— Mai departe, mai departe! îl îndemnă Glenarvan, al cărui interes creştea pe măsură ce sensul cuvintelor trunchiate se refăcea din documente. Indi… marinarii vor fi fost oare aruncaţi în India? Ce înseamnă cuvântul ongit? A, „longitudine”! Iată acum latitudinea: 37°11’. În sfârşit, iată o indicaţie precisă.
— Dar lipseşte longitudinea, observă Mac Nabbs.
— Nu poţi avea totul, dragul meu maior, interveni Glenarvan – dar un grad precis de latitudine e ceva. Hotărât, acest document francez e cel mai complet din toate trei. Evident că fiecare dintre ele reprezintă traducerea cuvânt cu cuvânt a celorlalte, căci toate conţin acelaşi număr de rânduri. Trebuie deci să le unim acum, să le traducem într-o singură limbă, ca să obţinem înţelesul lor cel mai probabil, cel mai logic şi cel mai explicit.
— Vei face traducerea în franţuzeşte, în englezeşte, sau în nemţeşte? întrebă maiorul.
— În franceză, se hotărî Glenarvan, pentru că cea mai mare parte din datele importante s-au păstrat în această limbă.
— Milord are dreptate, spuse John Mangles. În plus, limba ne este cunoscută.
— Ne-am înţeles. Am să reconstitui documentul, adunând resturile de cuvinte şi frânturile de frază, respectând intervalele care le despart, completând pe acelea al căror sens este sigur; le vom compara şi apoi le vom judeca.
Glenarvan puse mâna pe toc şi, câteva clipe mai târziu, le arătă prietenilor o hârtie pe care erau scrise rândurile următoare:
În clipa aceea, un marinar îl anunţă pe căpitan că Duncan intră în golful Clyde, şi-l întrebă ce ordine are de dat.
— Ce aveţi de gând să facem? îl întrebă John Mangles pe lordul Glenarvan.
— Să ajungem cât mai repede la Dumbarton, John. Pe urmă, în timp ce lady Helena se va întoarce la Malcolm-Castle, mă voi duce la Londra să predau Amiralităţii documentul.
John Mangles dădu ordine în consecinţă şi marinarul le transmise secundului.
— Prieteni, spuse Glenarvan, acum să ne continuăm cercetările. Suntem pe urmele unei mari catastrofe. Viaţa câtorva oameni depinde de iscusinţa noastră. Să ne punem deci mintea la contribuţie şi să găsim cheia enigmei.
— Suntem gata, scumpul meu Eduard, răspunse lady Helena.
— Mai întâi, reluă Glenarvan, trebuie să ţinem seama de trei lucruri, bine precizate în acest document: 1) faptele pe care le cunoaştem; 2) acelea pe care le putem presupune; 3) acelea pe care nu le ştim. Ce ştim? Ştim că la 7 iunie 1862 vasul Britannia din Glasgow s-a scufundat; că doi marinari şi căpitanul au aruncat documentul în mare, la 37°11’ latitudine şi că cer ajutor.
— Perfect, replică maiorul.
— Ce putem presupune? reluă Glenarvan. Întâi, că naufragiul a avut loc în mările australe şi, imediat după aceasta, vă atrag atenţia asupra cuvântului gonia. Nu indică oare numele unei ţări?
— Patagonia! strigă lady Helena.
— Fără îndoială, dar e străbătută Patagonia de paralela 37? întrebă maiorul.
— E uşor de verificat, răspunse John Mangles, desfăşurând pe masă harta Americii de Sud. Aşa e! Patagonia este atinsă tocmai de paralela 37°, care taie Araucania, străbate pampasul pe la nordul ţinuturilor patagoneze şi se pierde în Atlantic.
— Bine. Să ne continuăm deducţiile. Cei doi marinari şi căpitanul abor… abordează unde? Contin… Ce se întâmplă cu ei? Aveţi aici două litere providenţiale pr… care vă lămuresc asupra soartei lor. Nefericiţii sunt prinşi sau prizonieri. De către cine? De către nişte indieni cruzi. V-aţi convins? Cuvintele nu umplu de la sine spaţiile goale? Documentul nu se limpezeşte în faţa ochilor dumneavoastră? Mintea nu vi se luminează?
