— Asta nu înseamnă nimic altceva decât că nu ai carnea gustoasă, îl înfruntă Paganel cu un ton dispreţuitor.
— Sunt încântat că nu am carnea gustoasă, îi răspunse la rândul lui maiorul.
— Oricum, e umilitor! îi dădu Paganel înainte cu încăpăţânare. Albii au pretenţia că sunt primii dintre oameni. Şi asta se pare că nu prea se potriveşte cu părerea domnilor jaguari!
— Oricum ar fi, bravul meu Paganel, spuse Glenarvan, mă bucur de lipsa scumpilor dumitale jaguari. Situaţia noastră şi aşa nu e atât de plăcută…
— Cum! Neplăcută? strigă Paganel, agăţându-se de acest cuvânt, care putea da o nouă întorsătură conversaţiei. Te plângi de soartă, Glenarvan?
— Bineînţeles, răspunse lordul. Te simţi poate în largul dumitale pe crengile astea incomode şi prea puţin capitonate?
— Niciodată nu m-am simţit mai bine, nici măcar în cabinetul meu de lucru. Ducem viaţa păsărilor, cântăm, zburăm! Încep să cred că oamenii sunt meniţi să trăiască în copaci.
— Nu le lipsesc decât aripile! spuse maiorul.
— Îşi vor face şi aripi într-o bună zi.
— Aşteptând să şi le facă, răspunse Glenarvan – îngăduie-mi, scumpul meu prieten, să prefer, în locul acestei locuinţe aeriene, nisipul unui parc, parchetul unei camere sau puntea unui vas.
— Glenarvan, răspunse Paganel, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Sunt bune, cu atât mai bine. Sunt rele, nu le lua în seamă. Văd că regreţi confortul din Malcolm-Castle!
— Nu, dar…
— Sunt sigur că Robert e foarte fericit, se grăbi să spună Paganel, pentru a se asigura că are măcar un simpatizant al teoriilor lui.
— Da, domnule Paganel! exclamă Robert vesel.
— E din pricina vârstei lui, explică Glenarvan.
— Şi a vârstei mele! ripostă savantul. Cu cât ai mai puţină bunăstare, cu atât ai mai puţine nevoi. Şi cu cât ai mai puţine nevoi, cu atât eşti mai fericit.
— Ia uitaţi-vă la Paganel, zise maiorul – începe să predice împotriva bogăţiilor şi a caselor luxoase.
— Nu vreau să spun asta, Mac Nabbs, răspunse savantul, dar dacă doriţi, o să vă povestesc o istorioară arabă, care-mi vine acum în minte.
— Da, vrem, domnule Paganel! strigă Robert.
— Şi ce vrea să dovedească povestea dumitale? întrebă maiorul.
— Ceea ce dovedesc toate poveştile, stimate tovarăşe de drum.
— Deci, nu mare lucru, răspunse Mac Nabbs. În sfârşit, dă-i drumul, Sheherezada, şi povesteşte-ne, cu măiestria dumitale obişnuită, istorioara.
— A fost odată, începu Paganel, un fiu al marelui Harun-al-Raşid, care nu-şi putea afla fericirea. S-a dus să ceară sfatul unui bătrân derviş. Bătrânul înţelept îi spuse că fericirea este lucru greu de găsit în lumea aceasta. „Totuşi, adăugă el, cunosc un mijloc sigur de a te face fericit”. „Care?” întrebă tânărul prinţ. „Să îmbraci cămaşa unui om cu adevărat fericit!” Auzind acestea, prinţul îşi luă rămas bun de la moşneag şi plecă în căutarea leacului. Iată-l străbătând mări şi ţări şi cutreierând toate oraşele lumii. Încercă el cămăşi de regi, de împăraţi, de prinţi, cămăşi de nobili, dar totul fu în zadar! Nu se simţea cu nimic mai fericit. Porni să îmbrace atunci cămăşi de artişti, de războinici, cămăşi de negustori. Totul fu în zadar! Astfel a colindat prinţul nostru multă vreme fără să afle fericirea. În sfârşit, desperat de a fi încercat în van atâtea cămăşi, se îndreptă într-o bună zi, foarte îngândurat, către palatul tatălui său; văzu pe câmp un plugar, care-şi mâna boii voios şi cântând cât îl ţinea gura. „Dacă nici omul ăsta nu e fericit, îşi zise el, înseamnă că nu mai există fericire pe pământ”. Se duse la el: „Om bun, îl întrebă, spune-mi, eşti fericit?” „Sunt”, zise omul. „Nu doreşti nimic?” „Nu doresc!” „N-ai vrea să-ţi schimbi soarta cu a unui rege?” „Doamne păzeşte!” „Ei bine, vinde-mi, rogu-te, cămaşa dumitale”. „Cămaşa? Păi eu n-am cămaşă!…”
Capitolul XXV
Între foc şi apă
Se făcuse seară. Doar un somn bun putea încheia cum se cuvine această zi emoţionantă. Oaspeţii din ombu se simţeau nu numai obosiţi de peripeţiile inundaţiei, dar mai ales istoviţi de căldura din timpul zilei, care fusese de-a dreptul copleşitoare. Vieţuitoarele înaripate le dădeau exemplu: hilgueros, privighetorile pampasului, îşi întrerupseră melodiosul lor ciripit şi toate păsările din copac dispărură în desimea frunzişului întunecat. Cel mai bun lucru era să le imite.
