Robert nu apucă să-şi termine ameninţarea, căci sora lui îl întrerupse, dar pumnul strâns îi trăda intenţiile războinice.

— Nu, Robert, spuse Mary Grant, nu! Să mulţumim acestor domni pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, păstrându-le o adâncă recunoştinţă. Şi să plecăm amândoi.

— Mary! exclamă lady Helena.

— Miss Mary, unde vrei să te duci? spuse lordul Glenarvan.

— O voi ruga pe regină, răspunse fata, şi vom vedea dacă va fi indiferentă la rugăminţile a doi copii care imploră salvarea tatălui lor.

Lordul Glenarvan dădu din cap, semn că se îndoia şi de inima maiestăţii sale, şi de faptul că Mary va putea ajunge până la regină. Cei care au de făcut o rugăminte ajung rareori la treptele tronului, şi se pare că pe porţile palatelor regale stă scris acelaşi lucru pe care englezii îl scriu pe roata cârmei vaselor lor:

Passengers are requested not to speak to the man at the wheel.⁶

Lady Halena înţelese gândul soţului ei: ştia că fata voia să facă o încercare fără folos, se gândea la viaţa lipsită de orice nădejde pe care o vor duce aceşti copii. Atunci îi veni în minte gândul de a le da o mână de ajutor.

— Miss Grant, exclamă ea, aşteaptă, fata mea, şi ascultă cele ce-ţi voi spune.

Mary îşi luă fratele de mână şi se pregăti de plecare.

Atunci, cu ochii umezi, dar cu vocea hotărâtă şi plină de însufleţire, lady Helena se îndreptă spre lord.

— Eduard, îi spuse ea, scriind scrisoarea şi aruncând-o împreună cu sticla în mare, căpitanul Grant şi-a încredinţat soarta în mâinile celor ce vor găsi această sticlă. E datoria noastră să-l salvăm.

— Ce vrei să spui, Helena? o întrebă lordul Glenarvan.

O tăcere adâncă domnea asupra întregii adunări.

— Vreau să spun, reluă lady Helena, că trebuie să ne considerăm fericiţi că putem începe căsnicia noastră printr-o faptă bună. Ei bine, dragul meu Eduard, ca să-mi faci o bucurie, te-ai gândit la o călătorie de plăcere. Dar ce plăcere ar fi mai mare, mai folositoare, decât salvarea unor nefericiţi pe care patria lor îi părăseşte?

— Helena! exclamă lordul Glenarvan.

— Da, mă înţelegi bine, Eduard! Duncan e un vas bun. Poate înfrunta Mările Sudului. Poate face ocolul lumii, şi-l va face, dacă trebuie. Să plecăm, Eduard! Să mergem în căutarea căpitanului Grant!

Auzind aceste cuvinte îndrăzneţe, lordul Glenarvan întinse braţele spre tânără sa soţie; zâmbea, strângând-o la piept, în timp ce Mary şi Robert îi sărutau mâinile.

În timpul acestei scene înduioşătoare, servitorii castelului, stăpâniţi de emoţie şi de entuziasm, strigară cu recunoştinţă în glas:

— Ura, trăiască doamna noastră din Luss! De trei ori ura pentru lordul şi lady Glenarvan!

Capitolul V

Plecarea vasului Duncan

Am spus înainte că lady Helena era bună şi generoasă. Ceea ce făcuse era o dovadă de netăgăduit a curajului ei. Lordul Glenarvan fu, cu drept cuvânt, mândru de îndrăzneaţa lui soţie, în stare să-l înţeleagă şi să-l urmeze. Ideea de a merge în ajutorul căpitanului Grant îl stăpânea încă de la Londra, când i se refuzase cererea; şi nu i-o spusese mai curând lady-ei Helena numai fiindcă nu se putea obişnui cu gândul să se despartă de ea. Dar întrucât lady Helena cerea ea însăşi să plece, nu mai avea de ce să ezite.

Oamenii castelului salutaseră cu strigăte entuziaste această propunere de salvare a unor fraţi de-ai lor, a unor scoţieni. Lordul Glenarvan îşi uni bucuros glasul cu uralele care se înălţau în cinstea castelanei din Luss.

