— Ei bine, atunci îngăduiţi-mi să profit de urmările nefericitei mele distracţii. Madera e o insulă prea cunoscută. Nu oferă nimic unui geograf. S-a spus şi s-a scris totul despre ea şi, de altfel, e în plină decadenţă din punct de vedere al viticulturii. Închipuiţi-vă că nu mai există podgorii la Madera! Recolta de vin, care în 1813 se ridica la un milion o sută de mii de hectolitri, a scăzut în 1845 la o sută treizeci şi trei de mii patru sute cincizeci de hectolitri. Astăzi nu atinge nici douăzeci şi cinci de mii de hectolitri. E un spectacol dureros. Oare nu v-ar fi indiferent să faceţi o escală la Canare?

— Să vă lăsăm la Canare? Bine! N-o să ne abată din drumul nostru.

— O, ştiu, milord! În Canare, vedeţi dumneavoastră, sunt trei grupuri de insule de studiat, fără să mai vorbim de vârful Tenerife, pe care am dorit totdeauna să-l văd. Iată o ocazie. Am să profit de ea şi, în aşteptarea vreunui vas care să mă ducă în Europa, am să fac o ascensiune pe acest munte vestit.

— Cum vreţi, iubite Paganel, răspunse lordul Glenarvan, care nu se putu abţine să nu zâmbească.

Şi avea dreptate să zâmbească.

Insulele Canare sunt foarte apropiate de Madera. Le despart doar două sute cincizeci de mile, distanţă neînsemnată pentru un vas cu viteza Duncan-ului.

La 31 august, la ora două după-masă, John şi Paganel se plimbau pe punte. Francezul îl tot pisa pe tovarăşul său cu întrebări despre Chile. Deodată, căpitanul îl întrerupse şi, arătându-i un punct înspre sud, îi spuse:

— Domnule Paganel…

— Ce s-a întâmplat, scumpul meu căpitan? îl întrebă savantul.

— Binevoiţi să vă întoarceţi privirile în această direcţie. Nu vedeţi nimic?

— Nimic.

— Nu priviţi unde trebuie. Nu la orizont. Mai sus, în nori.

— În nori? Pot căuta mult şi bine.

— Uitaţi-vă acum! În direcţia vârfului bompresului.

— Nu văd nimic.

— Pentru că nu voiţi să vedeţi. Vârful Tenerife e perfect vizibil deasupra orizontului.

De voie, de nevoie, Paganel trebui să se plece în faţa evidenţei câteva ore mai târziu, afară doar dacă n-ar fi vrut să se declare orb.

— Îl zăriţi, în sfârşit? îi spuse John.

— Da, da, perfect, recunoscu Paganel, şi ăsta, adăugă el cu un ton dispreţuitor, ăsta e vârful Tenerife?

— Chiar el.

— Păi, pare să fie destul de mic.

— Şi totuşi, se înalţă cu unsprezece mii de picioare deasupra nivelului mării.

— A, nu-i cât Mont Blanc-ul!

— Se prea poate. Dar când va fi să vă urcaţi pe el, o să-l găsiţi poate de ajuns de înalt.

— Oh, să mă urc, să mă urc pe el?! Scumpul meu căpitan, la ce bun, mă rog… după domnii von Humboldt şi Bonplan? Ce geniu acest Humboldt! A făcut o ascensiune pe muntele ăsta; l-a descris complet, i-a distins cinci zone: zona vinurilor, zona laurilor, zona pinilor, zona florei alpine şi, în sfârşit, o zonă pustie. A pus piciorul chiar în vârful piscului, unde nu avea nici măcar pe ce să se aşeze. Din vârful muntelui, privirea lui îmbrăţişa un spaţiu mare cât un sfert din Spania. Apoi a vizitat vulcanul până în măruntaie şi a atins fundul craterului lui stins. Ce vrei să mai fac eu după acest celebru om?

— Într-adevăr, recunoscu Mangles, nu mai rămâne nimic de cules. E neplăcut, căci vă veţi plictisi grozav aşteptând un vapor în portul Tenerife. Nu sunt prea multe distracţii pe acolo.

— În afară de ale mele, spuse Paganel, zâmbind. Dar, scumpul meu Mangles, oare insulele Capului Verde nu permit vreo escală?

— Ba da. Nimic mai uşor decât să debarcăm la Villa-Praia.

— Fără a mai pomeni de avantajul, care nu e deloc de dispreţuit, replică Paganel, că insulele Capului Verde sunt foarte aproape de Senegal şi acolo am să găsesc compatrioţi. Ştiu bine că despre insulele Capului Verde se spune că sunt prea puţin interesante, că sunt sălbatice şi nesănătoase; dar pentru un geograf merită să fi văzut orice loc. Să ştii să vezi e o ştiinţă! Sunt oameni care nu ştiu să vadă şi care călătoresc cu tot atâta deşteptăciune cât are un rac. Crede-mă, eu nu fac parte din tagma lor!