Totuşi, înainte de a se „cuibări”, după cum spunea Paganel, Glenarvan, Robert şi savantul se căţărară la postul de observaţie pentru a cerceta pentru ultima oară şesul lichid. Era cam pe la ora nouă. Soarele se ascunsese în ceţurile scânteietoare dinspre apus. Toată această jumătate a sferei cereşti, până la zenit, se scălda într-un abur cald. Constelaţiile atât de strălucitoare ale emisferei australe păreau acoperite de un văl uşor; nu se vedeau clar, totuşi se puteau zări destul pentru a le recunoaşte şi Paganel îi arătă prietenului său Robert – lucru de care profită şi Glenarvan – zona circumpolară, în care stelele sunt splendide. Printre altele, îi arătă Crucea Sudului, un grup de patru stele de prima şi de a doua mărime, care formează un romb situat aproape la înălţimea Polului; îi arătă Centaurul, în care străluceşte steaua cea mai apropiată de Pământ, la numai opt mii de miliarde de leghe depărtare; norii lui Magellan, două mari nebuloase, dintre care cea mai mare se întinde pe un spaţiu de două sute de ori mai mare decât suprafaţa aparentă a Lunii; în sfârşit, acel „abis negru”, unde pare că lipseşte cu totul orice materie stelară.
Spre marea lui părere de rău, Orionul, care se poate vedea din amândouă emisferele, nu apăruse încă; dar Paganel explică celor doi elevi o particularitate ciudată a cosmografiei patagoneze. Indienii înclinaţi spre poezie văd Orionul ca un uriaş lasso şi trei bolas-uri aruncate de mâna vânătorului străbătând preriile cerului. Toate constelaţiile oglindite în apă stârneau admiraţia, creând un fel de al doilea cer.
În timp ce Paganel cuvânta astfel, toată zarea dinspre răsărit luă o înfăţişare prevestitoare de furtună. O negură deasă şi întunecată, limpede conturată, se urca puţin câte puţin, stingând stelele. Norul, cu o înfăţişare ameninţătoare, acoperi în curând o jumătate de boltă, părând că o inundă. Forţa ce-l mâna sălăşluia în el însuşi, întrucât vântul nici nu adia. Straturile atmosferice erau complet liniştite. Nu se mişca nicio frunză în copac. Niciun val nu unduia întinderea apelor. Chiar aerul părea să lipsească, de parcă l-ar fi rarefiat o maşină pneumatică. Atmosfera era saturată de electricitate de înaltă tensiune şi orice vieţuitoare o simţea şerpuindu-i de-a lungul nervilor.
Glenarvan, Paganel şi Robert simţiră şi ei aceste unde electrice.
— Vom avea furtună, spuse Paganel.
— Nu ţi-e frică de trăsnete? îl întrebă Glenarvan pe băiat.
— O, milord! răspunse Robert.
— Ei, cu atât mai bine, căci furtuna nu e departe.
— Şi dacă priveşti mai atent cerul, îţi dai seama că va fi destul de puternică, reluă Paganel.
— Nu furtuna mă nelinişteşte, reluă Glenarvan, ci torentele de ploaie care vor urma. Vom fi udaţi până la piele. Orice-ai spune, Paganel, un cuib nu poate fi un adăpost sigur pentru un om, şi o să te convingi în curând pe pielea dumitale.
— O, cu puţină filosofie!… răspunse savantul.
— Filosofia nu te apără de ploaie.
— Nu, dar te încălzeşte.
— În sfârşit, spuse Glenarvan, să mergem la prietenii noştri şi să-i rugăm să se învelească bine cu filosofia şi cu poncio-urile lor, şi mai ales să facă provizii de răbdare, căci vor avea nevoie de ea!
