A doua zi, vântul îşi schimbă direcţia. Căpitanul dădu ordin să se ridice câteva pânze.

Duncan-ul, bine înfipt în valuri, era acum mai puţin sensibil la ruliu şi tangaj. Lady Helena şi Mary Grant puteau să urce pe punte, alături de lordul Glenarvan, de maior şi căpitanul John, chiar în zori. Răsăritul soarelui era minunat. Astrul zilei, ca un disc de metal aurit, ieşea din ocean. Duncan plutea în mijlocul unei iradiaţii scânteietoare, şi s-ar fi spus că într-adevăr pânzele lui se umflau sub presiunea razelor soarelui.

Pasagerii de pe iaht contemplau în linişte ivirea soarelui.

— Ce minunat spectacol! spuse, în cele din urmă, lady Helena. Iată începutul unei zile frumoase. De nu s-ar arăta potrivnic vântul şi de-ar înlesni înaintarea Duncan-ului!

— Nici n-am putea dori un vânt mai prielnic, draga mea Helena, răspunse lordul Glenarvan. Nu putem să ne plângem de începutul călătoriei.

— Drumul e lung, dragul meu Eduard?

— Căpitanul John ne poate răspunde, spuse Glenarvan. Mergem bine? Eşti mulţumit de vapor, John?

— Foarte mulţumit, milord, replică John. E un bastiment minunat şi pe care un marinar îl simte cu plăcere sub picioare. Niciodată o carcasă de vas nu s-a potrivit mai bine cu maşinile lui. Vedeţi, de asemenea, cât de neted e siajul iahtului şi cât de uşor taie valurile. Mergem cu şaptesprezece mile pe oră. Dacă putem menţine viteza, străbatem Ecuatorul în zece zile şi nu facem nici cinci săptămâni până la Capul Horn.

— Auzi, Mary, spuse lady Helena, nu facem nici cinci săptămâni!

— Da, doamnă, răspunse fata, aud şi inima îmi bate tot mai tare la cuvintele căpitanului.

— Cum suporţi călătoria pe mare, Miss Mary? o întrebă lordul Glenarvan.

— Destul de bine, milord, fără prea multe neplăceri. De altfel, mă voi obişnui repede.

— Şi micul nostru Robert?

— O, Robert, răspunse John Mangles, când nu e cu nasul în maşini, stă cocoţat în vârful catargului. E un băiat care… pun prinsoare că-şi râde de răul de mare. Uitaţi-vă, îl vedeţi?

Toate privirile se îndreptară spre catargul dinainte; îl văzură pe Robert atârnat de şarturi în vârful catargului, la o sută de picioare în aer. Mary era neliniştită.

— Nu te teme, Miss, spuse John Mangles, răspund pentru el şi-ţi făgăduiesc să-i prezint căpitanului Grant, căci îl vom regăsi cu siguranţă, un marinar pe cinste.

— Să vă audă Dumnezeu! suspină fata.

— Dragă fetiţo, continuă lordul Glenarvan, în toată această întâmplare se simte mâna Providenţei şi asta trebuie să ne dea multă nădejde. Priveşte în jurul tău: iată câţi oameni de ispravă s-au înrolat în slujba unei cauze atât de nobile. Nu numai că vom izbândi, dar expediţia noastră nici nu va avea de întâmpinat greutăţi. I-am făgăduit lady-ei Helena o călătorie de plăcere şi voi face totul ca să mă ţin de cuvânt, încheie lordul Glenarvan.

— Eduard, declară lady Glenarvan, eşti cel mai bun dintre toţi oamenii.

— Asta nu, dar am cel mai bun echipaj pe vasul cel mai bun. Dumneata, Miss Mary, nu admiri Duncan-ul nostru?

— Ba, dimpotrivă, milord, răspunse fata, îl admir ca o adevărată cunoscătoare.

— Adevărat?

— M-am jucat pe când eram copil pe navele tatălui meu; ar fi trebuit să facă din mine un marinar şi la nevoie m-aş pricepe să strâng o pânză şi să împletesc funii.

— Ce spui, Miss Mary?! exclamă John Mangles.

— Prin mărturisirea asta, reluă lordul Glenarvan, ai să-ţi faci un prieten de nădejde din căpitanul John, căci el crede că nu există ceva mai bun pe lume decât să fii marinar. Nici chiar pentru o femeie nu vede o meserie mai potrivită. Aşa e, John?

— Fără îndoială, milord, răspunse tânărul căpitan. Mărturisesc însă că pentru Miss Grant ar fi mai potrivit locul pe dunetă decât să strângă pânzele; dar nu sunt mai puţin mulţumit s-o aud vorbind astfel.

— Mai ales când admiră Duncan-ul, replică lordul Glenarvan.

— Care merită să fie admirat! adăugă cu mândrie căpitanul.

— Eşti atât de mândru de iahtul dumitale, încât îmi faci poftă să-l vizitez până în fundul calei, să văd cum s-au instalat marinarii noştri pe puntea inferioară, spuse lady Helena.

