John Mangles, în timp ce se ocupa cu încărcarea şi aprovizionarea corabiei, nu uită să aranjeze apartamentul lordului şi lady-ei Glenarvan, pentru o călătorie de lungă durată. Trebui să pregătească de asemenea cabinele copiilor căpitanului Grant, căci lady Helena nu putu s-o convingă pe Mary să n-o însoţească.
Iar Robert mai degrabă s-ar fi ascuns în cala iahtului decât să nu fi plecat. Îşi amintea de Nelson şi Franklin, care făcuseră şi ei de timpuriu cunoştinţă cu munca de marinar. Cum să rezişti unui asemenea pui de om? Nimeni nu încercă s-o facă. Trebui chiar să i se admită calitatea de „mus”, ucenic marinar, „refuzându-i-se” aceea de pasager, căci voia să fie de folos. John fu însărcinat să-l înveţe meseria.
— Bine, consimţi Robert, şi dacă nu mă port cum trebuie, să mă pedepsească şi pe mine cu biciul, la fel ca şi pe ceilalţi.
— De asta să n-ai nicio grijă, îl asigură lordul Glenarvan cu un ton serios, fără să mai adauge că pe bordul Duncan-ului „motanul cu nouă cozi”10 era interzis şi că, de altfel, nici nu se simţea nevoie de el.
Pentru a completa tabloul pasagerilor, e necesar să pomenim şi pe maiorul Mac Nabbs. Era un om de cincizeci de ani, calm, cu trăsături regulate, o fire desăvârşită, un caracter integru, modest, liniştit şi blând; totdeauna de acord cu orice şi oricine, nu discuta nimic, nu se certa şi nu se înfuria. Pasul lui era acelaşi, fie că urca pe scară spre camera de culcare, fie că trebuia să ia cu asalt o cetate. Nu-l emoţiona nimic şi nu s-ar fi clintit nici în faţa ghiulelelor; fără îndoială când îi va veni rândul să moară, va muri fără să fi avut vreodată prilejul să se înfurie. Omul acesta poseda în cel mai înalt grad nu numai obişnuitul curaj al unui luptător pe câmpul de bătaie, acea vitejie fizică datorată exclusiv energiei musculare, ci mai mult, curajul moral, adică fermitatea caracterului. Singurul lui defect, dacă se poate numi astfel, era acela de a fi scoţian din creştet până-n tălpi, un caledonian get-beget, păstrând cu încăpăţânare vechile obiceiuri ale ţării lui. N-a voit niciodată să slujească Anglia, şi gradul de maior l-a câştigat în regimentul 42 din Highland-Black-Watch, în Garda neagră, ale cărei companii erau formate exclusiv din gentlemeni scoţieni. Mac Nabbs, în calitatea sa de văr al familiei Glenarvan, locuia la Malcolm-Castle şi – cum era maior – i se păru foarte natural să se îmbarce pe Duncan.
Acesta era deci personalul iahtului, chemat de împrejurări neprevăzute să ducă la bun sfârşit una din cele mai uimitoare călătorii ale timpurilor moderne. De la sosirea lui la Steamboat-Quay din Glasgow, iahtul monopolizase curiozitatea publică; în fiecare zi era vizitat de mulţime. Nu se vorbea decât despre el, spre neplăcerea celorlalţi căpitani din port, printre care căpitanul Burton, comandantul vasului Scoţia, un măreţ vapor ancorat alături de Duncan, cu destinaţia Calcutta. Scoţia, datorită mărimii sale, avea tot dreptul să considere Duncan-ul ca o simplă coajă de nucă. Cu toate acestea, din zi în zi, atenţia se concentra tot mai mult asupra iahtului lordului Glenarvan.
Pe măsură ce se apropia ziua plecării, John Mangles se arăta şi mai expeditiv. La o lună după probele din golful Clyde, Duncan, încărcat, aprovizionat, amenajat, putea să pornească în larg. Plecarea fu fixată la 25 august, astfel ca la începutul primăverii să ajungă în apele emisferei australe.
Lordul Glenarvan, din momentul în care împărtăşise lumii proiectul, primise câteva avertismente asupra greutăţilor şi primejdiei călătoriei, dar nu ţinu seama de nimic şi se pregăti să părăsească Malcolm-Castle. De altfel, printre cei care-l dezaprobau, mulţi îl admirau sincer. Apoi opinia publică se declară pe faţă de partea lordului scoţian şi toate jurnalele, cu excepţia „organelor guvernamentale”, vestejiră în unanimitate atitudinea comisarilor Amiralităţii. Dar lordul Glenarvan nu se sinchisea nici de atacuri, nici de elogii; îşi făcea datoria şi puţin îi păsa de rest.