Plecarea fiind hotărâtă, nu mai era nicio clipă de pierdut. Chiar în aceeaşi zi, lordul Glenarvan expedie lui John Mangles ordinul să aducă vasul Duncan la Glasgow şi să pregătească toate cele necesare pentru o călătorie dus şi întors. De altfel, făcând propunerea, lady Helena nu supraapreciase calităţile vasului; construit în condiţii bune, el era deosebit de solid şi iute, fiind în stare să suporte o călătorie lungă.

Era un iaht cu aburi de cel mai bun model, avea o capacitate de două sute zece tone deplasare, şi chiar primele vase care au ancorat în Lumea Nouă, acelea ale lui Columb⁷, ale lui Vespucci, ale lui Pincon, ale lui Magellan, erau cu mult mai mici. Duncan-ul avea două catarge, un catarg prova cu o vergă mare, un gabier, un zburător şi o rândunică. Un catarg mare purtând cruceta şi o săgeată indicatoare a direcţiei vântului, în plus o velă trincă, un foc mare, un foc mic şi velele strai.

Velatura era suficientă şi vasul putea profita de vânt ca orice clipper⁸, dar mai ales el se baza pe forţa mecanică. Maşina sa de o sută şaizeci de cai putere, construită după un nou sistem, avea aparate de supraîncălzire, care măreau tensiunea aburilor; supusă la o înaltă presiune, ea punea în mişcare o elice dublă; Duncan-ul putea să depăşească orice viteză atinsă până acum. Într-adevăr, în timpul probelor din golful Clyde atinsese, după log, până la 17 mile pe oră. Deci, aşa cum se prezenta, putea să plece şi să facă înconjurul lumii. John Mangles nu avu să se ocupe decât de amenajarea interioară a vasului.

Cea dintâi grijă a lui fu să mărească magazia de combustibil, ca să ia cea mai mare cantitate cu putinţă, căci e greu să te aprovizionezi pe drum. Aceeaşi precauţie pentru cambuză. Şi John Mangles procedă atât de bine, încât adună merinde pentru doi ani; banii nu-i lipseau şi chiar şi mai rămăseseră destui ca să cumpere un tun mobil, pe care să-l aşeze la prova vasului; nu se ştie ce se poate întâmpla şi e totdeauna bine să poţi lansa o ghiulea de calibrul opt la o distanţă de patru mile.

John Mangles – trebuie s-o spunem – se pricepea la asta; deşi comanda un iaht de plăcere, el se număra printre cei mai buni căpitani din Glasgow; avea treizeci de ani, trăsăturile puţin înăsprite, dar dovedind curaj şi bunătate. Era un copil al castelului, crescut de familia Glenarvan, care făcuse din el un excelent marinar. În câteva din călătoriile sale de cursă lungă, John Mangles dăduse adesea dovezi de îndemânare, energie şi sânge rece. Când lordul Glenarvan îi oferi comanda vasului Duncan, el primi cu multă bucurie; deşi nu-l cunoscuse până atunci, simţea o dragoste deosebită pentru el şi era mulţumit de prilejul ce i se oferea de a-i fi de folos.

Secundul, Tom Austin, era un marinar bătrân, demn de toată încrederea. Echipajul Duncan-ului era compus din douăzeci şi cinci de oameni, împreună cu căpitanul şi secundul; toţi erau din comitatul Dumbarton. Toţi, marinari încercaţi, formau pe bord o adevărată familie de oameni de ispravă, cărora nu le lipsea nici măcar tradiţionalul pipper-bag⁹. Lordul Glenarvan avea astfel un echipaj de oameni curajoşi, pricepuţi în mânuirea armelor, ca şi în conducerea vasului, şi capabili de a-l urma în cele mai îndrăzneţe expediţii. Când echipajul de pe Duncan află unde urma să ajungă, nu putu să-şi reţină bucuria, şi uralele entuziaste deşteptară ecourile stâncilor din Dumbarton.

John Mangles, în timp ce se ocupa cu încărcarea şi aprovizionarea corabiei, nu uită să aranjeze apartamentul lordului şi lady-ei Glenarvan, pentru o călătorie de lungă durată. Trebui să pregătească de asemenea cabinele copiilor căpitanului Grant, căci lady Helena nu putu s-o convingă pe Mary să n-o însoţească.

Iar Robert mai degrabă s-ar fi ascuns în cala iahtului decât să nu fi plecat. Îşi amintea de Nelson şi Franklin, care făcuseră şi ei de timpuriu cunoştinţă cu munca de marinar. Cum să rezişti unui asemenea pui de om? Nimeni nu încercă s-o facă. Trebui chiar să i se admită calitatea de „mus”, ucenic marinar, „refuzându-i-se” aceea de pasager, căci voia să fie de folos. John fu însărcinat să-l înveţe meseria.

