— Da! Au refuzat să-mi dea un vas! Au vorbit de milioanele risipite zadarnic în căutarea lui Franklin! Au declarat că documentul e obscur, de neînţeles! Au spus că nenorocirea s-a întâmplat cu ani înainte şi că există prea puţine şanse să mai fie găsit! Au susţinut că naufragiaţii, fiind prizonieri la indieni, trebuie să fi fost duşi în interiorul ţării; că nu se poate scotoci toată Patagonia ca să dai de urma a trei oameni, trei scoţieni, şi că cercetarea ar fi zadarnică şi primejdioasă, că numărul victimelor ar întrece pe cel al salvaţilor. În sfârşit, mi-au dat toate motivele de refuz pe care le pot da nişte oameni ce vor să refuze. Îşi aminteau, de altfel, de proiectele căpitanului şi deci bietul Grant e pierdut pentru totdeauna.
— Tata! Sărmanul meu tată! strigă Mary Grant, aruncându-se la genunchii lordului Glenarvan.
— Tatăl dumitale?! Cum? Miss… spuse acesta surprins.
— Da, Eduard, iat-o pe Miss Mary Grant şi pe fratele ei, răspunse lady Helena, cei doi copii ai căpitanului Grant, pe care Amiralitatea îi condamnă să fie orfani!
— Vai, Miss, reluă lordul Glenarvan, ridicând-o pe tânăra fată, dacă aş fi ştiut de prezenţa dumitale…
Dar nu mai adăugă nimic. Se aşternu o tăcere penibilă, întretăiată de suspine. Nimeni nu scotea o vorbă, nici lordul Glenarvan, nici lady Helena, nici maiorul, nici servitorii castelului, care stăteau tăcuţi în jurul stăpânilor lor. Întreaga atitudine a acestor scoţieni era un protest împotriva purtării guvernului englez.
După câteva clipe, maiorul deschise gura, adresându-se lordului Glenarvan:
— Vasăzică, nu mai aveţi nicio speranţă?
— Niciuna!
— Ei bine, strigă tânărul Robert, am să mă duc la oamenii aceştia, şi-o să vedem noi…
Robert nu apucă să-şi termine ameninţarea, căci sora lui îl întrerupse, dar pumnul strâns îi trăda intenţiile războinice.
— Nu, Robert, spuse Mary Grant, nu! Să mulţumim acestor domni pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, păstrându-le o adâncă recunoştinţă. Şi să plecăm amândoi.
— Mary! exclamă lady Helena.
— Miss Mary, unde vrei să te duci? spuse lordul Glenarvan.
— O voi ruga pe regină, răspunse fata, şi vom vedea dacă va fi indiferentă la rugăminţile a doi copii care imploră salvarea tatălui lor.
Lordul Glenarvan dădu din cap, semn că se îndoia şi de inima maiestăţii sale, şi de faptul că Mary va putea ajunge până la regină. Cei care au de făcut o rugăminte ajung rareori la treptele tronului, şi se pare că pe porţile palatelor regale stă scris acelaşi lucru pe care englezii îl scriu pe roata cârmei vaselor lor:
Passengers are requested not to speak to the man at the wheel.6
Lady Halena înţelese gândul soţului ei: ştia că fata voia să facă o încercare fără folos, se gândea la viaţa lipsită de orice nădejde pe care o vor duce aceşti copii. Atunci îi veni în minte gândul de a le da o mână de ajutor.
— Miss Grant, exclamă ea, aşteaptă, fata mea, şi ascultă cele ce-ţi voi spune.
Mary îşi luă fratele de mână şi se pregăti de plecare.
Atunci, cu ochii umezi, dar cu vocea hotărâtă şi plină de însufleţire, lady Helena se îndreptă spre lord.
— Eduard, îi spuse ea, scriind scrisoarea şi aruncând-o împreună cu sticla în mare, căpitanul Grant şi-a încredinţat soarta în mâinile celor ce vor găsi această sticlă. E datoria noastră să-l salvăm.
— Ce vrei să spui, Helena? o întrebă lordul Glenarvan.
O tăcere adâncă domnea asupra întregii adunări.
— Vreau să spun, reluă lady Helena, că trebuie să ne considerăm fericiţi că putem începe căsnicia noastră printr-o faptă bună. Ei bine, dragul meu Eduard, ca să-mi faci o bucurie, te-ai gândit la o călătorie de plăcere. Dar ce plăcere ar fi mai mare, mai folositoare, decât salvarea unor nefericiţi pe care patria lor îi părăseşte?
— Helena! exclamă lordul Glenarvan.
— Da, mă înţelegi bine, Eduard! Duncan e un vas bun. Poate înfrunta Mările Sudului. Poate face ocolul lumii, şi-l va face, dacă trebuie. Să plecăm, Eduard! Să mergem în căutarea căpitanului Grant!
Auzind aceste cuvinte îndrăzneţe, lordul Glenarvan întinse braţele spre tânără sa soţie; zâmbea, strângând-o la piept, în timp ce Mary şi Robert îi sărutau mâinile.
