— N-am zis asta.
— A, să nu uit, Txato întreabă când ai de gând să te însori. Zice că e timpul.
În maşină s-a făcut tăcere. Opriţi la un semafor, strada înceţoşată, cenuşie, Xabier şi-a întors privirea spre maică-sa.
— Da, sunt convins că eşti ţicnită.
Semaforul s-a făcut verde şi Bittori a început să râdă.
534
124. UDĂ LEOARCĂ
După-amiază înnorată. Acasă la Miren, scenele obişnuite după prânz.
Ea, burete şi detergent de vase, tocmai termina de spălat vesela din chiuvetă; şi-a prins şorţul de cuiul din dosul uşii şi s-a uitat pe fereastra bucătăriei ca să vadă dacă s-a oprit ploaia. Ploua cu putere, aşa că i-a zis fiicei sale, în sufragerie, în după-amiaza asta nu poţi ieşi la plimbare.
— Cel mai bine ar fi să o sun pe Celeste, să nu vină degeaba.
Joxian, somnoros, tăcut, a rămas la bucătărie ca să şteargă vasele cu o cârpă. Arantxa, fără să ţină cont de ce-i spusese maică-sa, tasta litere pe ecranul iPadului.
— Ce scrii acolo?
I-a arătat ce scrisese: „Trebuie să ştii ceva, chiar dacă te va durea”.
Miren, ranchiunoasă:
— Dacă are legătură cu aia, nu vreau să ştiu nimic. Dă-o dracului, tot ce mai lipseşte e să te prezinţi cu ea aici.
Arantxa scria acum cu repeziciune. „Eşti singura din casă care nu ştie.”
— Ce să ştiu? Ce tot vorbeşti acolo? Ce e cu tot teatrul ăsta?
„Joxe Mari a rugat-o să îl ierte.”
— Joxian, tu ştiai asta?
De la bucătărie:
— Ce?
— Nu face pe prostul. Faza cu Joxe Mari.
— Normal. Mi-a zis Arantxa înainte de prânz.
— Ce pizda mă-sii?! Mie de ce nu mi-ai spus?
— Ce mai contează? Tocmai ţi-a spus.
Miren, Miren, la aşa ceva chiar că nu te aşteptai. Vorbea, înjura?, printre dinţi. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Tâmpiţii ăştia au înţeles greşit.
— Am fost la el acum zece zile. Nu mi-a zis nimic.
Din turnul bisericii au răsunat, triste, plumburii, clopotele bătând trei după-amiaza. Ţac, ţac, ţac, tasta Arantxa cu degetul, cât de repede putea, ţinând iPadul în poală. „Nu are curaj să-ţi spună. Se teme de tine.”
Sătulă să-şi tot întindă gâtul ca să afle şi alte detalii, Miren şi-a tras un scaun lângă cel cu rotile. Odată aşezată, i-a cerut cu gravitate să-i spună
535
totul. Din cuvintele ei n-a răzbătut nici răutate, nici supărare. Dar faţa o trăda că se simţea ofensată. Fiecare frază nouă care apărea pe ecran o rănea pe Miren mai tare decât cele anterioare.
„I-a scris o scrisoare în care o roagă să-l ierte. Bittori mi-a citit-o azi-dimineaţă.”
— Dar dacă a scris-o chiar ea? Toată lumea ştie că e nebună.
„Cunosc scrisul lui Joxe Mari. Şi nu e singurul din familia asta care i-a cerut iertare.”
— Cine altcineva?
„Întreabă la bucătărie”
— Joxian, vino aici imediat. Poate mă lămureşti şi pe mine ce-aţi făcut pe la spatele meu.
Joxian, ştergându-şi mâinile de bluză, a intrat în sufragerie. Fără să se piardă cu firea, a fost sincer, clar şi scurt, apoi s-a dus să-şi facă siesta.
Miren, către fiică-sa:
— Altceva?
