— Nu mai încape îndoială, spuse Glenarvan. E chiar el. Britannia a părăsit Callao la 30 mai, iar la 7 iunie, 8 zile după plecare, s-a rătăcit pe coastele Patagoniei. Iată întreaga odisee cuprinsă în aceste resturi de cuvinte care păreau indescifrabile. Vedeţi deci, prieteni, că am putut reconstitui o bună parte din evenimente. Cât despre celelalte, pe care nu le cunoaştem, se reduc la unul singur: gradul de longitudine.

— E inutil, răspunse John Mangles, pentru că ţara ne este cunoscută; numai aşa, ştiind doar latitudinea, şi mi-aş lua însărcinarea să mă duc de-a dreptul la locul naufragiului.

— Atunci ştim totul? întrebă lady Helena.

— Totul, draga mea. Spaţiile albe pe care marea le-a lăsat între cuvintele din document le voi umple fără greutate, ca şi cum mi-ar dicta căpitanul Grant.

Lordul Glenarvan puse iar mâna pe toc şi redactă, fără ezitare, rândurile următoare:

„La 7 iunie 1862, tricatargul Britannia din Glasgow s-a scufundat lângă coastele Patagoniei, în emisfera australă. Îndreptându-se spre uscat, doi marinari şi căpitanul Grant vor încerca să abordeze continentul, unde vor fi prizonierii unor indieni cruzi. Ei au aruncat acest document la… grade longitudine şi 37°11’ latitudine. Daţi-le ajutor, sau sunt pierduţi”.

— Ei bine, dragă Eduard, spuse lady Helena, dacă aceşti nefericiţi îşi vor revedea patria, ţie ţi-o vor datora.

— Şi-o vor revedea, răspunse Glenarvan. Documentul e prea explicit, prea clar, prea precis, pentru ca Anglia să nu vină în ajutorul a trei din fiii săi părăsiţi pe un ţărm pustiu. Ceea ce a făcut pentru Franklin şi atâţia alţii, o va face astăzi pentru naufragiaţii de pe Britannia!

— Dar nenorociţii aceştia au desigur o familie care îi plânge, spuse lady Helena. Poate că sărmanul căpitan Grant are soţie, are copii…

— Ai dreptate, draga mea. Îmi iau sarcina să-i anunţ că nu e pierdută orice nădejde. Şi acum, prieteni, haidem pe punte, căci ne apropiem de port.

Într-adevăr, Duncan îşi mărise viteza; în acea clipă trecea de-a lungul malurilor insulei Bute şi lăsa în urmă insula Rothesay cu micul ei oraş aşezat într-o vale rodnică; apoi se avântă în strâmtorile golfului, trecu prin faţa Greenok-ului şi la şase seara era la poalele stâncii de bazalt de la Dumbarton, în vârful căreia se găsea vestitul castel al lui Wallace, eroul scoţian.

Acolo o trăsură gata de plecare o aştepta pe lady Helena, pentru a o conduce înapoi la Malcolm-Castle, împreună cu maiorul Mac Nabbs. După ce-şi îmbrăţişă soţia, lordul Glenarvan se urcă în expresul de Glasgow.

Dar, înainte de a pleca, încredinţă unui agent, care trebuia să ajungă mai repede decât el, o notă importantă şi după câteva minute telegraful anunţa ziarelor TIMES şi MORNING CHRONICLE următoarele: „Pentru informaţii despre soarta tricatargului Britannia din Glasgow şi a căpitanului Grant, a se adresa lordului Glenarvan, Malcolm-Castle, Luss, comitatul Dumbarton, Scoţia”.

Capitolul III

Malcolm-Castle

Castelul din Malcolm, unul dintre cele mai poetice din Highlands⁴, este aşezat lângă satul Luss, dominând valea. Apele limpezi ale lacului Lomond îi scaldă zidurile de granit. De foarte mult timp, castelul aparţinea familiei Glenarvan, care păstra în ţara lui Rob Roy şi a lui Fergus Mac Gregor obiceiurile ospitaliere ale vechilor eroi ai lui Walter Scott.

În epoca revoluţiei sociale din Scoţia, un mare număr de vasali, care nu mai puteau plăti vechilor şefi de clanuri dijmele şi birurile din ce în ce mai apăsătoare, au fost izgoniţi de pe pământurile lor. Unii au murit de foame, alţii s-au făcut pescari sau au emigrat.

Pretutindeni domnea deznădejdea. Singuri, dintre toţi seniorii de atunci, Glenarvanii au crezut că între cei cu o situaţie bună şi cei cu o situaţie mai puţin bună pot exista legături trainice de prietenie şi devotament; ei n-au îndepărtat pe niciunul din fermierii de pe moşiile lor. Niciunul nu a părăsit casa în care s-a născut, nimeni n-a plecat de pe pământul în care se odihneau oasele strămoşilor, toţi au rămas în clanul vechiului lor senior. De aceea, chiar în acea epocă, în secolul în care domnea dezbinarea şi vrăjmăşia, în Malcolm-Castle, ca şi la bordul vasului Duncan, nu se aflau decât scoţieni; toţi fuseseră vasali ai lui Mac Gregor, Mac Farlane, ai lui Mac Nabbs sau Mac Naughtons, adică băştinaşi din comitatele Stirling şi Dumbarton; oameni de ispravă, devotaţi trup şi suflet stăpânului lor, unii vorbind încă limba veche, gaelică, din ţinutul Caledoniei.

