Olbinett trecea în acel moment pe acolo, mergând spre bucătăria care se găsea sub puntea teugei. Şi mare-i fu mirarea auzindu-se strigat astfel de omul acela înalt, pe care nu-l cunoştea.

„De unde vine omul acesta? se întrebă el. Un prieten al lordului Glenarvan? E cu neputinţă!”

Totuşi urcă pe punte, apropiindu-se de el.

— Dumneata eşti stewardul vasului? îl întrebă acesta.

— Da, domnule, răspunse Olbinett, dar n-am onoarea a vă…

— Eu sunt pasagerul din cabina numărul 6.

— Numărul şase? repetă stewardul.

— Desigur. Dar pe dumneata cum te cheamă?

— Olbinett.

— Ei bine, Olbinett, prietene, răspunse străinul din cabina numărul 6, trebuie să ne gândim să luăm o gustare, şi cât mai iute. N-am mâncat de treizeci şi şase de ore sau, mai bine-zis, de treizeci şi şase de ore n-am făcut altceva decât să dorm, ceea ce se poate ierta unui om venit, fără nicio haltă, de la Paris la Glasgow. La ce oră se mănâncă aici, mă rog?

— La ora 9, răspunse maşinal Olbinett.

Străinul voi să se uite la ceas, dar aceasta dură câtăva vreme, căci nu-l găsi decât în al nouălea buzunar.

— Bun, spuse el, nu e decât opt. Până atunci, Olbinett, dă-mi un biscuit şi un pahar de sherry, căci mor de foame.

Olbinett asculta fără să înţeleagă; de altfel, necunoscutul vorbea tot timpul şi trecea de la un subiect la altul cu foarte mare repeziciune.

— Ei bine, spuse el, unde-i căpitanul? Căpitanul nu s-a sculat încă? Şi secundul? Ce face secundul? Doarme şi el? Vremea-i frumoasă, din fericire, vântul favorabil şi vasul merge de la sine.

Tocmai când vorbea astfel, John Mangles apăru pe scara punţii.

— Iată-l pe căpitan, spuse Olbinett.

— A, încântat! exclamă necunoscutul. Încântat de cunoştinţă, căpitane Burton!

Dacă cineva a rămas cu gura căscată, apoi acela a fost cu siguranţă John Mangles, nu numai din pricină că s-a auzit strigat „căpitane Burton”, dar şi pentru că vedea la bordul vasului un necunoscut.

Celălalt îi dădea înainte:

— Îngăduiţi-mi să vă strâng mâna; dacă n-am făcut-o încă de alaltăieri seară, apoi a fost ca să nu încurc pe nimeni la plecare. Dar astăzi, căpitane, sunt cu adevărat fericit că vă cunosc.

John Mangles deschise ochii mari, privind când la Olbinett, când la noul venit.

— Acum, reluă acesta, după ce ne-am prezentat, scumpe căpitane, iată-ne prieteni vechi. Să stăm de vorbă. Spune-mi, eşti mulţumit de Scoţia?

— Ce înţelegi prin Scoţia? spuse, în sfârşit, John Mangles.

— Scoţia, care ne duce acum, e un vas bun, ale cărui calităţi mi-au fost mult lăudate, dealtminteri, ca şi comandantul său, bravul, viteazul căpitan Burton. Eşti poate rudă cu marele călător prin ţinuturile Africii, care poartă acelaşi nume? Un om îndrăzneţ. Te felicit atunci!

— Domnule, reluă John Mangles, nu numai că nu sunt rudă cu Burton, călătorul, dar nici nu sunt căpitanul Burton.

— A, făcu necunoscutul, atunci vorbesc în acest moment cu secundul Scoţiei, cu domnul Burdness?

— Domnul Burdness? întrebă John Mangles, care începea să bănuiască adevărul. Oare avea de-a face cu un nebun, sau cu un zăpăcit? Tocmai îşi punea întrebarea asta voind s-o scoată la capăt într-un fel sau altul cu necunoscutul, când lordul Glenarvan, soţia lui şi Miss Grant urcară din nou pe punte. Străinul îi văzu şi exclamă:

— A, pasageri! Pasageri! Perfect! Sper, domnule Burdness, că mă vei prezenta… Apoi făcu câţiva paşi, fără nicio umbră de încurcătură şi, fără să aştepte intervenţia lui John Mangles, se recomandă: Doamnă, spuse el Mary-ei Grant, Miss, zise lady-ei Helena, domnule… adăugă el, adresându-se lordului Glenarvan.

— Lord Glenarvan, interveni John Mangles.

— Milord, reluă atunci necunoscutul, vă cer iertare de faptul că mă prezint singur, dar pe mare trebuie să renunţăm puţin la etichetă; sper că vom face repede cunoştinţă şi că în tovărăşia acestor doamne, călătoria pe Scoţia ne va fi pe cât de scurtă, pe atât de plăcută.

