Glenarvan aruncă o ultimă privire spre cerul ameninţător, acoperit în întregime de o mulţime de nori. Numai spre apus se mai putea zări un petic de cer luminat. Apa căpătase o culoare închisă şi semăna şi ea cu un nor uriaş, gata să se confunde cu vaporii grei din atmosferă. Nici nu se mai putea vedea prin întuneric. Nu mai simţeai nici lumina, nici zgomotul. Tăcerea şi întunericul erau la fel de adânci.
— Să coborâm, propuse Glenarvan, o să fulgere îndată!
Toţi trei alunecară de-a lungul ramurilor şi fură destul de miraţi când se găsiră deodată într-o semiobscuritate; aceasta se datora unor milioane de puncte luminoase care se încrucişau, bâzâind la suprafaţa apelor.
— Fosforescenţe? întrebă Glenarvan.
— Nu, îi lămuri Paganel, insecte fosforescente, adevăraţi licurici, nişte diamante vii şi ieftine, din care doamnele din Buenos Aires îşi fac podoabe minunate.
— Ce? strigă Robert. Există insecte lucitoare aidoma stelelor?
— Da, băiatul meu.
Robert prinse una din insecte. Paganel nu se înşelase. Era un fel de bondar mare, lung de un deget, pe care indienii l-au botezat „tuco-tuco”. Ciudata coleopteră împrăştia lumini prin două pete aşezate în jurul gâtului şi luminile erau atât de puternice, încât ai fi putut citi în întuneric. Paganel apropie insecta de ceas: văzu că era zece seara.
Glenarvan, apropiindu-se de maior şi de cei trei marinari, le dădu dispoziţii pentru noapte. Trebuiau să se aştepte la o furtună violentă. După primele bubuituri de tunet, vântul se va dezlănţui fără îndoială şi ombu-ul va fi puternic zguduit. Toţi fură sfătuiţi să se înfunde solid în patul de ramuri, pe care şi-l aleseseră. Dacă nu puteau să se ferească de apele cerului, măcar să se ferească de cele ale pământului şi să nu fie luaţi de şuvoiul cel repede, care se lovea cu putere de trunchi.
Îşi urară noapte bună, fără să aibă însă siguranţa că aşa va fi. Apoi, fiecare se întinse în culcuşul aerian, se înveli în poncio şi aşa aşteptă somnul.
Presimţirea dezlănţuirii unor mari fenomene ale naturii provoacă în orice fiinţă sensibilă o anume nelinişte, pe care nu o pot alunga nici cei mai tari oameni. Oaspeţii ombu-ului, îngrijoraţi, agitaţi, nu putură să închidă ochii şi primul tunet îi găsi treji. Tunetul se dezlănţui cu puţin înainte de ora unsprezece, sub forma unei rostogoliri îndepărtate. Glenarvan, ajungând la capătul crengii orizontale, îndrăzni să scoată capul afară din frunziş.
Fondul întunecat al nopţii era însângerat de crestăturile vii şi strălucitoare, pe care apele lacului le reflectau întocmai. Norii se sfâşiau în toate părţile, fără zgomot, ca o ţesătură fină şi moale. Glenarvan, după ce ridică ochii spre zenit şi apoi spre orizontul care se îneca în acelaşi întuneric, se înapoie lângă ceilalţi.
— Ei, ce ne spui, Glenarvan? întrebă Paganel.
— Începe bine, prieteni. Şi dacă o ţine aşa, va fi o furtună grozavă.
— Cu atât mai bine! răspunse entuziasmat Paganel. De vreme ce tot nu scap de ea, cel puţin să am un spectacol grozav!
— Hait! Încă o teorie năstruşnică de-a dumitale, Paganel! spuse maiorul.
— Şi chiar una din cele mai bune, Mac Nabbs. Sunt de părerea lui Glenarvan. Furtuna va fi într-adevăr minunată. Adineauri, când încercam să adorm, mi-am amintit de mai multe lucruri care mă îndreptăţesc să am această convingere. Ne găsim aici în ţinutul cu cele mai puternice descărcări electrice. Am citit undeva că în 1793, chiar în provincia Buenos Aires, numai în timpul unei singure furtuni, a trăsnit de treizeci şi şapte de ori. Colegul meu, domnul Marin de Moussy44, a numărat cincizeci şi cinci de minute de bubuituri continue.
— Cu ceasul în mână? întrebă maiorul.
— Desigur. Un singur lucru m-ar nelinişti, adăugă Paganel, dacă neliniştea ne-ar feri de primejdie; singurul punct mai înalt de pe câmpie este tocmai ombu-ul pe care ne găsim. Un paratrăsnet ne-ar prinde bine aici, căci tocmai copacul ăsta, dintre toţi câţi cresc în pampas, este cel mai îndrăgit de trăsnete. Şi, pe urmă, ştiţi bine, prieteni, oamenii de ştiinţă ne recomandă să nu ne adăpostim sub copaci în timpul furtunii.
— Foarte bine, spuse maiorul. E cum nu se poate mai binevenită recomandaţia asta!
— Trebuie să mărturiseşti, Paganel, răspunse Glenarvan, că ai ales bine momentul pentru o povestire atât de liniştitoare!
— Ei, replică Paganel, oricând e bine să înveţi ceva. A, începe! Se porneşte!
Conversaţia aceasta nepotrivită fu întreruptă de tunete tot mai puternice; violenţa lor creştea, mergând spre tonuri din ce în ce mai înalte; trecea apoi la registre mai joase şi apoi la cele mijlocii, ca să vorbim în termeni muzicali. În curând, bubuiturile deveniră stridente, şi vibraţiile aerului din ce în ce mai repezi. Văzduhul era o mare de flăcări, şi în acest incendiu nu mai puteai să-ţi dai seama cărui fulger îi corespunde bubuitura prelungită la nesfârşit, care răsuna din ecou în ecou, până în înălţimea cerului.