— Bine, consimţi Robert, şi dacă nu mă port cum trebuie, să mă pedepsească şi pe mine cu biciul, la fel ca şi pe ceilalţi.

— De asta să n-ai nicio grijă, îl asigură lordul Glenarvan cu un ton serios, fără să mai adauge că pe bordul Duncan-ului „motanul cu nouă cozi”¹⁰ era interzis şi că, de altfel, nici nu se simţea nevoie de el.

Pentru a completa tabloul pasagerilor, e necesar să pomenim şi pe maiorul Mac Nabbs. Era un om de cincizeci de ani, calm, cu trăsături regulate, o fire desăvârşită, un caracter integru, modest, liniştit şi blând; totdeauna de acord cu orice şi oricine, nu discuta nimic, nu se certa şi nu se înfuria. Pasul lui era acelaşi, fie că urca pe scară spre camera de culcare, fie că trebuia să ia cu asalt o cetate. Nu-l emoţiona nimic şi nu s-ar fi clintit nici în faţa ghiulelelor; fără îndoială când îi va veni rândul să moară, va muri fără să fi avut vreodată prilejul să se înfurie. Omul acesta poseda în cel mai înalt grad nu numai obişnuitul curaj al unui luptător pe câmpul de bătaie, acea vitejie fizică datorată exclusiv energiei musculare, ci mai mult, curajul moral, adică fermitatea caracterului. Singurul lui defect, dacă se poate numi astfel, era acela de a fi scoţian din creştet până-n tălpi, un caledonian get-beget, păstrând cu încăpăţânare vechile obiceiuri ale ţării lui. N-a voit niciodată să slujească Anglia, şi gradul de maior l-a câştigat în regimentul 42 din Highland-Black-Watch, în Garda neagră, ale cărei companii erau formate exclusiv din gentlemeni scoţieni. Mac Nabbs, în calitatea sa de văr al familiei Glenarvan, locuia la Malcolm-Castle şi – cum era maior – i se păru foarte natural să se îmbarce pe Duncan.

Acesta era deci personalul iahtului, chemat de împrejurări neprevăzute să ducă la bun sfârşit una din cele mai uimitoare călătorii ale timpurilor moderne. De la sosirea lui la Steamboat-Quay din Glasgow, iahtul monopolizase curiozitatea publică; în fiecare zi era vizitat de mulţime. Nu se vorbea decât despre el, spre neplăcerea celorlalţi căpitani din port, printre care căpitanul Burton, comandantul vasului Scoţia, un măreţ vapor ancorat alături de Duncan, cu destinaţia Calcutta. Scoţia, datorită mărimii sale, avea tot dreptul să considere Duncan-ul ca o simplă coajă de nucă. Cu toate acestea, din zi în zi, atenţia se concentra tot mai mult asupra iahtului lordului Glenarvan.

Pe măsură ce se apropia ziua plecării, John Mangles se arăta şi mai expeditiv. La o lună după probele din golful Clyde, Duncan, încărcat, aprovizionat, amenajat, putea să pornească în larg. Plecarea fu fixată la 25 august, astfel ca la începutul primăverii să ajungă în apele emisferei australe.

Lordul Glenarvan, din momentul în care împărtăşise lumii proiectul, primise câteva avertismente asupra greutăţilor şi primejdiei călătoriei, dar nu ţinu seama de nimic şi se pregăti să părăsească Malcolm-Castle. De altfel, printre cei care-l dezaprobau, mulţi îl admirau sincer. Apoi opinia publică se declară pe faţă de partea lordului scoţian şi toate jurnalele, cu excepţia „organelor guvernamentale”, vestejiră în unanimitate atitudinea comisarilor Amiralităţii. Dar lordul Glenarvan nu se sinchisea nici de atacuri, nici de elogii; îşi făcea datoria şi puţin îi păsa de rest.

La 24 august Glenarvan, lady Helena, maiorul Mac Nabbs, Mary şi Robert Grant, Olbinett, stewardul iahtului şi nevasta lui, angajată în serviciul lady-ei Glenarvan, părăsiră Malcolm-Castle, după ce-şi luară un călduros rămas bun de la întreg personalul castelului. Câteva ore mai târziu se aflau la bord. Populaţia din Glasgow făcu o primire plină de simpatie lady-ei Helena, tânăra şi curajoasa femeie care renunţase la plăcerile unei vieţi îmbelşugate spre a pleca în ajutorul naufragiaţilor.

