Se lăsă un moment de tăcere. Fiecare cerceta cu privirea epava aceasta fragilă. Ascundea ea taina unui întreg dezastru, sau era numai un mesaj neînsemnat, lăsat în voia valurilor de vreun navigator fără altă treabă?
Trebuiau să afle ce cuprindea, şi Glenarvan se apucă imediat să cerceteze sticla, luând de altfel şi toate măsurile de precauţie necesare în asemenea împrejurări; s-ar fi spus că era un judecător de instrucţie, cercetând amănuntele caracteristice într-o afacere gravă. Lordul avea dreptate să procedeze astfel, căci amănuntul cel mai neînsemnat în aparenţă poate să ducă deseori la descoperiri importante.
Înainte de a fi cercetată pe dinăuntru, sticla fu examinată pe dinafară. Avea un gât subţire, dar rezistent, în jurul căruia se afla un capăt de sârmă mâncată de rugină; pereţii ei, foarte groşi, în stare să suporte o presiune de mai multe atmosfere, arătau în mod sigur că este adusă de undeva de la ţară. Podgorenii din Aix sau Epernay, de exemplu, rup cu asemenea sticle picioarele scaunelor, fără ca pe ea să rămână vreo zgârietură. Aşa se explică faptul că poate îndura nevătămată încercările cine ştie cărei pribegii îndelungate.
— O sticlă a firmei Cliquot, doar atât rosti maiorul.
Şi cum se pricepea la vinuri, toţi îi primiră afirmaţia fără să-l contrazică.
— Dragul meu maior, îi răspunse Helena, la ce ne ajută să ştim ce fel de sticlă e, dacă nu ştim de unde vine?
— Draga mea, îi spuse lordul Eduard, o vom afla şi, în orice caz, putem spune de pe acum că vine de departe. Priveşte piatra depusă pe ea, substanţele mineralizate, ca să spun aşa, sub acţiunea apei de mare! E semn că sticla a stat multă vreme în ocean înainte de a fi fost înghiţită de rechin.
— Nu pot să nu fiu de părerea dumitale, îl aprobă maiorul, „vasul” acesta fragil numai protejat de învelişul de piatră a putut fi în stare să facă un drum atât de lung.
— Dar de unde vine? întrebă lady Glenarvan.
— Aşteaptă, draga mea Helena, aşteaptă; cu asemenea sticle trebuie să ai răbdare. Cred că nu mă înşel deloc dacă am să afirm că ea singură ne va da răspuns la toate întrebările.
Spunând aceste cuvinte, Glenarvan începu să zgârie stratul de piatră ce acoperea gâtul sticlei; îndată apăru dopul, mâncat însă în bună parte de apa mării.
— Prost lucru, constată Glenarvan. Dacă se află înăuntru vreo hârtie, apoi trebuie să fie roasă şi de nedescifrat.
— Ne putem aştepta la aşa ceva, fu de părere şi maiorul.
— Voi adăuga, reluă Glenarvan, că sticla aceasta prost astupată trebuia fără doar şi poate să se ducă la fund, şi noroc că a înghiţit-o rechinul care ne-a adus-o pe Duncan.
Glenarvan scoase hârtiile cu băgare de seamă
— Fără îndoială, răspunse John Mangles. Totuşi, ar fi fost mai bine s-o pescuim în mare, la o longitudine şi latitudine precise. Atunci am fi putut recunoaşte drumul parcurs, după curenţii atmosferici şi marini respectivi; dar cu rechinii aceştia, care înoată împotriva vântului şi a fluxului, nu mai poţi şti despre ce e vorba.
— Vom vedea imediat, îi linişti Glenarvan.
Scoase dopul cu cea mai mare grijă şi un puternic miros de sare se răspândi pe punte.
— Ei? întrebă lady Helena.
— Da, spuse Glenarvan, nu m-am înşelat! Sunt hârtii
înăuntru.
— Documente, documente! exclamă lady Helena.
— Numai că, o întrerupse Glenarvan, documentele par roase de umezeală şi sunt cu neputinţă de scos pentru că sunt lipite de pereţii sticlei.
— S-o spargem atunci, propuse Mac Nabbs.
— Aş vrea mai degrabă s-o păstrez neatinsă, replică Glenarvan.
— De aceeaşi părere sunt şi eu, răspunse maiorul.
— Fără îndoială, vorbi lady Helena, dar conţinutul e mai preţios decât sticla; mai bine-o sacrificăm pe ea decât documentul.
— Milord, să-i spargem numai gâtul, sugeră John Mangles, şi asta ne va îngădui să scoatem nevătămat şi documentul.
— Chiar aşa, dragul meu Eduard! strigă lady Glenarvan.
Era greu să procedezi altfel şi, cu orice risc, lordul se hotărî să spargă gâtul preţioasei sticle. Trebui să se folosească însă de un ciocan, căci substanţele depuse se întăriseră ca piatra. În curând, cioburile căzură pe masă; înăuntrul sticlei zăriră mai multe bucăţi de hârtie, lipite unele de altele. Glenarvan le scoase cu băgare de seamă, le dezlipi una de alta şi le întinse pe masă, în timp ce lady Helena, maiorul şi căpitanul se înghesuiau în jurul lui.
Capitolul II
Cele trei documente
Pe aceste petice de hârtie, pe jumătate distruse de apa de mare, se puteau vedea doar câteva cuvinte, resturi indescifrabile ale unor rânduri aproape în întregime şterse.
Timp de câteva minute, lordul Glenarvan le cercetă cu atenţie: le întorcea când pe o parte când pe alta, le ridica la lumină, căuta cele mai mici urme de litere neatinse de apă. Apoi îşi privi atent prietenii care-l urmăreau cu nelinişte.
— Sunt aici, spuse el, trei texte deosebite, probabil trei copii ale aceluiaşi document, traduse în trei limbi, una în engleză, alta în franceză şi a treia în germană. Cele câteva cuvinte care au rezistat nu lasă nicio îndoială în această privinţă.
— Dar cuvintele acestea au măcar vreun înţeles? întrebă lady Glenarvan.
— Greu de spus, draga mea, cuvintele scrise în documente sunt departe de a fi complete.
— Poate că documentele se completează între ele? îşi dădu părerea maiorul.
— Aşa ar fi normal, răspunse John Mangles. Nu se poate ca apa să fi ros rândurile exact în acelaşi loc; şi atunci, apropiind frânturile de frază, le vom găsi un înţeles.