Lady Helena şi Miss Grant nu ştiau ce să răspundă.

Nu-şi explicau prezenţa acestui străin pe puntea Duncan-ului…

— Domnule, spuse atunci lordul Glenarvan, cu cine am onoarea să vorbesc?

— Cu Jacques-Eliacin-François-Marie Paganel, secretarul Societăţii de geografie din Paris, membru corespondent al societăţilor din Berlin, Bombay, Darmstadt, Lipsca, Londra, Petersburg, Viena, New York, membru onorific al Institutului regal de geografie şi etnografie din Indiile Orientale, care, după ce a petrecut douăzeci de ani din viaţă făcând geografie de cabinet, a vrut să intre în ştiinţa militantă şi se îndreaptă spre India, pentru a stabili legături între descoperirile marilor călători.

Capitolul VII

De unde vine şi unde se duce Jacques Paganel

Secretarul Societăţii de geografie trebuia să fie un om simpatic, fiindcă toate cele de mai sus le spusese cu multă graţie. Lordul Glenarvan, de altfel, ştia bine cu cine avea de-a face: numele şi meritele lui Jacques Paganel îi erau binecunoscute; lucrările lui geografice, rapoartele despre descoperirile moderne, publicate în buletinele societăţii, corespondenţa lui cu lumea întreagă îl făceau unul dintre cei mai de vază savanţi din Franţa. Glenarvan întinse mâna cordial acestui oaspete neaşteptat.

— Şi acum, că ne-am prezentat, adăugă el, îmi îngăduiţi, domnule Paganel, să vă pun o întrebare?

— Şi douăzeci, milord, răspunse Jacques Paganel. Va fi totdeauna o plăcere pentru mine să stau de vorbă cu dumneavoastră.

— Alaltăieri seară aţi ajuns la bordul vasului?

— Da, milord, alaltăieri seara, la ora opt. Din trenul caledonian am sărit într-o trăsură şi din trăsură, pe Scoţia, unde aveam reţinută, încă de la Paris, cabina numărul 6. Noaptea era întunecoasă. N-am văzut pe nimeni la bord. Simţindu-mă obosit după treizeci de ore de drum şi ştiind că pentru a evita răul de mare e bine să te culci de îndată ce te urci pe navă şi să nu te mişti în primele zile de călătorie, m-am trântit imediat în pat şi am dormit conştiincios, vă rog să credeţi, treizeci şi şase de ore.

Auditorii lui Jacques Paganel aflaseră deci cum ajunsese el pe bord. Călătorul francez, înşelându-se asupra vasului, se îmbarcase pe Duncan, în timp ce echipajul acestuia lua parte la ceremonia din catedrala Saint-Mungo. Totul se limpezea. Dar ce avea să spună savantul geograf când va afla numele şi destinaţia vasului pe care se urcase?

— Aşadar, domnule Paganel, spuse Glenarvan, v-aţi ales Calcutta ca punct de plecare pentru călătoriile dumneavoastră?

— Da, milord, o viaţă întreagă am visat să văd India. E cel mai frumos vis al meu, care se va împlini în patria elefanţilor şi a taugilor.

— Dar, spuneţi-mi, domnule Paganel, nu v-ar fi totuna dacă aţi vizita altă ţară?

— Nu, milord, mi-ar fi neplăcut, căci am recomandaţii pentru lordul Sommerset, guvernatorul general al Indiilor, şi o misiune a Societăţii de geografie, pe care ţin s-o duc la îndeplinire.

— A, aveţi o misiune?

— Da, să încerc să fac o călătorie folositoare şi ciudată, al cărei program a fost întocmit de către prietenul şi colegul meu, savantul Vivien de Saint-Martin. E vorba de a păşi pe urma fraţilor Schlaginwait, a colonelului Waugh, a lui Vebb, Hodgson, a misionarilor Huc şi Gabet, a lui Moorcoft, a domnului Jules Remy şi a atâtor alţi călători vestiţi. Vreau să izbutesc ceea ce, din păcate, misionarul Krick n-a izbutit în 1846; într-un cuvânt, să recunosc cursul râului Yaru-Dzangbo-Ciu, care străbate Tibetul pe o distanţă de o mie cinci sute de kilometri de-a lungul poalelor nordice ale Himalaiei, şi să aflu, în sfârşit, dacă acest râu nu se uneşte cu Brahmaputra în nord-estul Assamului. Călătorul care va realiza unul dintre cele mai grandioase planuri ale geografiei Indiilor va primi medalia de aur, milord!

Paganel era impresionant. Vorbea plin de însufleţire. Se lăsa târât pe aripile repezi ale închipuirii. Să opreşti cursul Rinului în cascadele din Schaffhausen sau volubilitatea lui Paganel era un lucru la fel de imposibil.