„Asta-i tot.”
Mai târziu, el în pat, Miren, neavând pe cine să-şi verse amarul, atentă
la ştirile de la televizor, şi-a zis că nu era obligată să le dea explicaţii. Nici unde mergi, nici la revedere, nimic. Ca să nu intre în dormitor, te pomeneşti că Joxian se trezeşte, a ieşit în stradă cu hainele pe care le avea pe ea. Când a ieşit, uşa a scos un clac discret, trist; nimic din tipica trântire furioasă a uşii.
Unde se duce? Ploua cu găleata. Ca în după-amiaza când l-au omorât pe ăla. O fi făcut el ceva de l-au omorât. Şi din câte ştiu eu, nu fiul meu a fost cel care. Aşa că, de ce trebuie el să se roage de iertare? A trecut strada, a ţistuit din limbă iritată. Ar fi trebuit să-şi ia umbrela, dar nu mă
mai întorc. Se simţea trădată, victima unei intrigi familiale şi, fireşte, convinsă că ploaia se abătea numai asupra ei.
Măcelăria era închisă. Normal: încă nu era patru. A văzut că înăuntru era lumină, aşa că a intrat prin spate, nu era pentru prima dată când făcea asta. Ea o să mă înţeleagă. Dacă nu ea, atunci cine?! În penumbra cuprinsă
de linişte mirosea a grăsime, a carne, a mezeluri. Vecinilor trebuie să le fi fost greu până s-au obişnuit. Soneria a scos nişte sunete ascuţite, disonante. Era convinsă: uşa se va deschide şi în pragul ei va sta Juani, gata să asculte torentul verbal al prietenei sale, care avea nevoie să-şi
536
verse năduful cu orice preţ.
Dar nu. Uşa a rămas închisă.
— Cine e?
— Eu sunt.
— Cine?
— Miren.
Să aştepte puţin. Ce ciudat! Dacă tot ai venit la uşă, ce mai aştepţi ca să-mi deschizi? Imediat ce i-a văzut părul desfăcut, Miren a ghicit: nu era singură. A stat puţin. L-a salutat pe el, care în ciuda trecerii anilor, continua să arate bine. Deci ăştia-s împreună? Pentru a disimula, a cumpărat câteva felii de ceva şi o sută de grame de altceva.
— Scuze că am venit la ora asta, dar sunt cam năucă. Mâine îţi aduc banii.
— Stai liniştită, femeie.
A revenit în stradă, la după-amiaza agitată şi la bălţile de ploaie, înainte de a intra în biserică, a aruncat punga cu carne la coşul de gunoi. Cu oasele-ngheţate, s-a aşezat la locul său obişnuit. În faţa altarului ardeau lumânări votive. Câte mai aprinsese şi ea, de-a lungul vieţii, spre cinstirea Domnului, gândindu-se la binele casei, căutând protecţie divină pentru fiii ei.
Miren, udă leoarcă în biserica goală. Dacă se iveşte preotul, am şters-o.
Nu avea chef să vorbească cu nimeni. Numai cu statuia lui Ignaţiu de Loyola, tronând acolo, sus, în nişă. Bine, Ignaţiu, bine. Mi-ai făcut una bună. Până la urmă, te pomeneşti că eu oi fi cea rea.
I-a făcut reproşuri amare. Cu voce tare sau şoptită? Nu, în gând, ca de obicei. S-a îndoit de faptul că sfântul poate fi marele nostru patron spiritual. Nu ai ales calea cea bună. Ia zi, de ce trebuie să ne rugăm noi de iertare? Şi cum rămâne cu crimele comise de GAL? Şi-a cerut cineva iertare pentru alea şi pentru schingiuirile din beciurile poliţiei şi pentru dispersarea deţinuţilor şi pentru cât de asuprit e poporul basc? Şi dacă era atât de rău ceea ce am făcut, de ce nu ai intervenit la timp? Ne laşi să
facem, pentru ca apoi să aflăm că ne-am sacrificat degeaba, că noi, miile de basci, care iubim ce e al nostru, am greşit ca nişte proşti. Haide, Ignaţiu, mai dă-o-ncolo! Fă-o pe fata mea să umble din nou, scoate-l din puşcărie pe fiul meu sau nu mai vorbesc în veci cu tine. Dă-o naibii, suferinţa mea nu contează?
537
S-a ridicat. În locul pe care stătuse timp de zece, cincisprezece minute, rămăsese o pată umedă. Era frig în biserică. Pe Miren a apucat-o brusc tremuratul. Uff, Dumnezeule, să vezi că mă îmbolnăvesc, atât ar mai lipsi.