Apartamentele lordului Glenarvan şi ale soţiei ocupau pe dunetă pupa Duncan-ului; ele se compuneau din două dormitoare, dintr-un salon şi două cabine de toaletă; mai era o sală comună, înconjurată de şase cabine, dintre care cinci erau ocupate de Mary şi Robert Grant, domnul şi doamna Olbinett şi maiorul Mac Nabbs, iar cabinele lui John Mangles şi ale lui Tom Austin se aflau mai înapoi, deschizându-se spre pupa dunetei. Echipajul era cazat între punţi şi destul de confortabil, căci iahtul nu avea altă încărcătură decât cărbune, alimente şi arme.

John Mangles avusese deci destul loc pentru amenajarea interioară şi chiar profitase de aceasta cu multă pricepere.

Duncan trebuia să plece în noaptea de 24 spre 25 august, în timpul refluxului de la trei dimineaţa.

Dar înainte de aceasta, populaţia oraşului Glasgow asistă la o ceremonie impresionantă. La opt seara, lordul Glenarvan şi oaspeţii săi, împreună cu întreg echipajul, de la fochist până la căpitan, toţi cei care trebuiau să ia parte la această eroică expediţie, părăsiră iahtul pentru a se duce la Saint-Mungo, vechea catedrală a Glasgow-ului. Această biserică veche, rămasă neatinsă de iureşul Reformei şi care a fost atât de minunat descrisă de Walter Scott, primi sub bolţile ei străvechi pe pasagerii şi marinarii de pe Duncan. Îi întovărăşea o mare mulţime. Aici, în biserica plină de morminte, aidoma unui cimitir, preotul Morton ceru binecuvântarea cerească şi încredinţă expediţia providenţei. În vechea catedrală a răsunat şi glasul tinerei Mary Grant; cu ochii scăldaţi în lacrimi de recunoştinţă, ea se ruga pentru binefăcătorii ei. Apoi, adânc mişcaţi, părăsiră biserica, iar la ora unsprezece erau cu toţii pe bord. John Mangles şi echipajul se îngrijeau de ultimele pregătiri.

La ora douăsprezece, căpitanul dădu ordin să se ridice presiunea la cazane, şi îndată torente de fum negru se amestecară cu ceţurile nopţii. Pânzele Duncan-ului fuseseră strânse cu grijă şi învelite, ca nu cumva să fie înnegrite de funingine, căci vântul sufla dinspre sud-vest şi nu putea fi prielnic călătoriei.

La ora două, vasul Duncan începu să freamăte sub trepidaţia cazanelor; manometrul arăta o presiune de patru atmosfere, aburii supraîncălziţi şuierau prin supape; fluxul era staţionar, zorii îngăduiau ca între micile stânci, ale căror faruri licăreau tot mai palid, să se recunoască strâmtorile Clyde. Nu mai rămânea altceva de făcut decât să se dea semnalul de plecare.

John Mangles îl înştiinţă pe lordul Glenarvan, care urcă îndată pe punte. În curând se simţi refluxul. Duncan slobozi puternice şuierături de sirenă; ridică ancora şi se desprinse dintre corăbiile vecine; elicea pusă în mişcare mână iahtul pe canalul râului Clyde. John nu luase niciun pilot; cunoştea perfect strâmtorile şi nimeni altul n-ar fi manevrai mai bine ca el. Iahtul înainta la semnele lui: cu mâna dreaptă comanda maşinile, cu stânga cârma; totul se făcea în tăcere şi cu precizie. În curând, uzinele făcură loc vilelor presărate pe colinele de pe ţărmuri, iar zgomotele oraşului amuţiră în depărtare.

O oră mai târziu, Duncan-ul trecea pe lângă stâncile de la Dumbarton; după alte două ore era în golful Clyde; la ora şase dimineaţa trecea pe la capul Cantyre, ieşea din Canalul de Nord şi înainta în plin ocean.

Capitolul VI

Pasagerul din cabina nr. 6

În cursul primei zile de navigaţie, marea fu destul de agitată şi înspre seară vântul suflă mai tare; Duncan-ul era zgâlţâit puternic; de aceea nici doamnele nu se arătară pe punte; stăteau culcate în cabină şi bine făceau.