La 24 august Glenarvan, lady Helena, maiorul Mac Nabbs, Mary şi Robert Grant, Olbinett, stewardul iahtului şi nevasta lui, angajată în serviciul lady-ei Glenarvan, părăsiră Malcolm-Castle, după ce-şi luară un călduros rămas bun de la întreg personalul castelului. Câteva ore mai târziu se aflau la bord. Populaţia din Glasgow făcu o primire plină de simpatie lady-ei Helena, tânăra şi curajoasa femeie care renunţase la plăcerile unei vieţi îmbelşugate spre a pleca în ajutorul naufragiaţilor.
Apartamentele lordului Glenarvan şi ale soţiei ocupau pe dunetă pupa Duncan-ului; ele se compuneau din două dormitoare, dintr-un salon şi două cabine de toaletă; mai era o sală comună, înconjurată de şase cabine, dintre care cinci erau ocupate de Mary şi Robert Grant, domnul şi doamna Olbinett şi maiorul Mac Nabbs, iar cabinele lui John Mangles şi ale lui Tom Austin se aflau mai înapoi, deschizându-se spre pupa dunetei. Echipajul era cazat între punţi şi destul de confortabil, căci iahtul nu avea altă încărcătură decât cărbune, alimente şi arme.
John Mangles avusese deci destul loc pentru amenajarea interioară şi chiar profitase de aceasta cu multă pricepere.
Duncan trebuia să plece în noaptea de 24 spre 25 august, în timpul refluxului de la trei dimineaţa.
Dar înainte de aceasta, populaţia oraşului Glasgow asistă la o ceremonie impresionantă. La opt seara, lordul Glenarvan şi oaspeţii săi, împreună cu întreg echipajul, de la fochist până la căpitan, toţi cei care trebuiau să ia parte la această eroică expediţie, părăsiră iahtul pentru a se duce la Saint-Mungo, vechea catedrală a Glasgow-ului. Această biserică veche, rămasă neatinsă de iureşul Reformei şi care a fost atât de minunat descrisă de Walter Scott, primi sub bolţile ei străvechi pe pasagerii şi marinarii de pe Duncan. Îi întovărăşea o mare mulţime. Aici, în biserica plină de morminte, aidoma unui cimitir, preotul Morton ceru binecuvântarea cerească şi încredinţă expediţia providenţei. În vechea catedrală a răsunat şi glasul tinerei Mary Grant; cu ochii scăldaţi în lacrimi de recunoştinţă, ea se ruga pentru binefăcătorii ei. Apoi, adânc mişcaţi, părăsiră biserica, iar la ora unsprezece erau cu toţii pe bord. John Mangles şi echipajul se îngrijeau de ultimele pregătiri.
La ora douăsprezece, căpitanul dădu ordin să se ridice presiunea la cazane, şi îndată torente de fum negru se amestecară cu ceţurile nopţii. Pânzele Duncan-ului fuseseră strânse cu grijă şi învelite, ca nu cumva să fie înnegrite de funingine, căci vântul sufla dinspre sud-vest şi nu putea fi prielnic călătoriei.
La ora două, vasul Duncan începu să freamăte sub trepidaţia cazanelor; manometrul arăta o presiune de patru atmosfere, aburii supraîncălziţi şuierau prin supape; fluxul era staţionar, zorii îngăduiau ca între micile stânci, ale căror faruri licăreau tot mai palid, să se recunoască strâmtorile Clyde. Nu mai rămânea altceva de făcut decât să se dea semnalul de plecare.
John Mangles îl înştiinţă pe lordul Glenarvan, care urcă îndată pe punte. În curând se simţi refluxul. Duncan slobozi puternice şuierături de sirenă; ridică ancora şi se desprinse dintre corăbiile vecine; elicea pusă în mişcare mână iahtul pe canalul râului Clyde. John nu luase niciun pilot; cunoştea perfect strâmtorile şi nimeni altul n-ar fi manevrai mai bine ca el. Iahtul înainta la semnele lui: cu mâna dreaptă comanda maşinile, cu stânga cârma; totul se făcea în tăcere şi cu precizie. În curând, uzinele făcură loc vilelor presărate pe colinele de pe ţărmuri, iar zgomotele oraşului amuţiră în depărtare.