Lordul Glenarvan avea o avere imensă; o folosea ca să ajute pe cei dimprejur. Bunătatea lui îi întrecea chiar dărnicia; ea nu cunoştea marginile impuse în mod firesc dărniciei.

Seniorul din Luss reprezenta comitatul în Camera Lorzilor. Dar cu ideile lui iacobine, prea puţin dispus să fie pe placul casei de Hanovra, era destul de rău văzut de oamenii de stat din Anglia, în special pentru că era foarte legat de tradiţiile strămoşilor săi şi rezista energic presiunilor politice ale „celor din sud”. Lordul Glenarvan nu era însă nici pe departe un om cu vederi înapoiate, n-avea un spirit strâmt, nicio inteligenţă mărginită, iar porţile comitatului său erau larg deschise progresului. Era scoţian până în adâncul sufletului şi numai pentru gloria Scoţiei lua parte cu iahturile sale de curse la regatele iniţiate de Royal Thames Yacht Club.

Avea treizeci şi doi de ani; era înalt de statură, cu trăsături severe, însă cu o veşnică blândeţe în privire; toată persoana lui întruchipa poezia Ţării de Sus. Toţi îl ştiau viteaz, întreprinzător, cavaler, dar, înainte de toate, bun. Ar fi dat săracilor şi haina de pe el.

Lordul Glenarvan era căsătorit abia de trei luni; se însurase cu domnişoara Helena Tuffnel, fata marelui călător William Tuffnel, una din numeroasele victime ale ştiinţei geografice şi ale pasiunii descoperirilor.

Domnişoara Helena nu era de familie nobilă, dar era scoţiană, ceea ce în ochii lordului Glenarvan egala orice titlu de nobleţe; seniorul din Luss îşi făcu din această fiinţă tânără, fermecătoare, îndrăzneaţă, devotată, tovarăşa lui de viaţă. Pe vremea când o cunoscuse, ea trăia singură, orfană, aproape fără avere, în casa tatălui ei, la Kilpatrick. Înţelesese că o fată săracă avea să fie o nevastă curajoasă şi o luă de soţie. Domnişoara Helena avea douăzeci şi doi de ani; era o tânără blondă, cu ochii albaştri ca apa lacurilor scoţiene într-o dimineaţă frumoasă de primăvară. Dragostea pentru soţul ei depăşea cu mult recunoştinţa ce i-o purta. Iar fermierii şi servitorii o iubeau atât de mult, încât erau gata să-şi dea viaţa pentru „buna noastră stăpână din Luss”, cum o numeau ei.

Lordul Glenarvan şi lady Helena trăiau fericiţi la Malcolm-Castle, în mijlocul naturii minunate şi sălbatice din Ţara de Sus, plimbându-se pe sub aleile întunecoase de castani şi sicomori şi pe malurile lacului unde mai răsunau încă imnurile războinice din vremurile străvechi, cutreierând văi neumblate, în care ruini seculare aminteau istoria glorioasă a Scoţiei. Uneori se pierdeau în pădurile de mesteceni sau de zadă; cutreierau câmpurile întinse, acoperite de ierburi îngălbenite; altă dată, se căţărau pe crestele abrupte ale muntelui Ben Lomond, sau străbăteau în galopul calului lunci părăsite, studiind, înţelegând şi admirând încântătoarea regiune cunoscută sub numele de „Ţara lui Rob Roy”, ale cărei plaiuri vestite au fost cântate atât de mult de Walter Scott. Seara, la căderea nopţii, se plimbau de-a lungul bartazenelor, vechea galerie circulară care înconjura cu un şirag de creneluri Malcolm-Castle. Se aşezau pe câte o piatră, sub razele palide ale lunii, şi stând gânditori şi pierduţi în visare, ca şi cum ar fi fost singuri pe lume, în mijlocul naturii tăcute, amândoi erau cuprinşi de un extaz senin, de acea blândă fericire a cărei taină o păstrează pe pământ numai inimile ce se iubesc.

Astfel au trecut primele luni de căsnicie. Dar lordul Glenarvan nu uita că soţia lui era fiica unui mare călător; îşi spuse atunci că lady Helena trebuia să poarte în inimă toate nostalgiile de călător ale tatălui ei şi, într-adevăr, nu se înşelă. Atunci fu construit Duncan-ul care trebuia să-i poarte pe lordul şi pe lady Glenarvan spre cele mai frumoase ţări din lume, pe apele Mediteranei, până în insulele Arhipelagului. Lady Helena se bucură grozav când lordul îi puse la dispoziţie iahtul Duncan. Într-adevăr, e o mare fericire să-ţi plimbi dragostea spre ţinuturile fermecătoare ale Greciei şi să vezi cum răsare luna pe coastele încântătoare ale Orientului.