A ieşit în stradă şi ploaia continua să cadă. Cer întunecat, lumină slabă, străzi pustii. Ca să se apere de ploaie, Miren mergea pe sub copaci, dar era cam degeaba. Din întâmplare, privirea i-a căzut pe coşul de gunoi.
Punga cu carne era încă acolo. A luat-o şi a dus-o acasă, pentru că nu ne permitem să aruncăm mâncarea.
538
125. DIMINEAŢĂ DE DUMINICĂ
Se adunaseră multe, prea multe săptămâni de când n-o mai văzuse.
Bittori a luat hotărârea în seara dinainte. Dacă mâine-dimineaţă, când se va trezi, va găsi neatinse cele două vase lăsate pe balcon, unul cu apă, celălalt cu mâncare pentru pisici, atunci o va considera pe Ikatza dispărută
pentru totdeauna. Urmarea? Păi, oricât de mult i s-ar rupe sufletul, avea să arunce la gunoi nu numai vasele, ci şi scărpinătorul vertical, tava cu nisip, peria de păr, în fine, tot ce ţinea de pisică. S-a trezit mai devreme decât de obicei. Înainte de orice, a ieşit pe balcon. În cămaşă de noapte, a privit cerul senin, lunga fâşie de mare, insula Santa Clara, dealul Urgull, simţindu-se privilegiată că locuia acolo, cu vedere amplă asupra golfului, chiar dacă plaja nu se vede din cauza casei din faţă. Apoi s-a uitat în colţul balconului şi a văzut că vasele erau exact aşa cum le lăsase în seara trecută.
Puţin înainte de ora şapte dimineaţa, Miren l-a auzit pe Joxian intrând cu bicicleta în bucătărie. Duminică. Obiceiul lui prost de a băga bicicleta în casă pentru a o curăţa şi a o unge. Într-o zi, el a întrebat-o, în glumă?, dacă era geloasă pe bicicletă. Păi, n-ar fi de mirare, pentru că dacă e să
spunem adevărul, când o mângâiase ultima dată bărbatul ăsta? Isuse Cristoase, nici când o lăsase gravidă. Toată atenţia lui e îndreptată spre bicicletă, vinul de la bar şi grădină. Miren a mai întârziat în pat, ca să nu dea ochii cu el în bucătărie. N-avea chef de discuţii. Dormise prost. De ce?
Păi, muzica, petardele şi petrecăreţii care n-au încetat cu larma lor cât a fost noaptea de lungă. Mai de mult îi plăceau petrecerile din sat. Acum, tot mai puţin. Zdrang! A auzit uşa casei. Joxian tocmai plecase. Unde a zis că merge? Habar n-am. Miren a mai stat cinci minute ghemuită în aşternut, ca nu cumva Joxian să fi uitat ceva şi să se întoarcă. Apoi, fără
grabă, s-a ridicat din pat.
Bittori a găsit un rest de cafea, din ziua trecută, pe fundul cafetierei. Şi-a zis că dacă mai pune nişte lapte şi puţină apă de la robinet, face de-o cană. Cafea reîncălzită şi nişte bucăţele de pâine, asta e tot ce a mâncat la micul dejun. A făcut curat în camere, s-a spălat şi s-a îmbrăcat cu haine curate, apoi a adunat toate ustensilele pe care le folosise pentru Ikatza şi le-a pus în pungi de plastic. Nu le-a putut duce pe toate odată. A aruncat
539
la gunoi mai întâi câteva, apoi restul. După care a urcat din nou în apartament ca să-şi ia poşeta, plus caserola în care a pus o porţie de cartofi cu carne, ardei şi sos de roşii, pentru că avea de gând să ia prânzul în sat. Mergând pe stradă, a început să se simtă destul de ciudat. Nu avea dureri, dar se simţea obosită şi-i lipsea aerul, aşa încât, până să ajungă la staţia de autobuz, a trebuit să se oprească de mai multe ori ca să-şi recapete suflul şi să-i revină puterile.
Celeste a intrat în casă în jur de ora nouă. Are cheie. Aşa că nu mai trebuie să sune la uşă. Intră, salută, radiază bucurie şi imediat se apucă de treabă. Întâi de toate, îi face baie lui Arantxa. Acum e mai simplu, de când Arantxa e în stare să stea în picioare, ţinându-se cu mâna sănătoasă de mânerul prins în perete. Miren şi Celeste sunt mai atente ca niciodată.
Una o sprijină pe Arantxa, cealaltă o săpuneşte şi o clăteşte cu apă. Au experienţă. Nu durează mai mult de cinci minute. Apoi, o şterg amândouă.