Fulgerele neîncetate luau cele mai variate forme. Unele cădeau perpendicular pe pământ, de cinci sau şase ori în acelaşi loc. Altele ar fi stârnit în cel mai înalt grad curiozitatea unui savant, căci dacă Arago, în statisticile sale, n-a notat decât două tipuri de fulgere bifurcate, apoi aci puteai să găseşti cu sutele. Altele, împărţite în mii de ramuri, păreau nişte zigzaguri în formă de corali, ca nişte jocuri uimitoare de lumină arborescentă, pe bolta întunecoasă.
Curând, un brâu fosforescent, de o puternică strălucire, încinse tot cerul de la răsărit la miazănoapte. Incendiul cuprinse puţin câte puţin întreg orizontul, aprinzând norii de parcă ar fi fost o materie combustibilă; reflectat în oglinzile apelor, formă o imensă sferă de foc, în care ombu-ul era centrul.
Glenarvan şi tovarăşii lui priveau în tăcere acest spectacol înspăimântător. Nu se mai auzeau între ei. Din când în când fâşii de lumină le scăldau trupurile, şi între fulgerele repezi se iveau şi apoi dispăreau când faţa calmă a maiorului, când figura plină de curiozitate a lui Paganel sau trăsăturile energice ale lui Glenarvan, când capul speriat al lui Robert sau fizionomia nepăsătoare a marinarilor, care păreau nişte stafii.
Totuşi, ploaia nu începuse încă şi vântul nu izbucnise. Dar, deodată, zăgazurile cerului se deschiseră şi fondul lui negru fu brăzdat de nişte dungi verticale ca firele de urzeală. Picături mari de ploaie, izbind suprafaţa lacului, se spărgeau în mii de scântei, luminate de focul fulgerelor.
Ploaia vestea oare sfârşitul furtunii? Glenarvan şi tovarăşii lui puteau oare spera că au scăpat numai cu câteva duşuri puternice? Nu. În toiul acestei lupte între elementele naturii dezlănţuite, la capătul crengii celei mai groase care se întindea orizontal, se ivi deodată un glob de mărimea unui pumn, aprins şi înconjurat de un fum negru. După ce se învârti în jurul lui, globul explodă ca o bombă, cu un zgomot atât de violent, încât cu tot vacarmul din jur fu auzit de toţi. Un abur sulfuros umplu aerul. După un minut de tăcere, se auzi vocea lui Tom Austin, care strigă:
— Copacul a luat foc!
Tom Austin nu se înşela. Într-o clipă, flacăra, ca şi cum ar fi aprins un imens joc de artificii, cuprinse şi partea dinspre apus a ombu-ului; lemnul uscat, cuiburile de iarbă uscate şi în sfârşit tot muşchiul de pe scoarţă, fiind spongios, alimentară de minune lăcomia focului.
Tocmai atunci se stârni vântul, care înteţi incendiul. Fură nevoiţi să fugă. Glenarvan şi ai săi se refugiară în partea de răsărit a ombuului, care fusese până acum cruţată de foc, şi cu toţii, încremeniţi, zăpăciţi, înspăimântaţi, căţărându-se şi alunecând, se aventurară pe ramurile ce se îndoiau sub greutatea lor. Crengile sfârâiau, trosneau şi se răsuceau în foc, ca nişte şerpi arşi de vii; bucăţi de lemn aprinse cădeau în apele revărsate, răspândind o lumină roşiatică, şi se îndepărtau luate de curent. Flăcările ba se ridicau la o înălţime ameţitoare, pierzându-se în văzduhul incendiat, ba, doborâte de uraganul dezlănţuit, învăluiau ombu-ul, ca o tunică a lui Nessus45. Glenarvan, Robert, maiorul, Paganel şi marinarii încremeniseră; fumul des îi înăbuşea şi o căldură arzătoare îi pârjolea. Focul ajunsese aproape de ei, ameninţând partea interioară a copacului; nimic nu-l putea opri şi nici stinge. Călătorii se vedeau cu groază condamnaţi la supliciul acelor nenorociţi din India, care sunt închişi de vii în pântecele încins al unui zeu, pentru a fi aduşi jertfă. Situaţia deveni desperată. Aveau de ales numai felul morţii.
— În apă! strigă Glenarvan.
Wilson, pe care flăcările îl şi ajunseseră, se şi aruncă în lac, dar strigă îndată cu cea mai cumplită spaimă în glas:
— Ajutor! Ajutor!
Austin se repezi spre el şi-l ajută să se suie din nou în copac.
— Ce e?
— Caimanii, caimanii! răspunse Wilson.
La poalele copacului se vedeau, într-adevăr, poate cele mai de temut animale din ordinul saurienilor. Solzii lor sclipeau în lumina proiectată de incendiu; coada turtită vertical, capul ca un vârf de lance, ochii bulbucaţi, fălcile despicate până după urechi, toate aceste semne caracteristice nu-l înşelară pe Paganel. El recunoscu crocodilii specifici Americii, numiţi în ţinuturile spaniole caimani. Erau poate vreo zece, bătând apa cu coada lor puternică şi atacând ombu-ul cu colţii lor lungi de pe falca de jos.
La vederea caimanilor, nenorociţii se simţiră pierduţi. Li se pregătea o moarte înspăimântătoare: sau să fie mistuiţi de flăcări, sau să fie sfâşiaţi de caimani. Până şi calmul maior spuse:
— Ar putea să fie sfârşitul sfârşitului.