În timpul acestei scene înduioşătoare, servitorii castelului, stăpâniţi de emoţie şi de entuziasm, strigară cu recunoştinţă în glas:
— Ura, trăiască doamna noastră din Luss! De trei ori ura pentru lordul şi lady Glenarvan!
Capitolul V
Plecarea vasului Duncan
Am spus înainte că lady Helena era bună şi generoasă. Ceea ce făcuse era o dovadă de netăgăduit a curajului ei. Lordul Glenarvan fu, cu drept cuvânt, mândru de îndrăzneaţa lui soţie, în stare să-l înţeleagă şi să-l urmeze. Ideea de a merge în ajutorul căpitanului Grant îl stăpânea încă de la Londra, când i se refuzase cererea; şi nu i-o spusese mai curând lady-ei Helena numai fiindcă nu se putea obişnui cu gândul să se despartă de ea. Dar întrucât lady Helena cerea ea însăşi să plece, nu mai avea de ce să ezite.
Oamenii castelului salutaseră cu strigăte entuziaste această propunere de salvare a unor fraţi de-ai lor, a unor scoţieni. Lordul Glenarvan îşi uni bucuros glasul cu uralele care se înălţau în cinstea castelanei din Luss.
Plecarea fiind hotărâtă, nu mai era nicio clipă de pierdut. Chiar în aceeaşi zi, lordul Glenarvan expedie lui John Mangles ordinul să aducă vasul Duncan la Glasgow şi să pregătească toate cele necesare pentru o călătorie dus şi întors. De altfel, făcând propunerea, lady Helena nu supraapreciase calităţile vasului; construit în condiţii bune, el era deosebit de solid şi iute, fiind în stare să suporte o călătorie lungă.
Era un iaht cu aburi de cel mai bun model, avea o capacitate de două sute zece tone deplasare, şi chiar primele vase care au ancorat în Lumea Nouă, acelea ale lui Columb7, ale lui Vespucci, ale lui Pincon, ale lui Magellan, erau cu mult mai mici. Duncan-ul avea două catarge, un catarg prova cu o vergă mare, un gabier, un zburător şi o rândunică. Un catarg mare purtând cruceta şi o săgeată indicatoare a direcţiei vântului, în plus o velă trincă, un foc mare, un foc mic şi velele strai.
Velatura era suficientă şi vasul putea profita de vânt ca orice clipper8, dar mai ales el se baza pe forţa mecanică. Maşina sa de o sută şaizeci de cai putere, construită după un nou sistem, avea aparate de supraîncălzire, care măreau tensiunea aburilor; supusă la o înaltă presiune, ea punea în mişcare o elice dublă; Duncan-ul putea să depăşească orice viteză atinsă până acum. Într-adevăr, în timpul probelor din golful Clyde atinsese, după log, până la 17 mile pe oră. Deci, aşa cum se prezenta, putea să plece şi să facă înconjurul lumii. John Mangles nu avu să se ocupe decât de amenajarea interioară a vasului.
Cea dintâi grijă a lui fu să mărească magazia de combustibil, ca să ia cea mai mare cantitate cu putinţă, căci e greu să te aprovizionezi pe drum. Aceeaşi precauţie pentru cambuză. Şi John Mangles procedă atât de bine, încât adună merinde pentru doi ani; banii nu-i lipseau şi chiar şi mai rămăseseră destui ca să cumpere un tun mobil, pe care să-l aşeze la prova vasului; nu se ştie ce se poate întâmpla şi e totdeauna bine să poţi lansa o ghiulea de calibrul opt la o distanţă de patru mile.
John Mangles – trebuie s-o spunem – se pricepea la asta; deşi comanda un iaht de plăcere, el se număra printre cei mai buni căpitani din Glasgow; avea treizeci de ani, trăsăturile puţin înăsprite, dar dovedind curaj şi bunătate. Era un copil al castelului, crescut de familia Glenarvan, care făcuse din el un excelent marinar. În câteva din călătoriile sale de cursă lungă, John Mangles dăduse adesea dovezi de îndemânare, energie şi sânge rece. Când lordul Glenarvan îi oferi comanda vasului Duncan, el primi cu multă bucurie; deşi nu-l cunoscuse până atunci, simţea o dragoste deosebită pentru el şi era mulţumit de prilejul ce i se oferea de a-i fi de folos.
Secundul, Tom Austin, era un marinar bătrân, demn de toată încrederea. Echipajul Duncan-ului era compus din douăzeci şi cinci de oameni, împreună cu căpitanul şi secundul; toţi erau din comitatul Dumbarton. Toţi, marinari încercaţi, formau pe bord o adevărată familie de oameni de ispravă, cărora nu le lipsea nici măcar tradiţionalul pipper-bag9. Lordul Glenarvan avea astfel un echipaj de oameni curajoşi, pricepuţi în mânuirea armelor, ca şi în conducerea vasului, şi capabili de a-l urma în cele mai îndrăzneţe expediţii. Când echipajul de pe Duncan află unde urma să ajungă, nu putu să-şi reţină bucuria, şi uralele entuziaste deşteptară ecourile stâncilor din Dumbarton.