Totuşi, lordul Glenarvan plecase la Londra. Era vorba doar de salvarea unor nefericiţi naufragiaţi; iar lady Helena se arăta mai mult nerăbdătoare decât întristată de această absenţă vremelnică a soţului ei. A doua zi, o telegramă primită de la el îi dădu nădejdea că acesta se va întoarce foarte curând. Seara, însă, printr-o scrisoare, o anunţă că va mai întârzia, deoarece propunerile sale întâmpinau dificultăţi. A treia zi primi din nou câteva rânduri, în care lordul Glenarvan nu-şi ascundea nemulţumirea sa faţă de Amiralitate.

În acea zi, lady Helena începu să se neliniştească. Seara se afla singură în odaie, când domnul Halbert, intendentul castelului, veni s-o întrebe dacă era dispusă să primească o fată şi un băiat, care doreau să-i vorbească lordului Glenarvan.

— Oameni din partea locului? întrebă lady Helena.

— Nu, doamnă, răspunse intendentul, căci nu-i cunosc. Au sosit cu trenul la Balloch şi de acolo până la Luss au mers pe jos.

— Roagă-i să intre, Halbert, spuse lady Glenarvan.

Intendentul ieşi. Peste câteva clipe, fata şi băiatul intrară în camera lady-ei Helena. După asemănare, nu mai rămânea nici urmă de îndoială: erau frate şi soră. Fata avea şaisprezece ani, cu o faţă tânără, puţin obosită; ochii ei spuneau că trebuia să fi plâns mult; părea resemnată, dar curajoasă; îmbrăcămintea sărăcăcioasă, însă curată; totul vorbea în favoarea ei. Ţinea de mână un băiat de doisprezece ani, pe chipul căruia se citea un aer atât de hotărât, încât părea că el îşi ocroteşte sora. Şi, într-adevăr, oricine ar fi făcut vreun rău fetei ar fi avut de-a face cu puiul acesta de om! Fata rămase puţin stingherită găsindu-se în faţa lady-ei Helena. Aceasta se grăbi să-i vorbească.

— Vrei să-mi spui ceva? o întrebă ea, încurajând fata cu privirea.

— Nu, răspunse băiatul cu glas hotărât, nu dumneavoastră, ci lordului Glenarvan.

— Vă rog să-l iertaţi, doamnă, spuse atunci sora.

— Lordul Glenarvan nu e la castel, reluă lady Helena, eu sunt soţia lui şi-mi puteţi vorbi mie.

— Dumneavoastră sunteţi lady Glenarvan? întrebă fata.

— Da, domnişoară.

— Soţia lordului Glenarvan din Malcolm-Castle, care a publicat în TIMES o notiţă despre naufragiul Britanniei?

— Da, da, răspunse lady Helena cu bunăvoinţă, dar dumneata?

— Eu sunt Miss Grant, milady, şi el e fratele meu.

— Miss Grant! Miss Grant! exclamă lady Helena, trăgând-o pe fată înspre ea, luându-i mâinile în mâinile ei. Apoi sărută băiatul pe amândoi obrajii.

— Milady, reluă fata, ce ştiţi de naufragiul tatălui meu? Mai trăieşte? Îl vom mai revedea vreodată? Vorbiţi, vă rog!

— Draga mea copilă, spuse lady Helena, ferească Dumnezeu să-ţi răspund cu uşurinţă într-o împrejurare ca asta. Nu vreau să-ţi dau o nădejde amăgitoare.

— Vorbiţi, doamnă, vorbiţi! M-a întărit durerea, pot auzi totul.

— Draga mea, răspunse lady Helena, speranţa e foarte slabă, dar există totuşi. Nu e imposibil să-l revedeţi pe tatăl vostru într-o bună zi.

— Doamne! Doamne! exclamă Miss Grant, neputând să-şi mai stăpânească lacrimile, în timp ce Robert sărută cu recunoştinţă mâinile bunei lady Glenarvan.

După ce prima clipă de bucurie dureroasă trecu, fata începu să pună întrebări fără şir; lady Helena îi povesti istoria documentului, cum s-a pierdut Britannia pe coastele Patagoniei, în ce fel trebuia să fi ajuns pe continent, după naufragiu, căpitanul şi cei doi marinari, singurii supravieţuitori, în sfârşit, cum implorau ei ajutorul lumii întregi în documentul acela scris în trei limbi, pe care l-au aruncat în apele oceanului.

În timp ce povestea, Robert Grant privea cu ochii ţintă la lady Helena; închipuirea lui îi reînvia scenele îngrozitoare a căror victimă fusese tatăl său; îl vedea pe acesta pe puntea Britanniei; îl urmărea în mijlocul valurilor, se agăţa cu el de stâncile coastei, se târa pe nisip gâfâind, dincolo de bătaia valurilor. De mai multe ori, în timp ce lady Helena povestea, băiatul, lipindu-se de sora lui, lăsă să-i scape câteva exclamaţii:

— O, tata! Bietul meu tată!