Glenarvan vorbea cu multă convingere. În ochii lui se citea o încredere desăvârşită. Înflăcărarea lui se transmitea ascultătorilor. Toţi strigară într-un singur glas: „Sigur, sigur!”
Lordul Eduard continuă după o clipă:
— Toate aceste presupuneri îmi par foarte plauzibile. După mine, catastrofa a avut loc pe coastele Patagoniei. Dealtminteri, voi întreba la Glasgow care era destinaţia Britanniei, şi vom şti dacă vasul a putut fi târât în aceste ţinuturi.
— A, n-avem nevoie să căutăm atât de departe, răspunse John Mangles. Am aici colecţia Mercantile and Shipping Gazette, care ne va furniza indicaţii precise.
— S-o vedem, s-o vedem! spuse lady Glenarvan.
John Mangles luă un teanc de ziare din anul 1862 şi începu să le răsfoiască grăbit. Cercetările lui nu durară mult şi în curând citi tare, cu satisfacţie: „30 mai 1862, Peru! Callao! cu o încărcătură pentru Glasgow, Britannia, căpitanul Grant”.
— Grant, strigă lordul Glenarvan, îndrăzneţul scoţian care a voit să întemeieze Noua Scoţie în mările Pacificului!
— Da, răspunse John Mangles, acela care în 1861 s-a îmbarcat la Glasgow pe Britannia şi despre care nu s-a mai primit nicio ştire.
— Nu mai încape îndoială, spuse Glenarvan. E chiar el. Britannia a părăsit Callao la 30 mai, iar la 7 iunie, 8 zile după plecare, s-a rătăcit pe coastele Patagoniei. Iată întreaga odisee cuprinsă în aceste resturi de cuvinte care păreau indescifrabile. Vedeţi deci, prieteni, că am putut reconstitui o bună parte din evenimente. Cât despre celelalte, pe care nu le cunoaştem, se reduc la unul singur: gradul de longitudine.
— E inutil, răspunse John Mangles, pentru că ţara ne este cunoscută; numai aşa, ştiind doar latitudinea, şi mi-aş lua însărcinarea să mă duc de-a dreptul la locul naufragiului.
— Atunci ştim totul? întrebă lady Helena.
— Totul, draga mea. Spaţiile albe pe care marea le-a lăsat între cuvintele din document le voi umple fără greutate, ca şi cum mi-ar dicta căpitanul Grant.
Lordul Glenarvan puse iar mâna pe toc şi redactă, fără ezitare, rândurile următoare:
„La 7 iunie 1862, tricatargul Britannia din Glasgow s-a scufundat lângă coastele Patagoniei, în emisfera australă. Îndreptându-se spre uscat, doi marinari şi căpitanul Grant vor încerca să abordeze continentul, unde vor fi prizonierii unor indieni cruzi. Ei au aruncat acest document la… grade longitudine şi 37°11’ latitudine. Daţi-le ajutor, sau sunt pierduţi”.
— Ei bine, dragă Eduard, spuse lady Helena, dacă aceşti nefericiţi îşi vor revedea patria, ţie ţi-o vor datora.
— Şi-o vor revedea, răspunse Glenarvan. Documentul e prea explicit, prea clar, prea precis, pentru ca Anglia să nu vină în ajutorul a trei din fiii săi părăsiţi pe un ţărm pustiu. Ceea ce a făcut pentru Franklin şi atâţia alţii, o va face astăzi pentru naufragiaţii de pe Britannia!
— Dar nenorociţii aceştia au desigur o familie care îi plânge, spuse lady Helena. Poate că sărmanul căpitan Grant are soţie, are copii…
— Ai dreptate, draga mea. Îmi iau sarcina să-i anunţ că nu e pierdută orice nădejde. Şi acum, prieteni, haidem pe punte, căci ne apropiem de port.