— De minune! răspunse John. Sunt aici ca la ei acasă.

— Da, sunt chiar la ei acasă, draga mea, întări lordul Glenarvan. Iahtul e o parte din bătrâna noastră Caledonie. O bucată desprinsă din comitatul Dumbarton. Aşa că vezi că n-am părăsit ţara! Duncan este castelul din Malcolm, iar oceanul e lacul Lomond.

— Ei bine, dragul meu Eduard, fă-ne onorurile castelului, glumi lady Helena.

— La ordinul dumneavoastră, milady, spuse Glenarvan, dar îngăduiţi-mi să-l anunţ pe Olbinett.

Stewardul iahtului era pe deasupra şi foarte priceput în aranjarea meselor; un scoţian care ar fi meritat să fie francez pentru aceste calităţi. Îşi împlinea îndatoririle cu râvnă şi pricepere. El se prezentă la ordinele lordului.

— Olbinett, vrem să facem o plimbare înainte de dejun, anunţă Glenarvan, ca şi cum ar fi fost vorba de o plimbare la Tarbet sau pe lacul Katrine. Sper că vom găsi masa gata la întoarcere.

Olbinett se înclină cu gravitate.

— Ne întovărăşeşti, domnule maior? întrebă lady Helena.

— Dacă-mi ordonaţi, spuse Mac Nabbs.

— O, replică lordul Glenarvan, maiorul e absorbit de fumul ţigării lui, aşa că nu trebuie să-l tulburăm; ţi-l prezint ca pe un fumător neîntrecut, Miss Mary! Tot timpul fumează, chiar şi atunci când doarme.

Maiorul dădu din cap afirmativ şi oaspeţii lordului Glenarvan coborâră în careu.

Mac Nabbs, rămas singur şi vorbind cu sine însuşi după obiceiul său, fără însă a se înfuria vreodată, se învălui în nori de fum din ce în ce mai deşi, rămânând nemişcat şi privind dâra ce-o lăsa iahtul. După câteva minute de contemplare mută se întoarse şi se găsi deodată în faţa unui nou personaj. Maiorul rămase uimit de această întâlnire, căci pasagerul îi era cu totul necunoscut.

Omul, înalt, uscăţiv, şi slab, să tot fi avut vreo patruzeci de ani, era aidoma unui cui lung cu floarea lată; într-adevăr, capul lui era mare, masiv, fruntea

înaltă, nasul prelung, gura mare, bărbia foarte arcuită. Ochii i se ascundeau îndărătul unor enormi ochelari şi privirea părea să aibă nehotărârea caracteristică nyctalopilor¹¹. Fizionomia era a unui om inteligent şi vesel; n-avea aerul aspru al personajelor grave care nu râd niciodată, din principiu, şi care-şi ascund nulitatea sub o mască serioasă. Nici vorbă de aşa ceva. Nepăsarea şi simplitatea necunoscutului arătau că se pricepea să aleagă partea bună a lucrurilor. Dar, fără să fi scos încă un cuvânt, simţeai că e vorbăreţ şi, mai ales, distrat, în felul acelora care nu văd ce privesc şi nu aud ceea ce ascultă. Avea pe cap o şapcă, în picioare ghete solide, galbene, şi ghetre de piele, purta pantaloni de catifea cafenie şi o haină din acelaşi material, cu nenumărate buzunare ce păreau umplute cu fel de fel de carnete, de portofele şi alte mii de obiecte la fel de inutile, care nu făceau decât să încurce locul, fără a mai pomeni de ocheanul ce-l purta în bandulieră.

Neliniştea necunoscutului contrasta ciudat cu placiditatea maiorului; el se învârtea în jurul lui Mac Nabbs, îl privea, îl întreba din ochi, fără ca acesta din urmă să se întrebe de unde vine, unde merge străinul şi de ce se găsea la bordul Duncan-ului.

Văzându-şi încercările zădărnicite de indiferenţa maiorului, enigmaticul personaj puse mâna pe ochean, care atunci când era deşurubat la maximum măsura patru picioare lungime, şi, nemişcat, cu picioarele desfăcute, stând ca un stâlp în mijlocul drumului, îşi îndreptă instrumentul spre orizont, acolo unde se îmbina apa cu cerul. După cinci minute de cercetare coborî ocheanul, proptindu-l în punte şi sprijinindu-se într-însul ca într-un baston; îndată compartimentele ocheanului intrară unul într-altul, strângându-se, şi noul pasager, căruia îi lipsi deodată punctul de sprijin, fu gata-gata să cadă la picioarele catargului cel mare.

Oricare altul în locul maiorului ar fi zâmbit cel puţin; maiorul însă nici nu clipi. Necunoscutul se hotărî atunci să înceapă.

— Steward! strigă el, cu un accent străin.

Aşteptă. Nimeni nu se ivi.

— Steward! repetă el mai tare.