— Cum vreţi, domnule Paganel, răspunse John Mangles, sunt sigur că geografia va câştiga de pe urma vizitei dumneavoastră în insulele Capului Verde. Noi trebuie, în orice caz, să facem o escală pentru a lua cărbuni. Deci debarcarea dumneavoastră nu va pricinui nicio întârziere.

Acestea fiind spuse, căpitanul schimbă direcţia pentru a o lua pe la apus de Canare; celebrul vârf fu lăsat în urmă şi Duncan, urmărindu-şi drumul cu repeziciune, tăie Tropicul Racului la 2 septembrie, pe la ora cinci dimineaţa. Timpul se schimbă. Se simţea aerul umed şi greu al anotimpului ploios, „lo tempo des aguas”¹², după cum spun spaniolii, un anotimp greu pentru călători, dar folositor locuitorilor insulelor africane unde lipsesc copacii şi deci şi apa. Marea, ridicând valuri înalte, împiedica pasagerii să stea pe punte, dar convorbirile din careu nu erau deloc mai puţin însufleţite.

La 3 septembrie, Paganel începu să-şi adune bagajele pentru apropiata lui debarcare. Duncan înainta printre insulele Capului Verde, trecu prin faţa insulei Sării – un adevărat mormânt de nisip, sterp şi părăsit – şi, după ce merse prin dreptul unor mari bancuri de corali, lăsă pieziş în urmă insula Sfântul Iacob. Aceasta este străbătută de la nord la sud de un lanţ de munţi de bazalt, care se termină cu două vârfuri mai înalte. John Mangles intră apoi în golfuleţul Villa-Praia şi ancoră în curând în faţa oraşului. Vremea era îngrozitoare şi bătaia valurilor foarte violentă, deşi golful era apărat de vânturile din larg. Ploaia cădea cu găleata şi abia se putea vedea oraşul, aşezat pe un podiş în formă de terasă şi rezemat de nişte stânci vulcanice, înalte de trei sute de picioare. Înfăţişarea insulei, prin perdeaua deasă de ploaie, era tristă, descurajantă.

Lady Helena nu-şi putu realiza proiectul de a vizita oraşul; încărcarea cărbunelui se făcea cu destulă greutate. Pasagerii Duncan-ului se văzură siliţi să stea sub dunetă, în timp ce marea şi cerul se amestecau într-un talmeş-balmeş de nedescris. Problema vremii era, fireşte, la ordinea zilei, în convorbirile de pe bord. Fiecare îşi spunea părerea, afară de maior, care ar fi asistat şi la potopul cel mare cu o totală nepăsare. Paganel când cobora, când urca dând mereu din cap.

— Parc-ar face dinadins, spunea el.

— E clar, răspunse Glenarvan, că elementele naturii vi se arată potrivnice.

— Eu le voi înfrânge totuşi.

— Nu puteţi înfrunta o ploaie ca asta, spuse lady Helena.

— Nu, doamnă, fiţi fără grijă. Mă tem numai pentru bagaje şi pentru instrumente. Toate s-ar strica.

— Numai debarcarea e de temut, reluă Glenarvan. Odată ce veţi fi la Villa-Praia, veţi găsi unde să staţi; fireşte, o locuinţă nu prea curată, în tovărăşia maimuţelor şi a porcilor; relaţiile cu ei nu sunt totdeauna plăcute. Dar un călător nu se uită la asemenea fleacuri. Şi, înainte de toate, trebuia să nădăjduim că în şapte-opt luni vă veţi îmbarca pentru Europa.

— Şapte sau opt luni! exclamă Paganel.

— Cel puţin, Insulele Capului Verde nu sunt prea des vizitate de vapoare în perioada anotimpului ploios. Dar veţi putea folosi timpul liber în chip util. Arhipelagul e încă puţin cunoscut; mai e încă mult de făcut în materie de climatologie, de etnografie, de hipsometrie¹³.

— Veţi avea de descoperit fluvii, spuse lady Helena.

— Nu e niciunul, doamnă, răspunse Paganel.

— Râuri, atunci.

— Nici râuri.

— Albii de ape.

— Nici.

— Bine, spuse maiorul, atunci vă veţi îndrepta cercetările înspre păduri.

— Ca să fie păduri, trebuie să existe copaci, or aici nu sunt copaci.

— Frumoasă ţară! replică maiorul.