Miss Grant asculta, împreunându-şi mâinile, şi nu rosti niciun cuvânt, până ce nu se isprăvi povestirea; abia atunci spuse:
— O, doamnă! Documentul! Documentul!
— Nu-l mai am, draga mea fată, răspunse lady Helena.
— Nu-l mai aveţi?
— Nu, în interesul tatălui vostru, lordul Glenarvan a trebuit să-l ducă la Londra, dar v-am spus tot ce conţinea, cuvânt cu cuvânt, şi felul în care am ajuns să-i aflu înţelesul exact. Din frânturile de fraze, aproape şterse, valurile au cruţat câteva cifre; din păcate, longitudinea…
— O să ne lipsim de ea! exclamă băiatul.
— Desigur, domnule Robert, răspunse lady Helena cu un zâmbet, văzându-l atât de hotărât. Cum vezi, Miss Grant, cunoşti ca şi mine cele mai mici amănunte din document.
— Da, doamnă, răspunse fata, dar aş fi vrut să văd scrisul tatălui meu.
— Ei bine, mâine, mâine poate se va întoarce lordul Glenarvan. Soţul meu, având la el un document ce nu poate fi tăgăduit, a vrut să-l supună comisarilor Amiralităţii, pentru a-i face să trimită de îndată un vas în căutarea căpitanului Grant.
— E oare cu putinţă, milady! exclamă fata. Aţi făcut acest lucru pentru noi?
— Da, draga mea, şi-l aştept pe lordul Glenarvan dintr-o clipă în alta.
— Vă mulţumesc din adâncul sufletului! spuse fata cu înflăcărare şi cu un accent de adâncă recunoştinţă în glas.
— Draga mea copilă, răspunse lady Helena, nu merităm nicio mulţumire. Oricare altul în locul nostru ar fi făcut la fel. De s-ar putea realiza nădejdile pe care le-am întrezărit! Până la întoarcerea lordului Glenarvan, veţi locui la castel.
— O, doamnă, răspunse fata, n-aş vrea să abuzez de bunătatea şi simpatia ce o arătaţi unor străini.
— Străini, fetiţo? Nici fratele dumitale şi nici dumneata nu sunteţi străini în această casă, şi vreau ca, la sosirea lui, lordul Glenarvan să spună singur copiilor căpitanului Grant tot ce se va întreprinde pentru salvarea tatălui lor.
Nu se putea refuza o invitaţie făcută cu atâta inimă. Au rămas deci înţeleşi ca Miss Grant şi fratele ei să aştepte întoarcerea lordului Glenarvan la Malcolm-Castle.
Capitolul IV
O propunere a lady-ei Glenarvan
În timpul convorbirii, lady Helena nu spuse niciun cuvânt despre nemulţumirea mărturisită în scrisorile lordului Glenarvan cu privire la felul în care îi fusese primită cererea de către comisarii Amiralităţii. N-a pomenit nimic nici despre faptul că marinarii şi căpitanul Grant erau probabil prizonierii unor triburi de indieni din America de Sud. De ce să-i întristeze pe bieţii copii, dezvăluindu-le soarta tatălui lor, şi să stingă flacăra nădejdii ce le pâlpâia în suflet? Acest lucru, dealtminteri, nu schimba cu nimic situaţia. Lady Helena trecu deci aceasta sub tăcere şi, după ce răspunse tuturor întrebărilor ce i le pusese Miss Grant, o întrebă la rândul ei pe fată despre viaţa lor; se interesă dacă copiii aveau vreun sprijin, căci Mary părea singura ocrotitoare a fratelui ei.
Povestea lor era simplă şi impresionantă, iar simpatia lady-ei Glenarvan pentru cei doi spori şi mai mult.
Mary şi Robert Grant erau singurii copii ai căpitanului Grant. Harry Grant îşi pierduse soţia la naşterea fiului lor Robert şi, în timpul lungilor lui călătorii, îi lăsa în grija unei verişoare bătrâne. Căpitanul Grant era un marinar îndrăzneţ, un om care-şi cunoştea bine meseria, un bun navigator şi bun negustor totodată, îmbinând astfel o dublă calitate, atât de preţioasă skipper-ilor din marina comercială. Locuia în oraşul Dundee, în comitatul Perth din Scoţia. Se născuse şi crescuse în aceste ţinuturi. Tatăl său îi dăduse o educaţie multilaterală, crezând că aceasta nu strică niciodată, nici chiar unui căpitan de cursă lungă.
În timpul primelor lui călătorii peste ocean, la început ca secund, apoi în calitate de skipper, afacerile i-au izbutit într-atât, încât, la naşterea lui Robert, Harry Grant avea oarecare avere.
