mai răsune ordine, argumente, toate acele deşeuri verbale / sentimentale cu care ani de zile îşi înăbuşise propriul adevăr. Care era acel adevăr? Care să fie? Acela că a făcut rău, că
a ucis. Pentru ce? Răspunsul îl umplea de deznădejde: pentru nimic. După
atâta vărsare de sânge, nici tu socialism, nici tu independenţă, nici tu pula mea, nimic. Era ferm convins că fusese victima unei înşelătorii.
Bănuiesc că ama. Atât de devotată lui Ignaţiu de Loyola, ştie că şi
527
sfântul, în tinereţe, a fost un om de arme. A ucis? Joxe Mari a căutat informaţii într-o enciclopedie de la biblioteca închisorii. N-a găsit nimic sigur, dar el era convins că aşa a făcut. A omorât şi acum e sfânt. A omorât şi paradisul îl aşteaptă.
În cazul său, schimbarea nu s-a datorat rănilor din luptă, nici citirii cărţilor pioase. Crede că au fost mai multe cauze. Cauze după cauze, după
cauze, până s-a ajuns la situaţia actuală, aceea a unui bărbat lipsit de orice alt orizont în afară de cei patru pereţi ai celulei, strivit sub povara faptelor comise în numele unor principii împrumutate de la alţii şi pe care el, supus, şi le-a însuşit.
An după an trăgea speranţe (viitoarele alegeri, pactul de la Lizarra35, negocierile cu guvernul statului, ecourile internaţionale ale conflictului) care până la urmă nu se împlineau. Niciodată. Aici, nu se împlineşte nimic în afară de anul care se încheie şi începe altul. Brusc, a primit acea fotografie, prima în care o vedea pe sora lui în scaunul cu rotile; a fost lovitura de topor care a doborât copacul. Sau catargul vaporului, ce mai contează?
Arantxa i-o trimisese prin poşta normală. În scrisoarea scrisă, ca de obicei, de îngrijitoarea ecuadoriană, Joxe Mari a citit: „I-am zis mamei să-ţi arate o poză cu mine. Dar nu vrea. Zice să mai aştept, că în ultimul timp te-a văzut cam trist. Dar eu vreau să mă vezi aşa cum sunt acum. Ce e cu nevoia asta de a ascunde? Dacă tot veni vorba, să ştii că eu te-am văzut într-o poză în care eşti chel şi ai guşă, semeni tot mai mult cu aita, cu faţa aia de tăntălău, pe care-o aveţi toţi bărbaţii din familia noastră”.
Sărmana lui soră! A continuat să o iubească chiar şi atunci când s-a măritat cu spanioloiul ăla din Rentería, care a lăsat-o cu ochii-n soare. S-a cutremurat imediat ce a scos fotografia din plic. Măiculiţă, Doamne, măiculiţă! Abia acum îşi dădea seama: nu şi-ar fi închipuit niciodată că
ajunsese să arate aşa. Sora lui. Dureroasa, necruţătoarea realitate a handicapului ei şi a scaunului cu rotile.
Când i s-a făcut fotografia, Arantxa s-a uitat spre aparat. Acum se uita la Joxe Mari din dreptunghiul de hârtie. Ochii, oblici din pricina zâmbetului, păreau mai mici decât şi-i amintea el. Avea gura uşor 35 Acord politic semnat în 12 septembrie 1998, în localitatea Estella (Lizarra, în limba bască), prin care se iniţia un proces de dialog şi negocieri, cu scopul de a duce la încetarea definitivă a terorismului practicat de ETA.
528
strâmbă? Iar zâmbetul ăla exagerat, ştiu eu ce zic, e tipic pentru cei care nu-şi pot controla muşchii feţei. Se vedea că anii trecuseră şi peste ea, mai ales după riduri, după părul plin de fire cărunte. I l-au tăiat, ce păcat! Nu-i stătea bine cu părul scurt. În poală, iPadul. O mână moartă, cu pumnul închis, cu o brăţară de jucărie la încheietură. Iar unul dintre picioare prins într-un soi de ciorap ortopedic sau poate că era o orteză pentru gleznă, nu se vedea bine.