O oră mai târziu, Duncan-ul trecea pe lângă stâncile de la Dumbarton; după alte două ore era în golful Clyde; la ora şase dimineaţa trecea pe la capul Cantyre, ieşea din Canalul de Nord şi înainta în plin ocean.
Capitolul VI
Pasagerul din cabina nr. 6
În cursul primei zile de navigaţie, marea fu destul de agitată şi înspre seară vântul suflă mai tare; Duncan-ul era zgâlţâit puternic; de aceea nici doamnele nu se arătară pe punte; stăteau culcate în cabină şi bine făceau.
A doua zi, vântul îşi schimbă direcţia. Căpitanul dădu ordin să se ridice câteva pânze.
Duncan-ul, bine înfipt în valuri, era acum mai puţin sensibil la ruliu şi tangaj. Lady Helena şi Mary Grant puteau să urce pe punte, alături de lordul Glenarvan, de maior şi căpitanul John, chiar în zori. Răsăritul soarelui era minunat. Astrul zilei, ca un disc de metal aurit, ieşea din ocean. Duncan plutea în mijlocul unei iradiaţii scânteietoare, şi s-ar fi spus că într-adevăr pânzele lui se umflau sub presiunea razelor soarelui.
Pasagerii de pe iaht contemplau în linişte ivirea soarelui.
— Ce minunat spectacol! spuse, în cele din urmă, lady Helena. Iată începutul unei zile frumoase. De nu s-ar arăta potrivnic vântul şi de-ar înlesni înaintarea Duncan-ului!
— Nici n-am putea dori un vânt mai prielnic, draga mea Helena, răspunse lordul Glenarvan. Nu putem să ne plângem de începutul călătoriei.
— Drumul e lung, dragul meu Eduard?
— Căpitanul John ne poate răspunde, spuse Glenarvan. Mergem bine? Eşti mulţumit de vapor, John?
— Foarte mulţumit, milord, replică John. E un bastiment minunat şi pe care un marinar îl simte cu plăcere sub picioare. Niciodată o carcasă de vas nu s-a potrivit mai bine cu maşinile lui. Vedeţi, de asemenea, cât de neted e siajul iahtului şi cât de uşor taie valurile. Mergem cu şaptesprezece mile pe oră. Dacă putem menţine viteza, străbatem Ecuatorul în zece zile şi nu facem nici cinci săptămâni până la Capul Horn.
— Auzi, Mary, spuse lady Helena, nu facem nici cinci săptămâni!
— Da, doamnă, răspunse fata, aud şi inima îmi bate tot mai tare la cuvintele căpitanului.
— Cum suporţi călătoria pe mare, Miss Mary? o întrebă lordul Glenarvan.
— Destul de bine, milord, fără prea multe neplăceri. De altfel, mă voi obişnui repede.
— Şi micul nostru Robert?
— O, Robert, răspunse John Mangles, când nu e cu nasul în maşini, stă cocoţat în vârful catargului. E un băiat care… pun prinsoare că-şi râde de răul de mare. Uitaţi-vă, îl vedeţi?
Toate privirile se îndreptară spre catargul dinainte; îl văzură pe Robert atârnat de şarturi în vârful catargului, la o sută de picioare în aer. Mary era neliniştită.
— Nu te teme, Miss, spuse John Mangles, răspund pentru el şi-ţi făgăduiesc să-i prezint căpitanului Grant, căci îl vom regăsi cu siguranţă, un marinar pe cinste.
— Să vă audă Dumnezeu! suspină fata.
— Dragă fetiţo, continuă lordul Glenarvan, în toată această întâmplare se simte mâna Providenţei şi asta trebuie să ne dea multă nădejde. Priveşte în jurul tău: iată câţi oameni de ispravă s-au înrolat în slujba unei cauze atât de nobile. Nu numai că vom izbândi, dar expediţia noastră nici nu va avea de întâmpinat greutăţi. I-am făgăduit lady-ei Helena o călătorie de plăcere şi voi face totul ca să mă ţin de cuvânt, încheie lordul Glenarvan.
— Eduard, declară lady Glenarvan, eşti cel mai bun dintre toţi oamenii.
— Asta nu, dar am cel mai bun echipaj pe vasul cel mai bun. Dumneata, Miss Mary, nu admiri Duncan-ul nostru?