Atunci îi veni în minte ideea care-l făcu popular în Scoţia. Ca şi Glenarvanii, şi ca şi alte câteva mari familii din Lowlands5, el se despărţise în sufletul lui, dacă nu în fapt, de Anglia cotropitoare. Interesele ţării sale nu puteau fi, în ochii lui, acelea ale anglosaxonilor şi, pentru a-şi ajuta patria să se dezvolte cu propriile ei forţe, se hotărî să întemeieze o mare colonie scoţiană într-unul din continentele Oceaniei. Visa poate pentru viitor independenţa patriei lui, având ca exemplu Statele Unite, o independenţă pe care şi Indiile şi Australia o vor cuceri cu siguranţă într-o bună zi? Poate că da! Poate că a şi lăsat să se întrevadă nădejdile lui tainice, ceea ce ar explica de ce guvernul a refuzat să-i sprijine proiectul de colonizare; ba chiar a creat căpitanului Grant greutăţi, care în orice altă ţară ar fi doborât un om. Dar Grant nu se lăsă înfrânt; făcu apel la patriotismul scoţienilor, îşi puse averea în serviciul cauzei sale, îşi construi un vas, şi după ce-şi încredinţă copiii bătrânei lui verişoare, secundat de un echipaj de elită, plecă să exploreze marile insule ale Pacificului. Era în anul 1861. Timp de un an, până în mai 1862, se mai primeau ştiri de la ei, dar de la plecarea sa din Callao, în luna iunie, nimeni nu mai auzi vreo veste despre Britannia şi Gazeta maritimă nu mai publică nicio ştire în privinţa soartei căpitanului.
În acest timp, verişoara cea bătrână a lui Harry Grant muri şi cei doi copii rămaseră singuri pe lume.
Mary Grant avea pe atunci paisprezece ani; sufletul ei curajos nu se lăsă doborât de noua situaţie şi fata se dedică cu trup şi suflet îngrijirii fratelui ei, copil pe atunci. Trebuia să-l crească şi să-l instruiască. Datorită economiilor, prevederii şi agerimii ei, lucrând zi şi noapte, dându-i totul, nepăstrându-şi nimic pentru sine, sora împlini cu bravură îndatoririle unei mame. Cei doi copii trăiau deci la Dundee, într-o stare de sărăcie acceptată cu demnitate, dar împotriva căreia luptau totuşi cu vitejie. Mary nu se gândea decât la fratele ei şi visa pentru el un viitor fericit. Pentru ea, vai! Britannia pierise pentru totdeauna şi tatăl ei murise, murise cu siguranţă. De aceea nu mai e nevoie să descriem emoţia fetei atunci când notiţa din ziarul TIMES îi căzu din întâmplare sub ochi. Aceasta o smulse deodată din deznădejde.
N-avea de ce să zăbovească şi se hotărî imediat. Chiar dacă ar fi trebuit să afle că trupul căpitanului Grant fusese găsit pe o coastă pustie în fundul unui vas eşuat, mai bine tristul adevăr decât veşnica îndoială, decât tortura necontenită a necunoscutului.
Îi spuse tot fratelui ei; în aceeaşi zi, cei doi copii au luat trenul de Perth şi seara au ajuns la Malcolm-Castle unde, după atâta descurajare, Mary începu din nou să spere.
Iată povestea dureroasă pe care o depăna Mary Grant lady-ei Glenarvan, în cuvinte simple, fără a se gândi că în toţi acei ani lungi, de grele încercări, ea dăduse dovadă de mult curaj. Dar lady Helena se gândea la aceasta şi de mai multe ori, fără să-şi ascundă lacrimile, strânse la piept pe cei doi copii ai căpitanului Grant.
Robert asculta parcă pentru prima oară propria lor poveste. Auzindu-şi sora, deschise ochii mari; înţelese tot ce făcuse ea, tot ce suferise şi, în sfârşit, petrecându-şi braţele în jurul gâtului ei, exclamă din toată inima:
— O, mamă! Scumpa mea mamă!
Între timp, se întunecase de-a binelea. Lady Helena, gândindu-se la oboseala copiilor, nu voi să mai prelungească întrevederea. Mary şi Robert fură conduşi în camerele lor şi adormiră, visând un viitor mai bun. După ce ieşiră copiii, lady Helena îl chemă pe maiorul Mac Nabbs şi-i povesti toate întâmplările din seara aceea.
— Bună fată e Mary Grant, spuse Mac Nabbs, după ce ascultă povestirea verişoarei lui.
— Bine ar fi ca soţul meu să izbutească ceea ce a început, răspunse lady Helena, căci altfel situaţia celor doi copii ar deveni îngrozitoare.
— Va izbuti, replică Mac Nabbs. Lorzii Amiralităţii trebuie să aibă o inimă mai tare ca piatra din Portland, ca să refuze propunerea.
În ciuda asigurării date de maior, lady Helena petrecu o noapte plină de griji, fără să se poată odihni o clipă.
A doua zi, Mary Grant şi fratele ei, sculaţi din zori, se plimbau prin curtea cea mare a castelui, când auziră un huruit de trăsură. Lordul Glenarvan se întorcea în goana cailor la Malcolm-Castle. Imediat, lady Helena, întovărăşită de maior, coborî în curte şi alergă în întâmpinarea soţului ei.
Acesta părea trist, dezamăgit şi furios. Îşi îmbrăţişă soţia fără să scoată un cuvânt.
— Ce-i, Eduard? Eduard! exclamă lady Helena.
— Ei bine, draga mea, răspunse lordul Glenarvan, oamenii aceştia n-au inimă!
— Au refuzat?…
